Fanaticii Apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!

Aproape zilnic, aici pe TOTB, încercăm să găsim soluții mici la probleme mari: să nu mai aruncăm mâncare, să nu mai irosim resurse, să respirăm mai des aer curat. Însă de la aceste gânduri transpuse în fapte, la un permanent sentiment al culpabilizării de fiecare dată când uităm lumina aprinsă ori când mâncăm, pe lângă legume, și fripturi aburdinde, e un pas mic.

 

În cartea sa, Fanaticii Apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!, recent tradusă la Editura TREI, Pascal Bruckner chiar asta analizează, cu referințe stufoase și sarcasm din plin: sentimentul de vină pe care ecologia îl imprimă umanității și pe care, în măsura în care suntem conștienți de problemele globale și firi mai sensibile, îl putem internaliza rapid. Mai departe, vă invităm să citiți câteva fragmente din carte, pe care vă recomandăm s-o parcurgeți integral chiar dacă nu sunteți neapărat de acord cu abordarea. În plin discurs despre speranța pierdută a planetei, va fi ca un duș rece.

 

Introducere. Întoarcerea la păcatul originar

“Să ne gândim ce înseamnă, în jargonul contemporan, faimoasa amprentă de carbon pe care fiecare dintre noi o lasă în urma sa. Ce reprezintă ea, dacă nu echivalentul gazos al păcatului originar, al felului în care o pângărim pe Maica Geea prin simpla noastră prezență, prin simplul fapt că respirăm? Am ajuns deja să ne putem măsura volumul emisiilor de carbon zilnic, sub imperativul de a le diminua, asemenea copiilor de catehism siliți să-și stăvilească greșelile. Ființa umană este arătată cu degetul pentru stricăciunile pe care le pricinuiește mediului. O schimbare de scară: alături de umiliții și obidiții dintotdeauna, un nou personaj și-a făcut intrarea pe scena Istoriei: Pământul. Iar sarcina noastră este să facem în așa fel încât leagănul nostru să nu devină mormânt comun.

Singura forță a jumătății de veac care s-a scurs, ecologia, are meritul de a fi repus în discuție scopurile progresului și problema limitelor sale. Ea ne-a deșteptat sensibilitatea față de natură, a subliniat efectele dereglărilor climatice, a constatat epuizarea resurselor energetice fosile. Pe acest crez colectiv s-a gfrefat o întreagă scenografie a apocalipsei, experimentată deja în comunism și care își are izvoarele atât în Gnoză, cât și în mesianismele medievale. Din kitul de bază al criticii verzi nu poate lipsi cataclismul, iar profeții descompunerii forfotesc. Ei folosesc cu asupra de măsură toba zgomotoasă a panicii, iar noi ar trebui să ne ispășim păcatele fără întârziere.

Această spaimă de viitor, de știință, de tehnică exprimă acel moment în care omenirea, cu precădere cea occidentală, a intrat în blocaj. Propria-i proliferare o exasperează, nu se mai poate tolera. Fie că vrem, fie că nu, suntem pierduți printre cei șapte miliarde de congeneri ai noștri. Respingând otova capitalismul și socialismul, ecologia nu a pus nicăieri mâna pe putere (cu excepția unui land german) și nu a produs vărsare de sânge, cel puțin până acum. Dar a câștigat bătălia ideilor. Profitând de eșecul predecesorilor săi – marxismul sau tiermondismul -, a triumflat, prin capilaritate, la ONU, în guverne, în școli. A devenit starea de spirit dominantă a acestui început de secol. Ecologia excelează prin ceea ce vrea sî împiedice, nu prin ceea ce propune: închide uzine, blochează proiecte, interzice construirea de autostrăzi, de aeroporturi, de căi ferate. Este puterea care zice mereu nu. Oriunde s-a constituit în forță politică, se divizează în bisericuțe, în facțiuni care se urăsc unele pe altele și care cad pradă narcisismului micilor diferențe: cu cât sunt mai strașnice complicitățile, cu atât mai acute sunt virulențele. În acest domeniu, ca și în altele, cei mai vehemenți au întotdeauna câștig de cauză, pentru că modifică doctrina în sensul exagerării. Mediul este noua religie seculară care se ridică, în Europa cel puțin, pe rămășițele unei lumi lipsite de credință. Însă și ea trebuie supusă criticii; trebuie să-i dăm în vileag maladia infantilă care o macină și o decredibilizează: catastrofismul.

(…) Istoria recentă a culturii occidentale nu este nimic altceva decât stivuirea, laolaltă, a culpabilizărilor și a eliberărilor: emanciparea într-o direcție duce la restricții în altă direcție, anumite tabuuri sunt distruse doar ca să fie înlocuite cu altele. Interdicția se schimbă mereu, fără să dispară vreodată.

Angoasa supremă este provocată, deopotrivă, de conștientizarea problemelor reale și de simptomul îmbătrânirii Occidentului – oglindă a oboselii sale psihice. Patetismul discursului despre mediu este cel al sfârșitului lumii. Și, cum nimeni nu este mereu un truditor colectiv, e ispititor să te lași târât de acest flux tenebros sau, dimpotrivă, să te trezești din el ca dintr-un coșmar și să-l alungi.

O etică a renunțării

“Să schimbăm lumea, să schimbăm viața”. Acestei formule moștenite de la Rimbaud și din tradiția comunistă, ecologia i-a adus o rectificare fundamentală: spre a salva lumea, spre a o feri de nenorocirea care se cheamă productivism, trebuie să schimbăm viața. Odată cu ecologia, domesticul devine imediat politic, putem să influențăm în mod durabil evoluția societății stingând lumina, reducând căldura din apartamente, devenind economi și, pe cât posibil, vegetarieni. Fiindcă modul nostru de producție distruge planeta, se cade, în primul rând, să ne strunim dorințele și să inculcăm tuturor simțul restricției. Căminul, casa nu sunt niște locuri neutre, lipsite de importanță, unde ne zgenbuim împreună cu apropiații noștri, ci constituie, prin excelență, epicentrul crimei. Acolo, în căldura casnică, se pune la cale complotul împotriva Pământului, printr-un amestec de neglijență, de cupiditate, de dependență, care reprezintă inima cangrenei civilizate. Liceeni, pensionari, pescari, agricultori, ingineri, funcționari, suntem cu toții niște ucigași potențiali, care nu supraviețuim decât distrugând.

“O societate incapabilă să permită majorității membrilor săi să-și câștige viața prin muncă cinstită, o societate care îi condamnă, dacă vor să supraviețuiască, la acțiuni contrare conștiinței lor, devenind complici ai banalității răului, se află într-o criză profundă. Totuși, aceasta e modernitatea noastră întârziată, începând cu pescarii care nu-și pot face treaba decât masacrând adâncurile mărilor, până la crescătorii de vite  care-și torturează animalele sau agricultorii care distrug pământurile roditoare, plus cadrele dinamice, devenite ucigașe.” (Serge Latouche)

O restaurare la scară largă, după cum am văzut, a păcatului originar, sub auspiciile dispariției speciilor, ale nimicirii ecosistemelor marine, ale creșterilor temperaturii. Cel mai neînsemnat gest – înfulecarea unui cotlet, pornirea caloriferului, apa lăsată să curgă când ne spălăm pe dinți (învățăm încă de pe băncile școlii că această acțiune este dăunătoare la adresa planetei) – e plin de nebănuite urmări. O societate a creșterii e criminală, în opinia detractorilor săi, din trei motive:

“Ea provoacă o sporire a inegalităților și nedreptăților, creează o bunăstare în mare măsură iluzorie, nu produce un mediu cordial pentru cei avuți, ci o antisocietate, bolnavă de propria-i bogăție”. (Serge Latouche)

Trăim mai prost ca niciodată, pentru că aerul, apa, mediul se degradează:

“De câțiva ani, societățile noastre occidentale se află în situația unui individ care, spre a câștiga 3.000 de euro, se vede silit să adopte un stil de viață contra naturii, care îl împinge să plătească 2.000 de euro doar ca să încerce, fără speranță, să compenseze efectele catastrofale care se răsfrâng asupra sănătății sale fizice și mentale”. (Denis Bayon)

Într-adevăr, secolul trecut a inventat un fenomen care generează furie în toate taberele și care condensează în templele sale întreaga abjecție a turmei oamenilor: societatea de consum. Henry Miller, descriind America anilor 50, o considera un “coșmar climatizat”, Georges Duhamel, în anii ’30, suduia inventarea cinematografului în SUA, vorbind despre “un divertisment pentru drojdia societății”. Astăzi, întâlnim numeroase vituperări – de dreapta și de stânga – “împotriva celor care trăiesc și gândesc ca niște porci”. (Gilles Chatelet)

Într-adevăr, consumatorul cumulează trei defecte radicale: se comportă ca un prădător care contribuie la jefuirea avuției planetare. Este o monstruozitate antropologică, o ființă pavloviană mânată de automatismele rudimentare ale foamei și potolirii nervilor. Mai rău, este asemenea lui Sisif, hărăzit unei eterne nemulțumiri, unui veșnic început. Căzut pradă unei nevoi artificiale care îl transformă în scalvul propriei bunăstări – e critica lui Tocqueville, după cea a lui Benjamin Constant -, nu își urmărește decât interesul material în detrimentul libertății sale și al năzuințelor comunității. Pe scurt, adună împotriva sa toate acuzele: vulgar, egoist, risipitor, insultă ideea de justiție, de egalitate și de fericire. “Societatea maselor”, spunea Theodor Adorno, “nu a produs doar marfă proastă pentru clienți, ci i-a produs chiar pe clienți”. Altfel spus, cumpărătorul este la rândul său transformat în marfă umană: acesta este cumplitul impact al mercantilizării asupra subiectivității. Se nasc roboți care doresc, în mod uniform, aceleași obiecte, după care se orientează spre altele de care se vor sastisi grabnic. Rousseau înțelesese deja acest mecanism pervers al nesațului:

“… la omul trăitor în societate contează alte lucruri: în primul rând să-și procure necesarul și pe urma inutilul; urmează apoi deliciile și bogățiile uriașe, după care supușii și, ulterior, sclavii; nu are o clipă de răgaz: mai ciudat e că, pe măsură ce nevoile sunt mai puțin naturale și mai apăsătoare, pasiunile se întețesc și, ceea ce e mai rău, odată cu ele crește și putința de a le împlini”.

Progresul e un blestem: ne interzice să ne bucurăm de condiția noastră, ne face să tânjim după cea mai mică inovație, iar fenomenul se amplifică într-o societate de masă în care milioane de indivizi sunt stăpâniți de demonul rapacității: “Inutilul, un lucru foarte necesar”, spunea Voltaire. Da, dar acest apetit este deopotrivă diabolic și mediocru; în afara faptului că prilejuiește o abundență aparentă, trăiește invidia mulțimilor, care se străduiesc în zadar să ajungă la nivelul de bunăstare al celor avuți.

Din fericire, de-acolo, din fundul hăului, e posibilă răscumpărarea: ființele arogante care suntem se pot corecta adoptând o atitudine extrem de austeră.

“Destinul nostru e declinul. Nu avem cum să-i scăpăm! Am trăit ca niște regi, petrecerea s-a încheiat”. (Yves Cochet).

Trebuie să remarcăm aici o figură retorică foarte folosită în acest gen de literatură și pe care creștinismul, cel dintâi, a întrebuințat-o intens: mai puțin înseamnă mai mult. Ultimii de pe Pământ vor fi cei dintâi în Ceruri, smintiții din lumea de-aici vor fi înțelepții lumii de dincolo, fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor e împărăția… Acest tip de gândire prin antinomie, potrivit căreia răul este un bine disimulat, care se va arăta la momentul cuvenit, e o mașinărie menită să legitimeze o stare de lucruri. Inegalitatea aparentă ascunde o promisiune a cărei realizare trebuie s-o știm și s-o acceptăm. Posteritatea acestui raționament va fi fecundă la Părinții Bisericii, la Leibniz, dar și la teoreticienii Mâinii Invizibile, de la Mandeville la Hayek, fără să uităm regimurile totalitare, care vor face din ea o unealtă de înfeudare redutabilă. În propaganda ecologistă, acest tip de logică procedează la răsturnarea valorilor: consumerismul trebuie transformat într-o înspăimântătoare patologie, în “cea mai cumplită armă de distrugere în masă” inventată de spiritul uman pentru a face acceptabil neo-pauperismul, adică “nepăsarea față de nevoie de câștig” (Manifest pentru un declin convivial, 2009). Câtă vreme bogăția produce disperare, nevoia ar trebui să inducă o recâștigare a speranței. Într-adevăr, “creșterea nivelului material de viață în Statele Unite a fost însoțită de o scădere indiscutabilă a fericirii reale a majorității americanilor”(Robert E. Lane). În concluzie: câtă vreme a avea mai mult presupune să fim mai puțini, dacă vom avea mai puțin, vom fi mai mulți. Remarcabilă acrobație: trebuie să ne oprim cu bună intenție ca să ne îmbogățim spiritual. Scăderea ca adunare!”

Acest fragmente a fost preluate din volumul ”Fanaticii Apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!” de Pascal Brucker, traducere de Daniel Nicolesco, Editura TREI, 2012. 

Foto: Protest PETA împotriva cruzimii animalelor, Sursa: registerguard.com