Explorare urbană în Bangkok – Partea I

0

ZIUA 1: Coborâm în Bangkok amețiți, după o călătorie de vreo 12 ore cu autobuzul. Luăm un taxi care ne poartă în noapte, timp de vreo oră, pe străzile și autostrăzile suspendate  ale orașului, în drum spre hotelul rezervat pe internet. Primul contact vizual cu orașul: o încrengătură nesfârșită de șosele străjuite de blocuri-turn și alte clădiri impunătoare, presărate adesea cu șantiere. Mă gândesc că, inevitabil, spre asta tinde și Bucureștiul cu ale sale politici de urbanism din ultimii ani.

 

 

Hotelul l-am rezervat la repezeală, de la un net-cafe în Krabi, fără știm exact unde se află sau ce fel de zonă e pe acolo. Oricum nu contează, pentru că nu avem nici un plan și nici o așteptare concretă de la Bangkok. Totul va fi freestyle improvizat. Taxiul ne costă cam 300 de baht (apr. 30 Ron), pentru mai bine de o oră de circulat.
După o noapte de refacere, a doua zi o pornim la pas prin împrejurimi, încercând să găsim o bancă să mai schimbăm niște bani. Ieșim din hotel, suntem total în pom, habar nu avem în ce parte a orașului ne aflăm. Oricât de lung îmi arunc privirea în jur, văd doar șiruri nesfârșite de blocuri-turn și șantiere.
Primul contact cu orașul la picior: nu sunt trotuare, e haos, trebuie să mergi cu ochii în 4. Șantiere glorioase și blocuri turn la tot pasul. Căutăm un exchange și 2 tipe amabile ne ghidează – adică ne ținem după ele în timp ce străbatem niște parcări de mașini sau de scutere, extrem de animate de pietoni, care le folosesc pe post de pasaje de trecere (probabil în lipsa trotuarelor). Ca străin, nu prea ai șanse să te prinzi singur că drumurile se pot  scurta prin parcări și pasaje. Intrăm într-un bloc turn incolor și inodor, la unul din etajele căruia se află un mall; în mall sunt și bănci; reușim să schimbăm bani, finally. Mallul este de asemenea plin de oameni și de activitate. Totul la aer rece. Întorși în strada caniculară, cumpărăm ananas gata curățat de la o gheretă și sandviciuri de la 7/11, omniprezentul supermarket.
Sună Marius, un prieten sosit mai înainte la Bangkok, cazat în altă parte decât noi. ”Unde sunteți?”, întreabă el. ”Ei, undeva rătăciți prin Bangkok”, îi răspunde Silviu, și constatăm amuzați că așa și era. Habar nu aveam unde eram, iar de hartă nu făcusem încă rost. Net pe telefon, ioc, deci bye bye google maps. În fine, stabilim să ne vedem la ”weekend market”, iar Marius ne spune la ce  stație de metrou se află. Asta e simplu, căci avem și noi stație de metrou la 2 pași de hotel. Așa că pătrundem în intimitatea metroului, unde totul arată brici și luxos.
Ieșim la stația cu ”weekend market”, agitație, căldură mare, foame. Ne strecurăm încet în haosul pieței, unde vedem primele restaurante, cu meniu exclusiv în thailandeză. Vegetariana din mine nu s-ar opri în ruptul capului într-un astfel de loc: risc maxim. Oprim, în sfârșit, la un restaurant cu meniu și în engleză, unde îmi comand clasicul orez cu legume, care mă salvează în orice situație în care nu știu ce să mănânc. Oricum, pe durata șederii în Asia, orezul s-a transformat în pâinea noastră zilnică. O dată, am mâncat orez chiar și la micul dejun, în rând cu trendul local.
Ne reîntâlnim cu Marius, după o despărțire de 2 săptămâni, timp în care el a colindat nordul Thailandei, iar noi sudul. Împreună facem un turneu prin piața de weekend, care e plină de haine hippy, accesorii, tricouri foarte ieftine și tot felul de alte mărunțișuri. Bineînțeles că ne umplem fiecare rucsacii cu tot ce apucăm, inclusiv cadouri, și gata, ăsta va fi shoppingul din Bangkok, am scăpat de o grijă.
La întoarcerea în zona noastră, decidem să dăm o raită pe străzile din jurul hotelului, și, în spatele blocurilor-turn stradale descoperim un cartier mai vechi tipic din Bangkok. Case cu ghivece de flori la intrare, învălmășeală, zeci de scutere amestecate pe străduțe înguste cu pietoni și mașini, foarte multe frizerii, gherete pe roți, restaurante locale pline ochi. Senzația de haos urban se întețește. Bucureștiul ăla aglomerat și prăfuit de care ne plângem cu toții, pare mic copil pe lângă urbanitatea din Bangkok. Măcar în București există trotuare și treceri de pietoni. Trotuare încărcate de mașini, dar măcar există.

Mă întreb dacă planificatorii urbani din Bangkok au făcut măcar o dată în viața lor orașul la picior. Probabil că nu, la fel cum nici majoritatea locuitorilor nu se plimbă la pas prin orașul lor. Pe aici oamenii trăiesc mai mult în interior decât pe străzi. În interior spațiile sunt amenajate și aseptice, izolându-te de haosul stradal. Iar alteori, dimpotrivă, oamenii folosesc strada pentru cele mai diverse activități: dormit, mâncat, citit, relaxat – însă aceste lucruri se întâmplă mai ales în apropierea locurilor de muncă pe care le au și unde se pare că își desfășoară o mare parte din viață (mici magazine și afaceri locale, restaurante etc).

Traficul urban pare să fie o uriașă și tacită negociere: o masă nedefinită în care se amestecă de-a valma scutere, mașini, tuk tuk-uri, biciclete, pietoni, autobuze, ale cărei reguli de funcționare îmi scapă total. Sau poate că absența regulilor este cea care definește traficul. În orice caz, la puținele treceri de pietoni existente nu oprește nimeni. Ori îți iei inima în dinți și traversezi, ori nu mai traversezi deloc, minute sau sferturi bune de oră. Cam așa stă treaba.

În fine, încheiem prima zi de Bangkok cu o incursiune într-un supermarket, de unde încercăm să ne procurăm câte ceva de mâncare. Supermarketul conține și un mare ”food court” – o zonă doar cu alimente, care mai de care mai colorate și mai extraterestre. Dăm mai multe ture încercând să ne împrietenim mai întâi mental cu vreun tip de hrană, iar eu ochesc niște bucătărese care prepară live o supă ciudată, cu multe feluri de ciuperci și ierburi. După atâta orez cu legume, simt nevoia să încerc și altceva.
Îmi iau inima în dinți și comand, rugându-le de mai multe ori pe doamne să nu-mi facă supa ”sapaisi” (spicy). Mă așez la o masă, gust și observ un cuplu în vârstă, mixt (un asiatic și o non-asiatică), oprit în fața mea și privindu-ma țintă. I-am întrebat dacă totul este în regulă și ei au zis că da, doar că așteptau să vadă ce reacție am când voi gusta supa, că se vedea că nu eram familiară cu ea. Probabil credeau că e mega picantă și așteptau să vadă cum îmi ia gura foc și să se amuze. Din păcate pentru ei, din fericire pentru mine, supa nu era picantă, doar foarte piperată. Mă milogisem încontinuu de femeile de la tejghea să nu mi-o facă picantă, ele dăduseră de înțeles că așa va fi, dar în țara asta nu poți fii sigur niciodată, te trezești că ți-a luat gura foc când ți-e lumea mai dragă. Femeia din cuplu a mai adăugat că supa aceea tradițională este unul din felurile ei preferate de mâncare și unul extrem de sănătos. Cu efort, am reușit să o termin și cam aici s-au încheiat epopeea mea la ”food court” și prima zi de Bangkok.
to be continued! 

Leave A Reply