Fiecare om are preţul lui. Povestea negoţului secret cu etnici germani din România

0

Ce înseamnă acasă? Acasă nu este doar un spaţiu geografic. Acasă înseamnă familie, iubire, copilărie, tinereţe. Şi nimănui nu îi place să plece de acasă. Dar nimeni nu poate evita cursul istoriei. Aceste gânduri se regăsesc în mărturiile unor oameni pentru care acasă a rămas şi va rămâne întotdeauna România, deşi sunt etnici germani şi locuiesc, acum, în Germania.

 

 

de Camelia Jula

 

Sunt saşi ori şvabi din Transilvania şi fac parte din cei aproximativ 250.000 de etnici germani vânduţi de către regimul comunist din România, către Germania (pe atunci, RFG), în perioada 1968 – 1989.Povestea lor o spune documentarul “Paşaport de Germania” (Trading Germans), pe care, dacă nu l-aţi văzut în proiecţiile speciale recente din ţară, îl puteţi vedea pe HBO mâine seară, 27 noiembrie, de la ora 20:00. Filmul este regizat de Răzvan Georgescu (regizor, scenarist, producător, originar din Timişoara, plecat în Germania în 1990) şi produs, în colaborare, de HI FILM Bucureşti (Alexandru Solomon, Ada Solomon), Februar Film GmbH (Berlin) şi Răzvan Georgescu. Cu regizorul Răzvan Georgescu şi producătorul Alexandru Solomon am stat de vorbă despre munca din spatele realizării acestui documentar şi despre realitatea prezentată de el, la Cluj, în timpul festivalului Temps d’Images, unde filmul a fost proiectat pentru publicul clujean.

Cel puţin 246.000 de etnici germani care locuiau în România au fost vânduţi, “la negru”, în baza unei înţelegeri secrete între statul român comunist şi Republica Federală Germană, între anii 1968 – 1989. Contravaloarea lor: între 1,5 şi 3 miliarde de mărci germane. În anul 1938, în România trăiau aproximativ 800.000 de etnici germani, saşi şi şvabi. După al Doilea Război Mondial, nu au existat expulzări oficiale din România: etnicii germani au putut rămâne aici, continuându-şi tradiţiile, vorbindu-şi limba şi aducând o importantă contribuţie, aşa cum au făcut-o timp de sute de ani, la cultura şi dezvoltarea societăţii româneşti. Însă situaţia a devenit tot mai dificilă pe măsură ce regimul comunist se înăsprea (un exemplu, care apare şi în film, de altfel: exproprierea germanilor din România a avut loc în anul 1945, mai repede cu trei ani decât exproprierea cetăţenilor români; alt exemplu – deportarea în Rusia sau acţiunea Bărăgan 1951, când şvabii bănăţeni au fost duşi în sud, în ceea ce şi-a căpătat numele de “Siberia românească”); şi, aşa cum mulţi români visau să plece, şi germanii îşi doreau asta. Metodele legale, însă, nu prea existau.

Metoda prin care statul german şi-a recuperat etnicii – iar statul român a făcut mulţi bani – s-a dovedit a fi cea a (răs)cumpărării la negru a acelor etnici germani care îşi doreau să plece din România. În prezent, estimările spun că mai trăiesc cam 38.000 de etnici germani în ţara noastră. Acordul secret dintre România şi RFG pentru vânzarea saşilor şi şvabilor s-a încheiat pe 4 decembrie 1989. Cea mai mare parte a banilor obţinuţi de statul român din această afacere a mers la plata datoriei externe a României, se pare; însă o parte s-a scurs în conturile aparatului de partid sau ale Securităţii (“partenerul” de negociere din România). Este dificil de găsit urma banilor, mai ales că (pentru o perioadă, cel puţin) transferul sumelor plătite de RFG se făcea cu valiza: un “diplomat” în care negociatorul german îndesa bancnote peste bancnote şi pe care îl ducea la întâlnirea cu partea română. Şi, pe lângă această plată oarecum oficială, între cele două state, mulţi dintre cei doreau să plece erau puşi în situaţia de a plăti şpagă organelor de stat (Securităţii), pentru a ajunge pe lista celor care primeau paşaportul de Germania. Sumele erau de ordinul zecilor de mii de mărci, pe care etnicii germani din România le împrumutau, de multe ori, de la rude sau prieteni din Germania, ajungând, apoi, datori, pe tărâmul libertăţii.

Filmul lui Răzvan Georgescu este construit din mărturii obţinute din diverse interviuri (în fapt, au fost chiar mai multe decât cele prezentate, a fost realizată o selecţie) cu etnici germani care au plecat, în acest mod, din România (printre aceştia se numără şi unul care s-a întors aici, după 1990 şi se ocupă cu agricultură ecologică – “sunt mai mulţi care s-au întors şi cu care am luat legătura, dar el a rămas în film”, spune regizorul); cu doi negociatori ai operaţiunii (cel german – Heinz Günther Hüsch şi unul dintre cei români – Stelian Octavian Andronic) – oamenii prin care cele două guverne rezolvau lucrurile – precum şi cu o serie de oficiali germani din acele timpuri, care au ştiut despre operaţiune (Hans – Dietrich Genscher, ministru de Interne între anii 1969 – 1974, Klaus Kinkel, şeful de cabinet al lui Hans – Dietrich Genscher între anii 1970 – 1974 ş.a.), dar şi cu un fost ofiţer de miliţie, autohton, din Timişoara (Bucur – un personaj atât de colorat, încât parte din publicul prezent la Cluj a crezut că era interpretat de un actor; dar el este cât se poate de real). Documentarul vorbeşte atent şi sincer despre o parte a istoriei noastre recente, care ar trebui să fie cunoscută de cât mai multă lume, mai ales pentru că, mult timp, a fost considerată o legendă urbană. Este posibil ca unii să o considere şi acum aşa. “Paşaport de Germania” face lumină şi ne arată realitatea.

 

Secvenţă din film – filmare aeriană în Banat

 

Ce a însemnat, în fapt, documentarea pentru acest film, cât a durat, care au fost provocările ei?

Răzvan Georgescu: Documentarea a început, de fapt, în 1997, când am auzit pentru prima oară de acest subiect de la Helmut Kohl personal; lucram ca asistent de regie pentru un alt film, iar el, auzind că mă numesc Georgescu, mi-a spus că pe scaunul pe care stăteam eu la acel moment stătuse, nu cu mulţi ani în urmă, reprezentantul unei delegaţii din România care, în biroul lui, încerca să se tocmească asupra preţului pe cap de neamţ din România. Era foarte revoltat, i se înroşise faţa povestind! Atunci am auzit prima oară de acest negoţ. A urmat o pauză, în timp, în care nu am reuşit să îi dau de cap acestei poveşti nicicum. Eu provin din Timişoara, am făcut liceul german, am trăit alături de nemţi (inclusiv soţia mea este de etnie germană). Da, îmi amintesc că plecau, în fiecare săptămână, aproape, era câte o petrecere de rămas bun. Apoi, acum trei ani, l-am întâlnit pe avocatul care a fost negociatorul german (Heinz Günther Hüsch), care a fost de acord să participe la realizarea filmului. Iar, în România, odată cu desecretizarea mai multor documente din perioada comunistă, opt istorici au publicat o monografie, având acces la dosarele CNSAS, despre operaţiunea de recuperare, cum se numea atunci şi… acesta a fost un imbold foarte puternic pentru a spune această poveste. În Germania, în continuare, multe dosare pe acest subiect sunt încă secretizate.

Cum aţi găsit şi convins negociatorii acestei operaţiuni să vorbească în film despre ceea ce au făcut ( negociatorul român, Stelian Octavian Andronic, chiar spune la un moment dat, la începutul documentarului, că, atât în România, cât şi în Germania, ceea ce făceau ei era, practic, ilegal)?

Răzvan Georgescu: N-a fost uşor. Şi ei au fost rezervaţi mult timp, negociatorul german a trebuit să ceară voie de la ministrul german de Interne de la vremea respectivă, ca să povestească, dar a primit acordul şi, de acolo, a fost mai simplu. Am avut sprijin inclusiv din partea lui Helmut Kohl. De fapt, partea germană a fost foarte implicată, am reuşit să abordăm nume importante ale vremii. În România a fost mult mai greu de găsit cineva care să vorbească. Am discutat şi cu Ştefan Andrei, fost ministru de Externe, dar ne-am lovit de reţinerea de a aborda subiectul. În ceea ce îl priveşte pe domnul Andronic (negociatorul român – n.a.), eu îi sunt recunoscător că a îndrăznit şi a vorbit pe film, spre deosebire de ceilalţi: au fost şase sau şapte negociatori în total, el a activat numai în intervalul 1981 – 1986. Ceilalţi, care mai sunt în viaţă, au refuzat. El a avut curaj. Mai problematic a fost cu cei care acceptau bani la negru, acea plată subterană, care se făcea dincolo de negoţul oficial. Pe ofiţerul Bucur nu cred că a fost meritul meu că l-am convins, producătorul Alexandru Solomon a avut un rol foarte important ca să putem ajunge la el. Dar trebuie spus, ca să înţelegem clar: oamenii aceia sunt cu conştiinţa împăcată. Ei asta trebuiau să facă, acela era ordinul!

Mult mai greu a fost să convingem etnici germani, saşi sau şvabi, care au plătit şpagă, sumele acelea de zeci de mii de mărci, să vorbească despre această experienţă. Mai uşor a fost să îi filmăm pe cei care au primit acei bani decât pe cei care i-au plătit… Aceştia din urmă se tem de sancţiunea comunităţii, fiindcă acela care plătea la negru, practic, lua locul altuia de pe lista “plecărilor”. Enorm de mulţi au plătit la negru, dar nu vorbesc despre asta. Avem o listă întreagă de oameni care au refuzat să vorbească despre acest subiect. Interesant este că, după ce au apărut materiale de presă pe subiect, cu cei care au vorbit, brusc şi ceilalţi au simţit nevoia să vorbească. Este un gest de eliberare şi pentru ei, simt nevoia să spună, acum, această poveste, care, fără să dramatizăm, a fost foarte traumatizantă. Vorbim de o rupere de o tradiţie de 850 de ani. De o rupere de ţara lor.

Din mărturiile celor intervievaţi (mă refer la etnicii germani plecaţi) se desprinde foarte clar acest sentiment… Vorbesc despre ce înseamnă pentru ei moştenirea românească, dorul de casă, despre faptul că este ceva din ei care a rămas aici.

Răzvan Georgescu: Da, această plecare a fost pentru ei, pe de o parte, un blestem, de pe altă parte, o izbăvire, o fericire. Ei, aici, în România, erau, totuşi, nemţii. Ajunşi în Germania, erau românii. Această criză identitară nu e rezolvată şi nu se rezolvă dacă nu te confrunţi cu acest moment al plecării din ţara ta. De aceea cred că acest film este eliberator pentru ei.

În film apare descrierea scenei plecării din România, cu trenul, prin gara de la Curtici, un moment prin care treceau toţi cei care plecau şi care pare mai degrabă scena unei deportări.

Răzvan Georgescu: Aşa este, ei nu avea senzaţia că începe ceva, ci că se termină ceva. Senzaţia predominantă era că eşti la capătul unui drum, nu la începutul lui. Este, cumva, o experienţă care a intrat în genele comunităţii care a emigrat, această trecere prin gara de la Curtici. Totul acolo se desfăşura după un ritual foarte clar, cu momente foarte dramatice.

 

Imagine din timpul filmărilor din Transilvania

 

Cum l-aţi găsit pe sasul care s-a întors în Transilvania (intervievatul din fotografia de mai sus – nota autorului), care îşi vede viitorul aici, deşi este unul din cei plecaţi, în perioada comunistă?

Răzvan Georgescu: Sunt mai mulţi care s-au întors şi am discutat cu mai mulţi, dar el a rămas în film. Istoria nemţilor continuă şi în România, chiar păstrată şi de români, dar ea continuă. Oamenii care ajung la o anumită vârstă îşi pun întrebarea dacă vor să facă parte în continuare din această poveste şi se întorc. Unii se întorc. Cel din film s-a întors din motive profesionale: este agricultor ecologic, vede o şansă în Transilvania. O şansă recunoscută şi de alţi investitori din Germania. Pentru el, a fost un pas firesc: după ce a trăit în Germania, în Elveţia, în Canada, a ajuns, în cele din urmă, acasă.

Spre finalul filmului există o scenă în care cei doi negociatori care povestesc, de-a lungul documentarului, ce însemna operaţiunea pe care o derulau, adică Heinz Günther Hüsch şi Stelian Octavian Andronic, se reîntâlnesc. Ajung din nou faţă în faţă, în anul 2014. A fost ideea voastră să faceţi asta? Ei cum au reacţionat?

Răzvan Georgescu: Ideea a fost a noastră, iar meritul realizării acestei scene, care s-a întâmplat într-o dimineaţă, este al producătorului Alexandru Solomon, care, în decurs de câteva minute, a organizat acea întâlnire, după ce luni în şir lucrurile nu se legaseră în acest sens.

Alexandru Solomon: Teoretic, cei doi nu au fost reticenţi, dar nicicum nu s-au putut stabili nişte lucruri concrete. Întâmplarea a făcut ca domnul Hüsch să fie invitat la un simpozion la Bucureşti în martie – aprilie, anul acesta şi atunci l-am sunat pe domnul Andronic şi l-am întrebat dacă este dispus să ne vedem cu toţii şi să filmăm întâlnirea respectivă; negociatorul german fusese oricum deschis mai demult către idee, aşa că atunci lucrurile s-au aranjat brusc.

Răzvan Georgescu: Şi este important de spus şi de ştiut că scena respectivă nu este pusă în scenă! Nu este regizată. A fost autentică, ei s-au revăzut atunci pentru prima oară după 25 de ani.

Părea ca reîntâlnirea dintre doi vechi prieteni…

Alexandru Solomon: Da, există un soi de camaraderie între ei, transpiră din felul în care se privesc, vorbesc. Până la urmă, erau tovarăşi de lucru. Au lucrat câţiva ani împreună, s-au vizitat, în vremea respectivă, acasă, unul pe celălalt.

Răzvan Georgescu: În plus, domnul Andronic este cel cu care negociatorul german a colaborat cel mai bine, dintre toţi negociatorii români, o spune chiar şi el. Era cel mai puţin stalinist, era mai flexibil.

La un moment dat, în film apare afirmaţia că acest caz este fără precedent, în istorie. Fără precedent cu totul sau fără precedent ca amploare, ca substrat? Heinz Günther Hüsch o numeşte “o operaţiune umanitară”, de “cumpărare a libertăţii”…

Răzvan Georgescu: Este cel mai amplu caz de transfer de populaţie şi negoţ de oameni din timpul Războiului Rece, adică de după al Doilea Război Mondial. Fenomenul a existat întotdeauna. Dar cazul României este un caz fără precedent. Există o minoritate germană şi în Polonia, şi în Rusia, dar niciuna din aceste ţări nu a acceptat bani în schimbul populaţiei, în schimbul unei etnii întregi. Au existat negocieri şi cu Polonia, spre exemplu, dar s-a ajuns la alt fel de înţelegeri. Mai există cazul vânzării unor prizonieri politici, dar nu a unui grup etnic. România este unica ţară care a acceptat acest demers, acest târg.

Un târg în care, cel puţin la început, plata se ducea într-o valiză…

Răzvan Georgescu: Valiza este din faza romantică a acestui negoţ, era ca o poveste cu agenţi. Dar, după un anumit timp, pe măsură ce încrederea creştea, s-a trecut la alte forme de plată, nu s-a mai mers cu valiza, ci cu cecul sau prin viramente bancare. Cei care derulau operaţiunea, negociatorii, în special, se purtau ca nişte tehnicieni, erau nişte tehnocraţi, care aveau nişte liste contabile, aveau nişte preţuri, le negociau, nu era o încărcătură emoţională pentru ei, în această valiză. Era o tranzacţie bine ticluită. Domnul Hüsch chiar spune, într-un interviu (nu apare în film), că nu a vrut să aibă şi nu a avut niciodată contact cu vreun sas sau şvab, adică cu “obiectul” negoţului. Tocmai pentru a nu-i fi influenţată gândirea rece, de avocat, care trebuia să fie dur cu partea românească – şi era un negociator foarte dur.

Alexandru Solomon: Până la urmă, să nu exagerăm, nu erau nişte vânzători de sclavi. Sigur că, pe undeva, îşi dădeau seama că ţin în mână nişte destine, dar nu puteau să se ataşeze de cazuri individuale… Ca oameni, asta, pentru ei, ar fi fost falimentar.

Răzvan Georgescu: Şi un alt lucru important de reţinut: nimeni nu a fost vândut împotriva voinţei sale! Toţi cei care au ajuns pe listele celor care plecau îşi articulaseră dorinţa de a pleca. Nimeni nu a fost forţat să plece.

Alexandru Solomon: În acele vremuri, cred că mulţi alţii şi-ar fi dorit să fie cumpăraţi, dacă s-ar fi putut… mulţi, adică toată populaţia României…

Răzvan Georgescu: Iar pentru cei plecaţi, cel mai straniu a fost să afle, apoi, când au aflat, care a fost preţul lor. Să descopere cât însemnau ei, cuantificaţi în acest fel. Tu ai costat atâta, tu atâta…

 

Heinz Günther Hüsch şi valiza în care ducea plata către statul român (imagine din film)

 

Ce anume te-a impresionat, Răzvan Georgescu, cel mai mult pe durata filmărilor, a interviurilor cu etnicii germani plecaţi, care vorbesc despre cum au resimţit ei această plecare?

Răzvan Georgescu: Au fost mai mulţi cei pe care i-am filmat, interviurile au fost mult mai lungi decât ce se vede în film şi vor apărea pe un DVD care va conţine o variantă mai extinsă a filmărilor. Iar ce m-a marcat pe mine… În primul rând, încărcătura emoţională a acestui subiect: fiind în contact cu ei, acolo, te copleşeşte. M-a mai impresionat cât de informat era Hans – Dietrich Genscher (fost ministru de Interne – n.a.), câte detalii cunoştea el despre comunitatea germană din România, despre toată istoria lor şi cât de angajat a fost în toată această acţiune.

Care au fost provocările părţii de producţie a acestui documentar, Alexandru Solomon, cum ai găsit finanţările, cât de repede?

Alexandru Solomon: Răzvan a pornit ideea filmului în Germania şi, pe măsură ce discutam despre subiect, era clar că trebuia să fie finanţat atât din Germania, cât şi din România, povestea priveşte ambele ţări. Am accesat nişte burse de dezvoltare şi, sincer, lucrurile au mers destul de rapid, nu a fost o finanţare greu de obţinut. Practic, într-un an, un an şi ceva, am obţinut-o, ceea ce e un timp foarte scurt. Din partea germană, aşadar, am avut susţinerea unui fond de film şi a două televiziuni publice, iar din partea românească, am fost noi, care am adus HBO, TVR-ul cu partea de imagini de arhivă (cele cu Ceauşescu, cele mai vechi sunt de la Arhiva Naţională de Film şi ale unui colecţionar particular) şi am obţinut o finanţare de la programul media al comunităţii europene, plus câte ceva de la două firme – Zenith Media şi Aqua Carpatica. Sunt surse publice şi private laolaltă, pe o structură clasică şi care a funcţionat relativ repede.

Ce reacţii aţi avut până acum, din partea publicului care a vizionat filmul?

Răzvan Georgescu: Viaţa filmului de-abia începe (proiecţia de la Cluj a fost a doua, în România, după cea de la Sibiu, din cadrul Astra Film Festival – n.a), dar reacţiile de până acum au fost foarte bune. La Sibiu a fost un public mixt, român şi cei puţini saşi care au mai rămas în zonă. Mulţi dintre români au venit să ne spună că nu ştiau povestea şi aveau o senzaţie amestecată de jenă, stânjeneală, stupoare, dar şi dorinţa de a afla mai multe. Din partea saşilor, pe de o parte, un sentiment de eliberare, o poveste care trebuie spusă, trebuie descărcată, dar şi regretul că povestea lor personală nu s-a regăsit în film, o dorinţă ca fiecare să participe la film (ceea ce nu era cazul la începutul filmărilor). Este o diferenţă şi între modul în care receptează publicul românesc şi cel german filmul. Se râde la alte scene. În România se decodează imediat, spre exemplu, ironia, cinismul unei situaţii precum cea cu întâlnirea negociatorilor după 25 de ani, se râde instantaneu. În Germania, tind să râdă foarte uşor la umorul unuia dintre protagonişti care mărturiseşte că el dorea să plece pentru că iubea societatea de consum şi pe Gina Lollobrigida (într-adevăr, şi la proiecţia din Cluj tot aşa s-a râs: la scena cu reîntâlnirea negociatorilor – n.a.).

 

Producătorul Alexandru Solomon (stânga, la microfon) şi regizorul Răzvan Georgescu (în mijloc), la Sibiu, la premiera naţională a documentarului

 

Documentarul ne arată o realitate care ar trebui văzută de cât mai multă lume; de altfel, în cadrul discuţiilor din timpul festivalului Temps d’Images de la Cluj am remarcat dorinţa artiştilor de a-şi duce produsul artistic, fie el un spectacol de teatru, un film sau alt gen de manifestare, înspre publicul din comunităţi urbane mai mici sau comunităţi rurale, înspre publicul care nu este, în mod tradiţional, consumator de acte de cultură, pentru că nu are acces la ele. Să scoatem arta din cadrul tradiţional, să o ducem spre public. Cum vedeţi această idee, raportându-ne, desigur, la filmul despre care discutăm?

Alexandru Solomon: Filmul, faţă de teatru, are alte canale de exprimare, dar întâmpină şi nişte dezavantaje. Filmul are avantajul difuzării tv sau online, care ajunge sau poate să ajungă şi în zone mai îndepărtate de centrele culturale. Dar asta presupune vizionare individuală. Vizionarea colectivă, în sală, presupune altceva, iar lucrul acesta la noi în ţară s-a distrus sistematic. Acesta e dezavantajul. Ideea de spectacol de cinema a fost torpilată, în primul rând, la nivelul infrastructurii, pentru că România este, cred, ţara europeană cea mai lipsită de săli de cinema pe mia de locuitori. Sunt 40 de săli în toată ţara… La 20 şi ceva de milioane de oameni! Nu vorbim de mall-uri, unde, oricum, tipul acesta de filme nu prea are ce căuta. Nu pentru că e musai să fie aşa, ci pentru că aşa e. În plus, România este fruntaşă la piraterie. Suntem fruntaşi la ambele lucruri: lipsa de săli şi piraterie. Acestea două combinate dau un rezultat absolut dezastruos pentru vizionarea de film în colectiv şi ideea că trebuie să ieşi din casă pentru a vedea un film. Dacă nu îi mai dai omului un mic sau o bere, ceva în plus sau dacă nu e într-un festival, dacă nu este o discuţie cu regizorul, cu producătorul, după proiecţie, oamenii nu mai vor să se deplaseze pentru aşa ceva. Pentru că se uită pe internet.

Vorbim de un soi de sensibilitate faţă de tipul acesta de spectacol care s-a pierdut – nu este greu, în 25 de ani; vorbim de generaţii care nu au fost în viaţa lor la cinema… E o problemă generală cu filmul, cum ajunge în comunităţi mici, este o problemă de infrastructură, nu sunt săli, căminele culturale s-au distrus… Noi încercăm şi vom încerca şi cu filmul acesta să circulăm în cât mai multe locuri. Întâi, epuizăm turneul oficial de premiere, am fost la Sibiu, Cluj, Timişoara, Braşov, Bucureşti, apoi filmul intră pe HBO, la un moment dat va intra şi pe TVR. Eu fac un festival – One World România – care face proiecţii în ţară, inclusiv ateliere pentru profesori şi pentru elevi de liceu, cu vizionări, discuţii. Cred că filmul ar trebui inclus într-un tip de reţea şcolară, educaţională, pentru că este vorba de o perioadă din istoria României, pe de o parte, pe de altă parte, este o chestiune etică foarte interesantă, plus că sunt poveşti de viaţă în el… Şi, da, vom scoate şi un DVD cu filmul şi interviuri care nu au mai intrat în film.

Răzvan Georgescu: De menţionat este că aceeaşi problemă apărută la publicul român există şi la publicul german, în legătură cu subiectul acestui film. Publicul german nu ştia de această tranzacţie şi, în general, ei ştiu foarte puţine despre conaţionalii lor din estul Europei. Oficiali germani intervievaţi au spus că e vorba de lucruri atât de dramatice şi interesante, încât ar trebui introduse în manualele şcolare din Germania. Acum, acolo se naşte o mişcare de a introduce istoria comunităţilor germane din estul Europei în manualele de istorie germane. Cred că un asemenea lucru s-ar putea gândi şi în România, istoria naţionalităţilor conlocuitoare, tratată şi în şcoli.

Alexandru Solomon: La nivel de gândire a conducerii ţării, de perspectivă, nu se fac lucrurile acestea, la noi, miniştrii au alte preocupări. Dar mai sunt asociaţii care au obţinut câte un curs opţional de istorie recentă, de holocaust, de comunism. Dar, la nivelul comunităţii, există directori de şcoli, profesori, elevi care sunt foarte interesaţi să aducă astfel de subiecte în educaţia tinerilor. De jos în sus, uneori e mai uşor să porneşti ceva. De sus în jos e foarte greu.

Putem construi pe “cenuşa” a ceea ce am distrus, dacă tot am vorbit de sabotarea ideii de spectacol de cinema (pornind de la distrugerea infrastructurii) sau mai avem vreo şansă să reparăm ce s-a distrus?

Alexandru Solomon: Ceea ce s-a distrus, nu. Nu se mai poate reveni la ceea ce era odinioară. Acum 25 de ani, erau două ore de televiziune, un singur canal, nu era internet. Între timp, lumea s-a schimbat. Nu mai poţi să speri că vei mai umple săli de o mie de locuri, cum era în toate oraşele mari. Acum, modelul care funcţionează cât de cât este al unui complex cu două-trei săliţe, cu un bar, cu 100 – 150 de locuri pe sală, nu mai mult, şi unde poţi aduce filme care sunt altceva decât meniul prescris de mall-urile din România. Clar există în România oameni care vor să consume şi altceva decât li se pune pe masă în locurile acestea mainstream. Dar oamenii aceştia sunt complet deserviţi. Aşa au apărut mii de festivaluri, peste tot. Festivalurile încearcă să umple locul acela, golul. Şi o fac bine, uneori.

 

Puteţi viziona filmul “Paşaport de Germania” pe HBO, joi, 27 noiembrie, la ora 20:00. Mai multe detalii despre film şi proiecţii găsiţi şi aici sau pe pagina de Facebook a documentarului.

 

Pasaport de Germania – Trailer romana from Hi Film Productions on Vimeo.

 

Foto: Paşaport de Germania / Facebook

 

Puteţi citi şi:

Imaginea timpurilor în care trăim: Temps d’Images 2014: Cu ce ne hrănim corpul, mintea, sufletul?

Libertate. Năzuinţe. Interacţiune. Schimbare. Despre pariul artei independente cu publicul – Temps d’Images 2014


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger