Unul dintre cele mai dureroase și șocante momente din istoria României s-a petrecut la Pitești, la începuturile comunismului, când Securitatea a folosit deținuți politici într-un experiment de “spălare pe creier” și reprogramare.
Interviu de Roxana Bucată
Sunt deja la al treilea rând și am folosit cuvinte prea frumoase pentru ceea ce a însemnat o tortură groaznică, aproape de neimaginat. Şi mai șocant însă este faptul că noi, oamenii obişnuiţi, nu învățăm la școală despre istoria adevărată și nu cunoaștem asemenea cazuri. Plecând de la această constatare, regizorul Tom Wilson a realizat filmul “Experimentul București”, care îmbină ficțiunea și documentarul pentru a arăta nu doar că nu ne prea cunoaştem istoria recentă, dar şi că, în urma mistificării constante, am devenit sugestibili la manipulare. Într-un interviu realizat după proiecția filmului “Experimentul Bucureşti,” în cadrul Festivalului Internațional de Film Astra, Tom Wilson ne explică de ce a ales să ne mintă înainte să ne spună adevărul.
Cum ai aflat despre Experimentul Pitești?
Prima dată când am auzit de Experimentul Pitești cred că a fost într-o conversație cu niște prieteni, acum poate 10 ani. Eu locuiesc în România de 12 ani, la început am citit mult despre istorie – pre-revoluționară, post-revoluționară, istoria comunistă – și am fost foarte șocat de Experimentul Pitești, dar nu numai de experimentul în sine – care este groaznic, absolut oribil . Ce m-a șocat și mai mult este că în ziua de azi oamenii nu știu despre acest lucru. Eu am început să întreb de ce copiii nu învață despre asta la şcoală, așa cum în Anglia învățăm despre Holocaust. Și de ce copiii din Anglia nu învață despre Experimentul Pitești, pentru că a fost un eveniment unic. Oamenii au fost torturați. Și în ziua de azi oamenii sunt torturați peste tot, și de regimurile democratice, și de regimurile dictatoriale. Tortura se întâmplă peste tot, din păcate. Dar ce este unic la experimentul Pitești este aspectul psihologic. Ei voiau să șteargă psihologia omului și să rescrie ce voiau ei pe o “foaie albă”. A fost un experiment despre cum să reprogramezi creierul, asta a fost cel mai șocant.
De ce ai ales să folosești ficțiune în cea mai mare parte a filmului?
Când oamenii văd filmul, cred că prima lor întrebare este “de ce ai mințit?”. Adică de ce ai făcut o ficțiune despre cea mai neagră epocă din istoria României. Și răspunsul este foarte complicat și foarte lung. În primul rând, cred că cel mai important răspuns este legat de ideologie și propagandă. Noi suntem obișnuiți să vedem știri sau documentare și să acceptăm că acesta este un soi de obiectivitate – te uiți la Discovery Channel și afli adevărul despre nu știu ce, și te uiți la BBC și afli adevărul despre nu știu ce. Și mi se pare foarte important să punctez faptul că tot ce vedem noi este printr-un filtru ideologic. Adică nu poți să reacționezi față de lume fără un soi de ideologie, fie că e capitalism liberal, democrație liberală, feminism radical etc. Fiecare persoană are o prismă prin care vede lumea.
Mi se pare foarte important să pui spectatorii să-și pună întrebări despre adevăr – “Este ce văd eu adevărat?”, “Ce ideologie politică are în spate ce văd eu?”. E minunat dacă reușești să-i pui pe românii care se uită, de exemplu, la Antena 3 să-și pună întrebarea asta în cap – “Ce înseamnă obiectivitate/propagandă?”. Iar filmul a fost un experiment prin care am jonglat cu lucrurile astea. Am vrut prin film doar să pun întrebările astea și să rămânem cu întrebările: “Ce s-a întâmplat, de fapt, la Pitești?”, “Ce s-a întâmplat după Revoluție când foarte mulți oameni au făcut foarte mulți bani foarte repede?”, “Ce suntem în ziua de azi?”. Eu nu am niciun răspuns, eu nu știu, eu nu am niciun adevăr pe care vreau să-l transmit. Documentarul ăsta nu este un documentar care militează pentru un punct de vedere, nu este ca Gasland sau un documentar care spune: “asta trebuie să știi – fracking-ul este foarte nasol”. Gasland este un documentar minunat, militează pentru educarea oamenilor. Eu nu vreau să educ oamenii, vreau doar să pun întrebări și să las oamenii să ajungă la o concluzie. Există multe materiale despre experimentul Pitești, dacă vrei să te duci să citești, să intri pe net și să afli, poți să faci asta, eu vreau doar să pun întrebările.
Mi-am dat seama că nu poți să faci un documentar clasic despre experimentul Pitești pentru că a fost prea șocant, prea dureros și dacă vezi, de exemplu, filme despre Holocaust, niciun film nu ajunge la miezul subiectului pentru că mereu o să avem impresia că este vorba despre ceva care s-a întâmplat acum mult timp, în altă zonă pe pământ și în care alți oameni au fost implicați. Tot timpul avem impresia că asta nu se poate întâmpla în ziua de azi. Iar prin trucurile cinematografice care sunt foarte alunecoase, am vrut să-i șochez pe oameni, să-i dezorientez și să-i pun într-o stare în care să fie mai receptivi să învețe despre experimentul Pitești. Am vrut să le dau un soi de șoc, apoi oamenii, debusolați, să se întrebe: “Ce se întâmplă, oare asta chiar s-a întâmplat, e adevărat?”.
Cum a fost să lucrezi la acest film?
Eu am făcut filmul fără casă de producție, fără buget și fără actori profesioniști. Nimeni din film nu are ncio experiență în fața camerei. Sunt oameni care au apărut prima dată într-un film. Am filmat treptat, în timpul meu liber, în weekend. A crescut organic, a fost de mare ajutor pentru că am avut șansa să schimb scenariul în timp ce filmam. Dacă filmezi un film clasic și ai bani de la CNC și filmezi în patru săptămâni, e o presiune mare, cred că fiecare regizor a trecut prin experiența de a fi în mijlocul unui shooting și a zice: “ce fac, aș dori să schimb ceva…”. Dacă filmezi într-o perioadă mai lungă și nu ai presiunea banilor, e foarte bine că ai libertatea să experimentezi. Iar filmul este chiar un experiment. E genul de film care nu ar fi fost acceptat oricum de un producător, e prea ciudat. Prea experimental, care pe hârtie nu funcționează, dacă îl explici nu prea funcționează. E foarte bine să ai libertatea să lucrezi.
Când am lucrat cu actorii din film nu am repetat, nu am avut timp pentru asta. Le-am explicat personajele pe care trebuie să le joace, dar nu am avut un script. Am făcut pur și simplu interviuri cu ei. Personal, cred că nu par jucate unele bucăți, iar oamenii au intrat în personaje, și-au asumat caracterele și au răspuns fidel. A fost un pic ciudat cu persoanele care și-au jucat propriul rol. Ca de exemplu, fostul director al SRI. Eu am avut nevoie de un interviu cu SRI, am sunat din trei în trei zile la ei și i-am stresat că vreau un interviu cu ei. Dacă SRI ne ascultă pe noi de obicei, eu am fost primul om care a stresat SRI-ul. Am avut noroc că l-am găsit pe fostul director al SRI între 1997 și 2001, Costin Georgescu, care e un om foarte deschis, foarte receptiv. I-am explicat miza filmului și a acceptat.
Ce părere ai despre documentarele de azi și unde se situează al tău?
Sunt mai multe feluri de documentare – campaigning documentaries, precum Gasland, care încearcă să convingă oamenii și să provoace o agitație politică. E un mod de comunicare foarte puternic, regizorii care fac asemenea documentare chiar vor să schimbe lumea. Apoi, sunt documentare mai artistice care încearcă să prezinte o bucată de viață și lasă oamenii să tragă concluziile. Eu am vrut să fac ceva între. Eu sunt foarte influențat de un documentarist, Adam Curtis, britanic, care a făcut o serie de documentare numai cu voice-over și materiale de arhivă, la limita teoriei conspirației. Ce îmi place la el este că nu spune “ăsta este adevărul”, ci prezintă o teorie și spune “ăsta e un mod interesant prin care poți să vezi lumea”. Nu sunt fanul ideii că există un singur adevăr, viața e mult mai complicată, mai nuanțată și mai interesantă.
Cum te-ai simțit în postura de manipulator?
Fiecare regizor este un manipulator. Filmul meu este manipulator, dar nu este mai manipulator decât orice alt documentar pe care îl vezi la Astra Film Festival. Orice documentar este propagandă, pentru că este construit să trimită un mesaj. Poate fi propagandă pozitivă, pentru un sistem democratic egalitarian care funcționează. Dar ideea e că nu poți face un documentar, un film care nu e manipulator. Este imposibil. Rolul meu în Experimentul București este la fel ca al oricărui regizor. Pentru că regizorii vor să transmită ceva și aranjează materialul în așa fel încât să transmită ce vrei tu să transmită. Cred că Experimentul București atinge subiectul ăsta.
Ce influență crezi că au new media în acest domeniu al documentarelor?
Tehnologia digitală înseamnă că mult mai mulți oameni au acces la vizionarea documentarelor, dar și la crearea lor. Faptul că poți downloada orice film vrei într-o noapte înseamnă că s-a schimbat complet felul în care oamenii văd filmele și educația în acest sens. Dar fără new media și revoluția digitală nu ar putea, de exemplu, să apară filmul meu pentru că este filmat cu o cameră mică, ieftină, care înseamnă că oamenii ca mine pot face un film fără echipă. Eu nici n-am avut sunetist, am înregistrat cu un mic zoom recorder. Totul e parte din aceeași mișcare – new media, social media, revoluție tehnologică – totul este mai accesibil, iar oamenii pot produce și comunica mai ușor. Dar mă tem că new media și revoluție digitală înseamnă și foarte mult zgomot de fundal în care este greu să fii auzit. Trebuie să țipi ca să fii auzit.
Crezi că se va scrie vreodată istoria reală?
Filmul se termină cu domnul Aristide Ionescu, care a fost torturat și care spune că cea mai nasoală chestie în România nu este tortura pe care a suferit-o, ci situația din țară, din cauză că nu se scrie istoria adevărată. Eu aș dori să fie scrisă o istorie mai veridică despre epoca comunistă, cea post-revoluționară și clar că se poate, dar eu zic că orice istorie este manipulatoare și este propagandă. Când apare un nou regim, primul lucru care apare este schimbarea istoriei, nuanțarea ei în favoarea regimului. Dacă e un regim naționalist, ei găsesc eroii naționali care au luptat pentru țara lor, dacă e un regim care e de stânga, are alte priorități etc. Istoria este ceva care se tot descoperă, nu este fixă, ci este reinterpretată. Iar asta e ceva bun, istoria trebuie să fie reinterpretată în continuare. Și eu nu cred în ideea că o să ajungem în punctul în care istoria României o să fie scrisă cum ar trebui să fie scrisă, pentru că nu există. Fiecare generație o să vină și o să găsească altă chestie. Cum e Holocaustul. Holocaustul trebuie reinterpretat. Acum este văzut ca o tragedie pentru evrei, ceea ce a fost și trebuie recunoscut ca atare, dar foarte puțini oameni știu că a fost o tragedie și pentru romi, homosexuali, comuniști, oameni cu dizabilități etc. Istoria trebuie reinterpretată pentru că în momentul în care crezi că ai găsit miezul, istoria este moartă, iar fiecare generație trebuie să redescopere adevărul. Și să spun ce este adevărul?
Interviu realizat in claborare cu Veioza Arte
Puteți citi și:
Bucătăria comunitară: O lecție despre cum să reducem risipa de mâncare