Feţele iubirii (I)

Orice ai scrie despre iubire, mai ales în luna februarie (când lumea” sărbătoreşte” sentimentul fie prin Valentinul importat şi exploatat, fie prin autohtonul Dragobete, scos de la naftalină), riscă să cadă în clişee. Câte cărţi, câte filme, câte emisiuni, câte discuţii la psiholog, câte bârfe între prietene sau prieteni nu se învârt numai şi numai în jurul iubirii! Ne este servită, că vrem, că nu vrem, sub toate formele posibile de comercializare, mai siropos sau mai flegmatic, mai în glumă sau mai în serios. Însă feţele iubirii nu sunt numai acelea cu care creştem de mici (iubirea de părinţi, fraţi, surori, familie, de prieteni sau iubiţi ori iubite de sex opus), ci cuprind şi iubirea unui bărbat faţă de alt bărbat sau a unei femei faţă de altă femeie.

de Camelia Jula

În România, acceptarea este limitată: bărbaţii heterosexuali se declară mai mult decât încântaţi de ideea iubirii între două femei, gândindu-se, direct, la partea fizică a acestei iubiri, exploatată fără concesii în industria pornografică şi, în general, în cea specializată pe vânzarea fanteziilor sexuale. Dar de imaginea a doi bărbaţi care se ţin de mână pe stradă sau chiar se sărută într-un loc public se declară oripilaţi. La fel se pune problema şi în cazul unor femei heterosexuale, care par să nu aibă vreo problemă cu manifestarea iubirii între două lesbiene, dar se arată scârbite din start de imaginea a doi bărbaţi sărutându-se. Vorbesc din analize empirice (dar şi în baza unor sondaje din ultimii ani realizate în România pe tema delicată a orientării sexuale diferite). Am stat de vorbă cu mulţi oameni, unii mai educaţi, alţii mai puţin educaţi, unii umblaţi prin lume, alţii, restrânşi într-un perimetru confortabil; unii mai toleranţi, alţii mai puţin sau deloc toleranţi. Opinia generală a tins să ducă înspre acceptarea, cu sau fără anumite rezerve, a ideii de iubire între două femei, dar mai puţin acceptarea (sau respingerea totală) a ideii de iubire între doi bărbaţi. Iar primul aspect de care se leagă lumea, în general, când vine vorba de un cuplu de acelaşi sex, este cel care priveşte iubirea fizică. Or, la fel ca în cazul iubirii heterosexuale, lucrurile nu se rezumă doar la sex. De orice fel ar fi, oamenii speră la o relaţie împlinită (sau mai multe), visează la un cămin, poate chiar şi copii, o casă, o maşină, o grădină.

În căutarea poveştilor direct de la sursă, am ajuns să văd cum arată feţele iubirii când iubirea înseamnă doi bărbaţi sau două femei. Aşa i-am cunoscut pe Alex şi Bogdan, care au format un cuplu timp de aproximativ trei ani, dar au rămas prieteni şi acum, după ce s-au despărţit. Ca în orice poveste modernă, s-au cunoscut pe Facebook: „Am vorbit pe Facebook pe la prânz şi seara ne-am văzut. Bine, el a întârziat 40 de minute, eu l-am aşteptat, ne-am plimbat prin parc, el era mai timid, dar vorbea mult, ne-am sărutat şi de atunci ne-am tot văzut şi, încet – încet, a ajuns să fie o relaţie”, povesteşte Bogdan (30 de ani) despre Alex (21 de ani). Explozivi, sociabili, dinamici, inteligenţi, implicaţi în activităţi variate, plini de energie. Păreau doi prieteni la cataramă, până în momentul în care mâinile căutau mângâiere. Părinţii lor nu ştiu că ei sunt gay, dar „e posibil să bănuiască”. Mai ales că au stat împreună, ca şi colegi de apartament. „Şi când suntem în lume, ca să zic aşa, noi suntem tot noi, pe faţă, exact aşa cum ne vezi, doar că nu ne prostim ca acasă”. „E posibil ca mama să ştie, mamele simt chestia asta, dar nu am vorbit despre asta. Oricum, ne spunea copiii mei”.

Cât au fost împreună, au trecut prin toate cele prin care trece oricine într-o relaţie: iubire pasională, conversaţii, cerc de prieteni, lucruri făcute împreună, ieşit în oraş, la filme, gătit împreună, ciondăneli („mai dăm cu chestii unul după celălalt, mai spargem câte ceva”), programe de lucru sau de studiu diferite, cine face menajul în casă („eu fac tot, Alex are momente când mă ajută, dar uneori prefer să se ducă să stea în pat decât să mă ajute”), ieşit fiecare cu prietenii, separat („sunt zece ani diferenţă de vârstă între noi, eu am trecut deja prin faza asta în care este el, el vrea să iasă, să se distreze, îl încurajez să meargă cu colegii, nu e nicio problemă”, spune Bogdan). Relaţia lor a fost mereu foarte deschisă: „Nu ne ascundem lucruri, indiferent ce ar fi, că oricum se află, mai devreme sau mai târziu”. „Ne ciondănim, ne tachinăm, am mai avut şi scăpări, oricum, într-un cuplu gay nu prea există să nu fie o scăpare sau ceva de genul, dar putem trece peste anumite chestii. Este diferit, într-un anume sens, faţă de un cuplu heterosexual; băieţii gay sau fetele lesbiene au mai multe relaţii sexuale, de aceea suntem supuşi mai multor riscuri, pentru că avem mai mulţi parteneri şi de aceea este nevoie şi facem programe de prevenire a riscurilor şi este important ca toată lumea să le ştie şi să le înţeleagă”, spun cei doi. Vorbesc despre viaţa lor fără reţineri şi fără împăunare: asta suntem, aceştia suntem şi nu fugim în munţi ca să putem fi cine suntem şi să putem fi împreună. Fiecare este conştient de calităţile şi defectele celuilalt, dar şi de cele proprii. „Eu sunt foarte răsfăţat”, recunoaşte Alex; „dorm foarte mult, din cauza facultăţii mi-am cam dereglat programul biologic, dorm ziua şi noaptea stau treaz să lucrez”; „Da”, intervine Bogdan, „îmi păzeşte mie somnul şi îmi zice apoi nu pot să dorm din cauza ta, că sforăi!”; „Nu numai că sforăie, dar vorbeşte în somn cu vedete, numără în limbi străine”, râde Alex; „Depinde”, recunoaşte Bogdan, „depinde ce fac eu în săptămâna respectivă, de ce sunt agitat, de obicei rezolv probleme în somn”.

Alex face mâncăruri sofisticate şi aranjate, când are chef, Bogdan, tot ce se face rapid şi se mănâncă – „dar mâncăm foarte nesănătos de cele mai multe ori”, recunosc băieţii. „Şi nu mai gătim niciodată peşte, a ieşit un circ cu o porcărie de pangasius odată, Bogdan l-a pus în tigaie şi într-un minut s-a lipit, am aruncat tigaia pe jos, el a cules peştele din tigaie, l-a pus înapoi la congelator, a fost un circ total”, rememorează Alex. Când i-am cunoscut, formau încă un cuplu, dar acum sunt doar prieteni foarte buni, în continuare implicaţi împreună în diverse activităţi şi programe. Aşa că amintirile despre viaţa în comun sunt în continuare la ordinea zilei. „Eu de obicei am rămas în relaţii ok cu foşii mei prieteni, aşa că nu e nimic bizar”, spunea Bogdan. Nu şi-au pus niciodată problema viitorului de peste cinci ani sau de peste un an, au trăit fiecare zi cu momentele ei speciale sau de rutină, dar zilnic ceva nou se întâmpla, aşa că veselia nu le-a lipsit din casă. Dacă îi întreb de viaţa lor sexuală, sunt la fel de deschişi ca în privinţa oricărui alt aspect din traiul lor împreună: „Da, la început, ca în orice relaţie, cam vreun an şi jumătate, era oricând, oricum, peste tot. Cum să spun, o viaţă sexuală normală. După aceea, nu se mai întâmpla chiar zilnic, dar depindea şi de cum eram de obosiţi de la muncă, ştii cum e, uneori nu ai chef chiar de nimic – el e mai tânăr, nu înţelegea asta tot timpul”, râde Bogdan. Dacă apăreau momente de monotonie, încercau să nu rămână blocaţi în starea respectivă. Şi de vorbit, vorbeau (şi vorbesc) între ei despre orice. „Nu cred că ar fi existat o relaţie dacă nu am fi şi lăsat câte puţin fiecare de la sine, am făcut compromisuri, dar aşa e peste tot, în orice fel de relaţie, nu? Indiferent că este între doi bărbaţi, între două femei sau între o femeie şi un bărbat, vorbim de aceleaşi lucruri”.

Gabriel şi Andrei sunt împreună tot de trei ani; alt cuplu, alt oraş, alte perspective, dar aceeaşi deschidere (deşi recunosc că întâmplarea a făcut să îl cunosc numai pe unul dintre ei şi să vorbim despre relaţia în care se află). „Părinţii mei ştiu despre mine şi eu am încercat să combat toate stereotipurile acestea care sunt aruncate asupra persoanelor gay; adică, îmi doresc o familie, vreau copii, vreau ca părinţii mei să realizeze că nu este nimic anormal în modul meu de a fi. Doar iubesc o persoană de acelaşi sex, atât. Acum, când primesc pachet de acasă, este pregătit pentru amândoi, pentru că au realizat şi ei că băiatul care locuieşte cu mine este prietenul meu”, povesteşte Gabi. Diferenţa de vârstă dintre ei este de numai un an (au 25 şi 24 de ani) şi, înainte de a fi în această relaţie, Gabi a cunoscut şi persoane mai mature: „Am încercat să întâlnesc şi alţi oameni, de alte vârste, dar mi-am dat seama că nu există compatibilitate între generaţii diferite, deşi mi-a plăcut foarte mult un tip la 35 de ani, dar el avea alte preocupări, alte tabieturi. Intelectual eram compatibili, dar nu a fost suficient. Cu Andrei am compatibilitate pe toate planurile, dar bine, asta nu înseamnă că totul e perfect şi miere şi sclipici!”, râde Gabi. Doar că, în cazul lor, atunci când vor să sublinieze faptul că sunt supăraţi, trântesc uşile. „Poc cu uşa şi gata!”. Ca în orice cuplu, apar situaţii dificile pentru ei – poate chiar mai multe, pentru că sunt gay şi doar părinţii lui Gabi ştiu asta; mereu discută despre orice, cântăresc lucrurile şi acţionează chibzuit. „Da, ne dorim să fim împreună pe termen lung, nu pot să spun că asta va fi, că ştii cum e, nu ştii niciodată, dar ne dorim. Ne dorim o casă împreună, să avem o grădină, să avem fiecare câte o maşină mică, electrică, dacă se poate, cu care să facem naveta la oraş (şi noi să stăm undeva în afara oraşului, la aer curat şi linişte), dacă maşină electrică nu se poate, este bună şi una hibrid sau măcar cu consum redus… Da, avem visuri comune şi aşteptări comune. Amândoi am văzut acasă, la părinţii noştri, stabilitate şi asta ne dorim şi noi. Nu zic că nu mai apar tentaţii, dorinţe, chiar şi ocazii, dar pot să spun că eu nu am călcat strâmb şi cred că nici el nu a făcut-o. Avem încredere unul în celălalt”, spune Gabi.

Cum era, însă, să iubeşti un alt bărbat înainte de 1989? Despre asta am povestit cu Claudiu, care are peste 50 de ani şi a locuit toată viaţa într-un oraş din vestul ţării. „Eu am avut ghinionul să mă nasc mult prea repede, perioada cea mai frumoasă din viaţa mea s-a dus înainte de 1989. Eram cam tomnatic deja, după revoluţie, aveam 31 de ani. Tinerii de acum ştiu foarte puţin despre ce însemna să ai altă orientare sexuală înainte de 1989. Nu era doar dificil, era un pericol. Concret: pe vremea aceea, era suficient ca la miliţie să se primească două declaraţii despre tine că eşti gay şi erai arestat, ajungeai la puşcărie. Nu spun că acum e bine totul, sunt multe lucruri care ar trebui îmbunătăţite. Dar tinerii ar trebui să aibă acest termen de comparaţie: ce pot face ei astăzi şi ce nu puteam face noi atunci”, consideră Claudiu. „Eu pot să număr pe degete, până la 31 de ani, de câte ori am făcut sex, repet, sex, nu să am o relaţie, de relaţie nici nu se punea problema atunci! De aici începe discuţia. În oraş la noi a fost un caz celebru, dosarul Ştrandul, când miliţia a arestat peste 20 de oameni (mergând la pont, totul era la pont atunci) şi unii erau persoane importante, care au scăpat a doua zi, alţii, oameni simpli, care au făcut puşcărie”, rememorează el. Claudiu este mândru că a reuşit, în ciuda epocii în care a trăit mult timp, să nu facă acel compromis acceptat de multe persoane gay, de a se căsători de dragul convenienţei sociale. „Mulţi făceau asta şi apăreau alte probleme, trăiau adevărate drame, rămâneau cu traume. Afla şi soţia, alt om nevinovat care suferea, nu mai vorbesc de cazurile când apăreau şi copii. Nici mie nu mi-a fost deloc uşor să răspund întrebărilor din familie, care persistau – de ce nu te căsătoreşti, când te căsătoreşti? Nu am făcut treaba asta şi tocmai de aceea nu îi înţeleg pe cei care fac acum asta. Dar fiecare cu opţiunea lui”.

Înainte de 1989, mulţi bărbaţi gay preferau să plece, dacă puteau, din ţară. Claudiu nu a plecat şi recunoaşte deschis motivele: „A fost o perioadă din viaţa mea când am pus pe plan secund problemele mele cauzate de comunism din cauza orientării mele sexuale, credeam că eu sunt de vină; îndoctrinat cu tonele de ideologie încă din clasa I, mi se părea o laşitate să plec din ţară, eram patriot şi nu am făcut-o. Poate că nici nu am avut curajul, legal să ieşi din ţară era foarte greu, altfel… trebuia să îţi asumi nişte riscuri de care eu nu eram în stare, deci nici nu mi-am pus problema să plec”. Dar a vorbi despre orientarea lui sexuală era extrem de dificil atunci, chiar şi cu cercul de prieteni apropiaţi. Câţi ştiau despre el că este gay? „Foarte puţini, 4 – 5 oameni. Poate unii bănuiau, asta nu mai ştiu eu. Dar, de ştiut de la mine, foarte puţini. Nici nu aveai atunci posibilitatea să găseşti pe cineva cu care să discuţi despre asta, darmite să relaţionezi. Nu că nu găseai, dar nu aveam curajul, erau multe cazuri de rude care îşi turnau neamurile… normal că m-am abţinut de la a spune cuiva. Am dus o viaţă dublă, atâta timp, pentru că şi în discuţiile care apăreau – că apăreau, inevitabil, în grupuri – dacă nu voiai să îţi tragi preşul de sub picioare, trebuia să te raliezi opiniei generale, care era împotrivă. Dacă adoptai o atitudine pro, riscai să vină băieţii să te salte! Aşa că mă ascundeam, îmi ascundeam identitatea, am trăit într-o minciună până la 31 de ani”, recunoaşte Claudiu.

Prima lui relaţie în adevăratul sens al cuvântului a venit târziu, după 1990 („oricum, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte pentru noi, după 1989, au trecut ani până să am reuşit să încerc să găsesc pe cineva cu care să am o relaţie”); Claudiu îşi aminteşte că l-a cunoscut prin intermediul revistelor cu anunţuri matrimoniale, care aveau „curajul” de a pune şi rubrică „el caută el”. Procedura era complicată pentru a ajunge la persoana pe care doreai să o cunoşti: „Trimiteai o scrisoare redacţiei cu anunţul tău, în plic puneai un plic timbrat şi adresat cu adresa ta, anunţul apărea în revistă, cu un cod, tu, cel interesat scriai redacţiei o scrisoare către mine, ei puneau în plicul meu şi mi-l trimiteau mie… Aşa l-am cunoscut eu pe primul meu iubit, în 1997”, explică Claudiu. A fost prima relaţie, dar nu singura; o altă relaţie de lungă durată („chiar dacă mai scurtă decât prima”) a fost „marea mea iubire. S-a terminat acum opt ani şi o regret şi acum, nu ştiu dacă m-am vindecat total. Nu ne-am certat, s-a terminat în coadă de peşte, nu ştiu exact ce a fost, ce nu a mers, chiar l-am iubit, îl mai iubesc şi acum… Era o diferenţă de vârstă între noi, eu aveam 46 de ani şi el avea 32. M-a schimbat, din foarte multe puncte de vedere, nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat, m-a vindecat de nişte frustrări. Aveam angoase, frustrări, faţă de felul în care arăt, el m-a vindecat de ele, îmi plăcea terapia asta. Am suferit când ne-am despărţit şi, după şapte ani, m-a sunat într-o seară, ca să îmi spună că îşi cere iertare că m-a rănit acum şapte ani… Rana s-a deschis din nou, au mai trecut câteva luni până să-mi revin”.

La vârsta lui, înţelege, mai bine decât cei mai tineri, teama de singurătate, poate chiar mai accentuată din cauza orientării sexuale diferite (şi Claudiu mărturiseşte că este gay 100%, adică experienţa sa cu femeile este nulă, femeile sunt doar amice, prietene). „Ai senzaţia că îţi fuge preşul de sub picioare, nu este deloc plăcut. Dar un alt defect mare al meu (unul este că sunt panicard, altul, că atunci când îmi place de cineva, mă pun cu totul pe tavă, iar unii se sperie, nu ştiu să aprecieze asta) este optimismul. Cu el m-am născut şi cu el o să mor. Cred că poate să apară cineva în viaţa mea, oricând. Eu aşa sunt structural, cred că asta m-a şi salvat din multe situaţii, altfel demult clacam. Am sperat mereu în ceva mai bine. Că va veni şi soarele pe strada mea”. Nimic nu este diferit faţă de cum dorim şi ce dorim ca şi heterosexuali, nici în cazul bărbaţilor care iubesc alţi bărbaţi, nici în cazul femeilor care iubesc alte femei (despre care va urma o altă parte a feţelor iubirii). Până la înţelegerea acestor lucruri, însă, în societatea noastră, va mai dura o vreme; poate exemple precum cele pe care am avut ocazia să le cunosc, care nu refuză să îşi spună povestea, vor ajuta la schimbarea perspectivei.

Foto: Fotografii incluse în expoziţia “De mână, la fel” (locul realizării: Timişoara) şi prezentată în cadrul festivalului “Serile Flmului Gay” de la Cluj-Napoca şi al Caravanei Serile Filmului Gay de la Bucureşti