Experiența subiectivă în psihoză

Sindromul psihotic e sinonim cu pierderea capacităţii de a “testa” realitatea convenţională, adică de a o percepe şi de a se adapta la cerinţele ei. Desigur, toţi suntem mai mult sau mai puţin adaptaţi la realitate şi toţi o percepem în felurile noastre unice, dar persoana psihotică are nişte modificări frapant anormale ale acestor procese, ce se traduc, în termeni medicali, prin idei delirante şi halucinaţii.

 

de Vlad Stroescu

 

Ideile delirante sunt considerate tulburări ale gândirii, și reprezintă convingeri evident greșite, însă de neclintit, în ciuda tuturor dovezilor. De exemplu, convingerea că cineva îți ascultă toate gândurile, sau îți otrăvește mâncarea. Sunt multe tipuri de idei delirante: de persecuție, de grandoare, de relație (ideea că ești înrudit cu o persoană extrem de importantă), de negație (că părți din propriul corp, sau întregul corp, nu mai există), de vinovăție, etc.

Ideile delirante pot fi oareșcumva plauzibile (de ex, ideea că ești victima unei conspirații a guvernului), sau de-a dreptul bizare, chiar neinteligibile. Pot fi sistematizate într-o întreagă poveste, sau disparate, izolate, dezorganizate. Pentru toți cei din jur, ideile delirante par o „nebunie” și adesea îi îngrozesc pe cei apropiați, însă, pentru cei care le suferă, sunt mai palpabile și mai „reale” decât însăși realitatea, pe care uneori o înlocuiesc cu totul, și sunt impenetrabile la cele mai sănătoase argumente și la cele mai clare dovezi contrare.

Halucinațiile sunt lucruri pe care persoana psihotică le percepe, deși nu există. Pot să afecteze oricare dintre simțuri, de la auz la simțul tactil. În schizofrenie, cele mai caracteristice sunt halucinațiile auditive, adică faimoasele „voci”, pe care persoana le „aude” cumva în minte: ele pot profera insulte, sau comenta fiecare acțiune a persoanei afectate, sau da strania senzație de dedublare, și, mai ales, de impunere forțată, de undeva din exterior.

Ideile delirante și halucinațiile apar, prin definiție, pe un fond de claritate a conștiinței, adică persoana afectată este perfect trează, nu visează, nu se află într-o stare precomatoasă sau toxică, și își amintește foarte bine ce i se întâmplă. Elementele psihotice duc cu gândul la schizofrenie și la alte psihoze cronice, însă ele pot apărea și în alte tulburări psihice, cum e depresia, sau ca efect al anumitor droguri sau medicamente. Tot prin definiție, persoana care halucinează nu este conștientă, cel puțin inițial, de irealitatea halucinației. Unele boli oftalmologice sau neurologice pot face ca pacientul să „vadă” lucruri care nu sunt acolo, sau să vadă realitatea modificat (obiecte care par mai mici sau mai mari, de exemplu), și să își dea foarte bine seama că ceea ce vede este anormal: acestea nu sunt halucinații autentice, ci fenomene organice care au fost numite „halucinoze”, și nu își au locul în discuția de față.

Elementele psihotice au fost mereu considerate misterioase și inexplicabile, au generat mereu superstiții și temeri, și atât fascinație intelectuală cât și o atitudine de respingere și prejudiciu din partea societății, atitudine prezentă în bună măsură și azi. Nimeni nu vrea să fie în prezența unui halucinat. Henri Ey susținea că ideile delirante și halucinațiile sunt aspecte ale aceluiași fenomen, o unică „experiență halucinator-delirantă”, și probabil că avea dreptate. Pentru el, halucinația nu este o simplă tulburare a percepției, un fenomen izolat sau o boală a simțurilor, ci expresia unei disoluții a întregii conștiințe, care apoi se reorganizează la un nivel inferior. Într-un uriaș „Tratat despre halucinații” (1973), el face una dintre cele mai coerente analize fenomenologice a psihozei.

Noi însă nu avem la dispoziție decât o însemnare scurtă pe un blog, așa că voi încheia introducerea spunând că psihoza presupune întotdeauna modificări biochimice la nivelul creierului – deși aceastea sunt doar parțial elucidate, și necesită aproape întotdeauna tratament farmacologic (cu excepția cazului în care au fost produse de o substanță, și încetarea consumului acelei substanțe ar putea fi o terapie suficientă a experienței halucinator-delirante, cum ar fi în cazul reacțiilor adverse relativ rare la corticosteroizi sau medicamente anti-parkinsoniene).

Însemnarea de față nu se vrea neapărat didactică, dar aveam nevoie să clarificăm noțiunile înainte de a merge mai departe și a vorbi despre subiectivitatea psihozei. Dacă obiectiv putem recunoaște și descrie o psihoză floridă relativ ușor, putem oare să ne imaginăm cum se simte un pacient psihotic? Ce se întâmplă în câmpul conștiinței sale? Cândva, o colegă îmi propunea un experient de empatie: în spatele meu, la stânga și la dreapta, stăteau două persoane care îmi șopteau în urechi lucruri destul de groaznice, tipice halucinațiilor auditive din schizofrenie. Între timp, eu trebuia să fiu atent la conversația pe care colega mea o purta cu mine. Era extrem de dificil, vă rog să mă credeți. Însă experimentul nu e probabil capabil să cuprindă decât foarte superficial textura trăirii psihotice.

Pentru mulți psihiatri, imposibilitatea de a empatiza cu pacientul halucinat este definitorie psihozei, așa că nici măcar nu ar avea rost să încercăm. Însă neînțelegerea față de psihotic a stat la baza secolelor de alienare și marginalizare socială. Pe undeva, e datoria noastră, a tuturor, ca măcar să încercăm să avem o reală compasiune față de semenii noștri. Compasiunea fără o înțelegere măcar parțială nu poate fi reală.

Spre finalul secolului XIX, doi psihiatri au descris independent un sindrom halucinator ce apare în schizofrenie. Unul era rus, Victor Kandinsky (văr de-al doilea cu pictorul), altul francez, Gatian de Clérambault. În variantele lor originale, descrierile sindromului, botezat de Clérambault “automatism mental”, sunt stufoase și destul de greu de redat în termeni obișnuiți, însă ideea de bază e destul de simplă. Pentru ambii psihiatri, în psihoză, pacientul pierde dreptul de proprietate asupra propriilor gânduri. „Vocile” nu sunt nici măcar percepute ca voci autentice, cu timbru și alte calități auditive, ci au textura gândurilor. E ca și cum psihoticul ar avea gânduri pe care nu le-ar recunoaște ca fiind ale sale, ele devenind, așadar, „autonome”. Desigur, niciun om, indiferent cât de normal, nu are un control absolut asupra propriilor gânduri, dar avem măcar experiența faptului că sunt gândurile noastre, ceea ce ne permite două lucruri foarte importante: să păstrăm o minimă ordine și coerență în gândire, și să beneficiem de o intimitate aproape perfectă, în interiorul minții noastre. Imaginați-vă că psihoticul pierde nu numai frâiele pandemoniumului mintal, dar pierde și orice fel de intimitate. Dintr-o dată, sentimentele și gândurile sale cele mai ascunse, cele mai protejate, sunt expuse unor entități străine. Și, mai mereu, malevolente. Nimic și nimeni nu mai prezintă încredere, nici cei dragi, nici propria casă, nici propriul trup.

Clérambault considera că această autonomizare a gândurilor, senzațiilor și afectelor ține de fiziopatologia psihozei, adică este un mecanism real al bolii. Eventual, autonomia unui gând ar însemna autonomia unei porțiuni de creieri. Ipoteza este probabil greșită, însă interesul ei major este că ea reprezintă o formă intelectualizată a imaginii pe care psihoticul însuși și-o face despre sine și lume. În descrierile psihopatologice făcute de cei doi psihiatri, granița dintre psihiatru și pacientul său, care în alte scrieri, ale altor autori, e o prăpastie, se șterge.

Victor Kandinsky a murit ca pacient în azilul de boli mintale pe îl condusese. S-a sinucis în urma unei agravări a propriei psihoze, pe care singur și-o descrisese, în scrierile sale științifice.
Despre eventuale tulburări psihice ale lui Clérambault nu știm mare lucru. Știm că ajunsese aproape orb. Din ediția din Le Figaro care îi relata moartea (noiembrie 1934), aflăm că și-a tras un glonț în tâmpla dreaptă, în fața oglinzii. Tot acolo mai sunt niște considerente absurde despre cum psihiatrii se îmbolnăvesc de bolile pe care le tratează.