Fiindcă asta trebuie să facă bărbații pentru fiii lor

0

 Celor care, în anii 90 – și 2000 dar și acum -, și-au văzut tații pierzîndu-și rostul, într-o lume care-i disprețuiește dacă nu-și fac rolul dar nici nu le dă condiții demne să și-l joace, poeziile lui Philip Schultz au șansa să le meargă drept la inimă.

 

Lăcomie

 

În oraşul meu de lîngă ocean

lumea trage din răsputeri

să strîngă frunzele,

să ţină şcoala de vară,

şi să nu se închidă librăria.

În fiecare zi

tot mai mulţi bărbaţi

se adună la gară

aşteptînd să li se dea de lucru.

Teoria spune că

latino-americanii ar munci

pe bani mai puţini

şi de-asta sunt aleşi primii,

în timp ce albii şi negrii

încearcă să-şi evite privirile

atinse de spaimă.

Santos, meşterul nostru,

care nu vrea decît

ce-i pot da mîinile,

se mîndreşte cu jumătatea lui de acru

din Guatemala,

unde are de gînd s-o ia mai uşor

la bătrîneţe.

E chiar admirabil

că omul vrea să facă toată treaba asta

cu demnitate, dar pînă şi el ştie

că acum nimeni nu mai iese la pensie,

şi că toţi ajung să muncească mai mult.

Taică-meu a vrut pentru el

o viaţă ceva mai bună decît

cea cu care s-a ales.

Nu-i plăcea să se ştie un tip

fără educaţie, încolţit,

chinuit de amărăciune,

ci pe cale de a se îmbogăţi.

Era convins de dreptul lui de a fi bogat.

Fericirea, mă gîndeam,

nu era decît o iluzie necesară.

Acum cred că totul se rezumă la

acele clipe preţioase de alinare,

la visuri cu Guatemala.

Uneori, în nopţile de iarnă,

înconjurat de liniştea impunătoare

a vilelor pustii –

simple căbănuţe, cîndva,

în care oamenii trăiau cum puteau,

deţinute acum de bănci

şi de bogaţii nepăsători –

obişnuiesc să privesc pe geam,

căutînd bătaia slabă a vreunui televizor,

mereu lovindu-mă, spre surprinderea mea,

de figura caraghioasă, plină de pori

a propriei reflexii

absorbite

de bunăstare.

 

 

 

 

 

 

Ratare

 

Ca să achit înmormîntarea tatălui meu,

am împrumutat bani de la tipi

cărora deja le era dator.

Unul a zis de el că a fost un nimeni.

Eu am zis că nu, a fost un ratat.

Cînd vine vorba de un nimeni,

nu-i ştii nici măcar numele,

de-aia li se spune aşa.

Rataţii însă, rămîn.

Rabinul care a citit un elogiu standard

despre bărbatul fără niciun dumnezeu

era atît un ratat, cît şi un nimeni.

N-a putut să vadă că fiul şi soţia celui mort

se fac, cu fiecare cuvînt spus,

tot mai mici de ruşine.

Sau că a nu crede în nimic, a nu aparţine

de nimic, presupune totuşi un oarecare

tip de credinţă, un spirit optimist.

Un unchi care număra pe degete

afacerile ratate ale tatălui meu –

o parcare în care se creşteau gîşte,

un motel care organiza tombole

cu luni-de-miere, o sală de bowling

cu mariachi vagabonzi –

a ratat, la rîndu-i, să-şi iubească

şi să-şi respecte fratele de la care

a învăţat să fluiere pe ascuns,

să fure mere cu mîna dreaptă

sau cu cea stîngă. Da, tatăl meu

era destul de caraghios.

Ceasurile îi lăsau urme, se tot împiedica

de tivul pantalonilor şi sforăia

zgomotos în cinema, locul unde

lehamitea avea să-l doboare

în cele din urmă. N-a crezut niciodată în:

economii asigurări ziare

legume bine sau rău slăbiciunea

umană istorie sau Dumnezeu.

Rudele se fereau de noi ca de boală.

Am părăsit oraşul, dar nu am reuşit să ajung

nicăieri.

 

 

 

 

Pentru tatăl meu

 

Samuel Schultz, 1903-1963

 

Primăvara o petreceam sub dogoarea florilor de liliac

& ochii lui negri se umflau cît cepele & buza mare de jos îi atîrna

ca o bară de protecţie & îşi freca ţepii tari ai bărbiei

de obrazul meu

& spunea poveşti: prima dată a văzut America din braţele tatălui său

& tatăl său spunea că aici poate avea absolut totul

atîta timp cît şi-o doreşte din inimă & fierbea săpun în curtea din spate

& îl vindea din uşă-n uşă

& a inventat cîrlige de rufe în formă de degete & brichete

care cîntau Stars & Stripes cînd le deschideai.

 

Dimineţile căra dulciuri în fabrici

& tonomatele lui preschimbau alunele în bănuţi

pe care mama îi număra la masa din bucătărie & nopţile

ajungea acasă

împiedicîndu-se de şireturi & adormea în timpul cinei & într-o noapte

m-a dus afară & mi-a zis că numai Dumnezeu ştie

ce-i cu lumea asta

& că un bărbat trăieşte doar pentru ceea ce vrea & că el vrea

o casă mare şi albă

cu o verandă aşa de înaltă cît să poată vedea

pînă-n Rusia

& luna întunecată i-a apărut în colţul ochiului & la prima geană de lumină

respiraţia lui a răspîndit un damf de whisky

în aerul roşiatic de vară

 

În dimineaţa în care inima a încetat să-i mai bată am împrumutat bani

pentru înmormîntare

& privirea lui încă mă ţintuieşte cînd trec pe lîngă oglinzi & îl pot auzi

cum dă şuturi centralei pe cărbuni & îi simt gustul sărat al mîinilor

în care a ţinut alune

& aud cum îmi spune că ridicatul cutiilor grele m-ar ajuta cu cărţile

pe care le tot car după mine

& chiar şi acum măsor distanţa dintre tunete după bătăile inimii

aşa cum m-a învăţat & într-o zi

am văzut soarele apărînd ca o floare uriaşă peste Atlantic în timp ce

mă plimbam de colo-colo la prora

feribotului de Staten Island & aveam vîrsta bunicului cînd

sosise aici

doar cu un costum împrumutat & nerăbdarea de a inventa &

podurile

erau munţi & clădirile de aur & cerul se arcuia

ca o dansatoare & părul ei roşu acoperind orizontul & ochii mei

orbiţi în o mie de ferestre & întregul ocean spărgîndu-se

la picioarele mele.

 

 

 

 

Zeul singurătăţii

 

Începe o duminică rece de februarie în Long Island

şi aştept, alături de încă şapte bărbaţi

să se deschidă uşile de la Toys R Us

într-un mall din capătul estic al insulei.

Suntem aici pentru un joc video japonez

care e foarte greu de găsit. Săptămîna trecută,

un magazin din Manhattan m-a lăsat cu ochii în soare

după trei ore de aşteptat. Azi am ajuns primul;

înfofolit pînă la refuz, tremuram în lumina zorilor

şi citeam din noua ediţie tradusă a Eneidei, pe care

am ascuns-o cînd ceilalţi au sosit, tropăind din ghete,

frecîndu-şi mîinile goale, glumind despre

somnul lor compromis din cauza pramatiilor de-acasă.

„Băiatu meu şi-a rupt doi dinţi din faţă

la o partidă de hochei,”, spune rîzînd unul

în pantaloni scurţi. „Aşa că primeşte cadou.” Ai mei

o să-mi sară-n braţe de bucurie, îşi vor aminti dimineaţa asta

cît or trăi. „Cumpăr jocul pentru fiu-meu mai mare,

tocmai s-a întors din Irak,”, zice altul în salopetă de lucru,

din capătul celălalt al cozii. „Toată ziua se joacă chestii de genul

în camera lui. Da nu-mi fac probleme, o să-şi revină el,

îşi merită odihna.” Oamenii ăştia repară ţevi,

toarnă betoane fără niciun stres pentru ca alţii să-şi trăiască visurile.

Aşteaptă aşa, în frig, încă de pe vremea lui Enea

care a vărsat rîuri de sînge pentru Roma lui. Vergiliu a înţeles

că odată ce moartea vine, nu se mai duce, că ăsta e de fapt

zeul singurătăţii. Prin geam, un vînzător strigă, „Mai avem cinci bucăţi.”

Şi parcă ceilalţi nu mai ştiu cum să-şi ţină mîinile,

şi le încrucişează la piept sau le lasă atîrnînd pe lîngă corp,

golaşe, inutile. Să fie din cauza faptului că mîinile şi-aduc aminte

ce-au ţinut odată, ce promisiuni au făcut? Ştiu foarte bine

momentul în care băieţii mei vor fi destul de mari pentru război.

Curînd, trei dintre noi vor aştepta vizavi, în faţa magazinului Target,

fiindcă asta trebuie să facă bărbaţii pentru fiii lor.

 

traducere de Vlad Drăgoi 

imagine Maciel Cantelmo


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger