Celor care, în anii 90 – și 2000 dar și acum -, și-au văzut tații pierzîndu-și rostul, într-o lume care-i disprețuiește dacă nu-și fac rolul dar nici nu le dă condiții demne să și-l joace, poeziile lui Philip Schultz au șansa să le meargă drept la inimă.
Lăcomie
În oraşul meu de lîngă ocean
lumea trage din răsputeri
să strîngă frunzele,
să ţină şcoala de vară,
şi să nu se închidă librăria.
În fiecare zi
tot mai mulţi bărbaţi
se adună la gară
aşteptînd să li se dea de lucru.
Teoria spune că
latino-americanii ar munci
pe bani mai puţini
şi de-asta sunt aleşi primii,
în timp ce albii şi negrii
încearcă să-şi evite privirile
atinse de spaimă.
Santos, meşterul nostru,
care nu vrea decît
ce-i pot da mîinile,
se mîndreşte cu jumătatea lui de acru
din Guatemala,
unde are de gînd s-o ia mai uşor
la bătrîneţe.
E chiar admirabil
că omul vrea să facă toată treaba asta
cu demnitate, dar pînă şi el ştie
că acum nimeni nu mai iese la pensie,
şi că toţi ajung să muncească mai mult.
Taică-meu a vrut pentru el
o viaţă ceva mai bună decît
cea cu care s-a ales.
Nu-i plăcea să se ştie un tip
fără educaţie, încolţit,
chinuit de amărăciune,
ci pe cale de a se îmbogăţi.
Era convins de dreptul lui de a fi bogat.
Fericirea, mă gîndeam,
nu era decît o iluzie necesară.
Acum cred că totul se rezumă la
acele clipe preţioase de alinare,
la visuri cu Guatemala.
Uneori, în nopţile de iarnă,
înconjurat de liniştea impunătoare
a vilelor pustii –
simple căbănuţe, cîndva,
în care oamenii trăiau cum puteau,
deţinute acum de bănci
şi de bogaţii nepăsători –
obişnuiesc să privesc pe geam,
căutînd bătaia slabă a vreunui televizor,
mereu lovindu-mă, spre surprinderea mea,
de figura caraghioasă, plină de pori
a propriei reflexii
absorbite
de bunăstare.
Ratare
Ca să achit înmormîntarea tatălui meu,
am împrumutat bani de la tipi
cărora deja le era dator.
Unul a zis de el că a fost un nimeni.
Eu am zis că nu, a fost un ratat.
Cînd vine vorba de un nimeni,
nu-i ştii nici măcar numele,
de-aia li se spune aşa.
Rataţii însă, rămîn.
Rabinul care a citit un elogiu standard
despre bărbatul fără niciun dumnezeu
era atît un ratat, cît şi un nimeni.
N-a putut să vadă că fiul şi soţia celui mort
se fac, cu fiecare cuvînt spus,
tot mai mici de ruşine.
Sau că a nu crede în nimic, a nu aparţine
de nimic, presupune totuşi un oarecare
tip de credinţă, un spirit optimist.
Un unchi care număra pe degete
afacerile ratate ale tatălui meu –
o parcare în care se creşteau gîşte,
un motel care organiza tombole
cu luni-de-miere, o sală de bowling
cu mariachi vagabonzi –
a ratat, la rîndu-i, să-şi iubească
şi să-şi respecte fratele de la care
a învăţat să fluiere pe ascuns,
să fure mere cu mîna dreaptă
sau cu cea stîngă. Da, tatăl meu
era destul de caraghios.
Ceasurile îi lăsau urme, se tot împiedica
de tivul pantalonilor şi sforăia
zgomotos în cinema, locul unde
lehamitea avea să-l doboare
în cele din urmă. N-a crezut niciodată în:
economii asigurări ziare
legume bine sau rău slăbiciunea
umană istorie sau Dumnezeu.
Rudele se fereau de noi ca de boală.
Am părăsit oraşul, dar nu am reuşit să ajung
nicăieri.
Pentru tatăl meu
Samuel Schultz, 1903-1963
Primăvara o petreceam sub dogoarea florilor de liliac
& ochii lui negri se umflau cît cepele & buza mare de jos îi atîrna
ca o bară de protecţie & îşi freca ţepii tari ai bărbiei
de obrazul meu
& spunea poveşti: prima dată a văzut America din braţele tatălui său
& tatăl său spunea că aici poate avea absolut totul
atîta timp cît şi-o doreşte din inimă & fierbea săpun în curtea din spate
& îl vindea din uşă-n uşă
& a inventat cîrlige de rufe în formă de degete & brichete
care cîntau Stars & Stripes cînd le deschideai.
Dimineţile căra dulciuri în fabrici
& tonomatele lui preschimbau alunele în bănuţi
pe care mama îi număra la masa din bucătărie & nopţile
ajungea acasă
împiedicîndu-se de şireturi & adormea în timpul cinei & într-o noapte
m-a dus afară & mi-a zis că numai Dumnezeu ştie
ce-i cu lumea asta
& că un bărbat trăieşte doar pentru ceea ce vrea & că el vrea
o casă mare şi albă
cu o verandă aşa de înaltă cît să poată vedea
pînă-n Rusia
& luna întunecată i-a apărut în colţul ochiului & la prima geană de lumină
respiraţia lui a răspîndit un damf de whisky
în aerul roşiatic de vară
În dimineaţa în care inima a încetat să-i mai bată am împrumutat bani
pentru înmormîntare
& privirea lui încă mă ţintuieşte cînd trec pe lîngă oglinzi & îl pot auzi
cum dă şuturi centralei pe cărbuni & îi simt gustul sărat al mîinilor
în care a ţinut alune
& aud cum îmi spune că ridicatul cutiilor grele m-ar ajuta cu cărţile
pe care le tot car după mine
& chiar şi acum măsor distanţa dintre tunete după bătăile inimii
aşa cum m-a învăţat & într-o zi
am văzut soarele apărînd ca o floare uriaşă peste Atlantic în timp ce
mă plimbam de colo-colo la prora
feribotului de Staten Island & aveam vîrsta bunicului cînd
sosise aici
doar cu un costum împrumutat & nerăbdarea de a inventa &
podurile
erau munţi & clădirile de aur & cerul se arcuia
ca o dansatoare & părul ei roşu acoperind orizontul & ochii mei
orbiţi în o mie de ferestre & întregul ocean spărgîndu-se
la picioarele mele.
Zeul singurătăţii
Începe o duminică rece de februarie în Long Island
şi aştept, alături de încă şapte bărbaţi
să se deschidă uşile de la Toys R Us
într-un mall din capătul estic al insulei.
Suntem aici pentru un joc video japonez
care e foarte greu de găsit. Săptămîna trecută,
un magazin din Manhattan m-a lăsat cu ochii în soare
după trei ore de aşteptat. Azi am ajuns primul;
înfofolit pînă la refuz, tremuram în lumina zorilor
şi citeam din noua ediţie tradusă a Eneidei, pe care
am ascuns-o cînd ceilalţi au sosit, tropăind din ghete,
frecîndu-şi mîinile goale, glumind despre
somnul lor compromis din cauza pramatiilor de-acasă.
„Băiatu meu şi-a rupt doi dinţi din faţă
la o partidă de hochei,”, spune rîzînd unul
în pantaloni scurţi. „Aşa că primeşte cadou.” Ai mei
o să-mi sară-n braţe de bucurie, îşi vor aminti dimineaţa asta
cît or trăi. „Cumpăr jocul pentru fiu-meu mai mare,
tocmai s-a întors din Irak,”, zice altul în salopetă de lucru,
din capătul celălalt al cozii. „Toată ziua se joacă chestii de genul
în camera lui. Da nu-mi fac probleme, o să-şi revină el,
îşi merită odihna.” Oamenii ăştia repară ţevi,
toarnă betoane fără niciun stres pentru ca alţii să-şi trăiască visurile.
Aşteaptă aşa, în frig, încă de pe vremea lui Enea
care a vărsat rîuri de sînge pentru Roma lui. Vergiliu a înţeles
că odată ce moartea vine, nu se mai duce, că ăsta e de fapt
zeul singurătăţii. Prin geam, un vînzător strigă, „Mai avem cinci bucăţi.”
Şi parcă ceilalţi nu mai ştiu cum să-şi ţină mîinile,
şi le încrucişează la piept sau le lasă atîrnînd pe lîngă corp,
golaşe, inutile. Să fie din cauza faptului că mîinile şi-aduc aminte
ce-au ţinut odată, ce promisiuni au făcut? Ştiu foarte bine
momentul în care băieţii mei vor fi destul de mari pentru război.
Curînd, trei dintre noi vor aştepta vizavi, în faţa magazinului Target,
fiindcă asta trebuie să facă bărbaţii pentru fiii lor.
traducere de Vlad Drăgoi
imagine Maciel Cantelmo