Fetele în călduri vin și singure în pădure, noaptea

 Vine vara și demonii străvechi ai senzualității pun stăpînire pe noi. Cesare Pavese, poetul modern al carnalului, caută în comunitățile pre-moderne o realitate crudă pe care urbanul încearcă să o țină sub control pînă crede că a îmblînzit-o: puterea adîncă a instinctelor.

ZEUL-ȚAP

Câmpul la țară este un ținut de mistere verzi
pentru băiatul ce vine aici vara. Caprei, care rumegă
anumite flori, i se umflă burta și trebuie să alerge.
Când bărbatul s-a bucurat cu vreo fată
-au peri acolo jos- copilul îi umflă pântecul.
Mergând la păscut cu caprele, facem năzdrăvănii și ne hlizim
dar în amurg fiecare începe să se uite în urmă.
Băieții știu când a trecut șarpele
după dunga sinuoasă ce rămâne în țărână.
Dar nimeni nu știe când trece șarpele
prin iarbă. Unele capre se așază
peste șarpe, în iarbă și se bucură să se lase supte.
Și fetele se bucură să se lase pipăite.

La răsăritul lunii caprele nu mai stau liniștite
și trebuie să le adune și să le mâne spre casă
altfel se trezește țapul. Se năpustește pe pajiște
dă iama-n capre și dispare. Fetele în călduri
vin și singure în pădure, noaptea
și țapul, dacă behăie întinse în iarbă, aleargă după ele.
Doar ce răsare luna: se ridică și dă iama.
Și cățelele care latră la lună
o fac pentru că au simțit țapul care țopăie
pe crestele colinelor și au adulmecat mirosul sângelui.
Și vitele freamătă-n grajd.
Doar câinii cei răi și puternici mușcă funia
și câte unul mai scapă și aleargă în urmărirea țapului
ce-i stropește și-i îmbată c-un sânge mai roșu ca focul
și-apoi țopăie cu toții urlând la lună.

Când, pe zi, câinele cel rău se întoarce jumulit și mârâind
țăranii îi dau cățeaua împingând-o cu șuturi de la spate.
Iar fetei, ce hoinărește seara, și băieților, ce se întorc
pe întuneric, c-au pierdut o capră, le rup spatele în bătaie.
Pe femei le umplu, țăranii, și trudesc fără măsură.
Umblă ziua și noaptea nu se tem
să sape și pe lună sau să aprindă un foc
din buruieni pe întuneric. De aceea, pământul
este așa frumos, verde și, săpat, are în zori culoarea
chipurilor arse de soare. Se merge la culesul viilor
și se mănâncă și se cântă; se merge la despănușat
și se dansează și se bea. Se aud fete care râd
când cineva aduce vorba de țap. Sus, pe culme, în pădure
printre râpi pietroase, l-au văzut țăranii
cum o căuta pe capră și izbea cu coarnele în trunchiurile copacilor.
Pentru că animalul, când nu știe să lucreze
și se ține numai de prăsilă, îi place să distrugă.

traducere de Mara Chirițescu, din volumul Poezii, Cesare Pavese, Humanitas