Voluntarul american cu accent ardelenesc

Pe Marco Rufolo-Roger l-am cunoscut anul trecut, la Ferma Ecologică din satul mureșean Țopa, în perioada în care eu îmi documentam dizertația de master, iar el le preda engleză copiilor din localitate. L-am cunoscut într-o zi în care spăla vase în bucătăria gospodăriei. Era cam tăcut în prezența membrilor familiei-gazdă, avea o atitudine controlată, iar când vorbea, stâlcea o română copilărească cu accent ardelenesc. Și acum îl mai auzi spunând “Noa, bine”. După constituția fizică, mulatrul de 26 de ani ar fi putut fi lejer soldat în armata SUA, dar a ales să fie voluntar internațional pentru că îi place pacea și implicarea comunitară. După ce am plantat împreună varză la țară, ne-am reîntâlnit în București, unde ne antrenăm la sală, bem bere și vorbim despre cum e să fii voluntar temporar în România.

 

de Ionuț Dulămiță

 

Marco s-a născut în Los Angeles, unde a crescut cu mama lui. Părinții săi erau separați când s-a născut, nu s-au căsătorit niciodată, iar tatăl lui s-a mutat în Florida când Marco a împlinit 7 ani. De atunci înainte, a început să-și petreacă mare parte din an cu mama, iar timp de o lună își vizita tatăl în Florida. “M-am obișnuit să călătoresc de unul singur încă de mic”. A urmat o școală primară progresistă, cum o numește el, care nu avea sistem de notare, în care elevii vorbeau la pertu cu profesorii și care se baza mai mult pe învățarea prin experiență. Profesorul alegea o temă, de exemplu oceanul, o prezenta clasei, îi întreba pe copii ce știau pe subiect, apoi îi învățau despre el prin cursuri, filme, cărți și experiență directă, pe teren. “Mergeam să vizităm oceanul, unde ne întâlneam cu experți care acopereau toate nivelurile – se ocupau de maree, studiau adâncimile etc. – și mergeam cu barca. Toate materiile erau orientate în jurul acestui subiect. La istorie învățam istoria oceanului, toată literatura era bazată pe ocean, aveam chiar și o componentă de matematică legată cumva de ocean”. Un astfel de subiect era tratat timp de două-trei săptămâni, după care elevii își etalau cunoștințele dobândite în piese de teatru sau proiecte artistice. “Am crescut într-un mediu semi-hipiot, nu luam note, nu dădeam teste”.

Primul test l-a dat într-a VI-a, într-o școală gimnazială de 10 ori mai mare decât cea primară, “și am dat-o în bară urât”. Marco s-a înscris apoi la un liceu catolic pentru băieți și a devenit și cercetaș, într-un mediu care punea mult accent pe voluntariat și pe implicarea activă în interiorul comunității. “Acolo am prins ideea că voluntariatul e ceea ce trebuie să faci ca bun cetățean”. Participa anual la acțiuni de curățare a naturii, însă proiectul de care pare cel mai mândru și care i-a adus gradul suprem de Vultur în sânul cercetașilor a fost într-ajutorarea unui adăpost pentru persoanele fără adăpost. “Pentru a obține gradul de Vultur, trebuie să faci propriul tău proiect comunitar, să-l dezvolți de la un capăt la altul”, spune Marco. “Pentru proiectul meu m ales un adăpost pentru oameni ai străzii. Am organizat o colectă de mâncare și haine în școală și am primit și rafturi sub formă de donație, pe care le-am instalat în adăpost. Oamenii străzii locuiau în apartamente mici, dar nu aveau mobilă, nu aveau unde să-și depoziteze lucrurile, le țineau în saci. Totodată, am vopsit și parțial adăpostul”.

În paralel, în anii de liceu, cum tatăl său era originar din Haiti, Marco îl însoțea acolo pentru câteva săptămâni, într-un “sat foarte rural”, fără electricitate și apă curentă. Transportau cu ei multe lucruri din State pe care le împărțeau localnicilor, majoritatea foarte săraci. “Asta era în vremea în care puteai transporta un magazin întreg cu avionul, nu te taxau pentru bagaje”. Apoi a urmat o universitate catolică în Boston, unde a studiat istorie și teatru, și unde a dat din nou de un mediu setat pe voluntariat și muncă în folosul comunității, participând din nou la proiecte comunitare. Unul dintre ele i-a permis să stea o vreme printre indienii Jemes din New Mexico, în cadrul unui program de integrare culturală a americanilor nativi. Imediat după facultate, Marco a aplicat la ONG-ul “Builders for Peace”, care desfășoară proiecte pentru Bosnia, unde a predat engleză timp de o lună.

 

 

Era un proiect de voluntariat?

Da. Am vrut să am o experiență internațională. Îi învățam engleză pe școlarii din Bosnia și lucram în același timp într-o mănăstire, la restaurarea bibliotecii. Din cauza războiului, în orășelul în care am ajuns existau două mari comunități: cea croată și cea bosniacă. Bosniacii erau musulmani, croații erau romano-catolici. Copiii din cele două comunități nu interacționează prea mult între. Aveau orare școlare diferite. Copiii musulmani mergeau la școală dimineața, cei catolici mergeau după-amiaza sau invers. Proiectul [pentru care am aplicat]se baza pe ideea de a-i aduce pe toți laolaltă. Dacă vrei lecții gratuite de engleză, îmi pare rău, dar copiii tăi vor trebui să stea lângă copii musulmani sau catolici. Am studiat teatru în facultate, iar asta te ajută când lucrezi cu copii mici. Să fii profesor înseamnă o treime cunoștințe, o treime actorie, iar cealaltă treime aș spune că înseamnă noroc (râde).

De ce ai vrut să fii voluntar după terminarea facultății? De ce nu ți-ai căutat un job?

În momentul acela mă gândeam să mă înscriu în Peace Corps (n.r. – program internațional al guvernului SUA) și am vrut să mă asigur că mă descurc singur peste hotare.

Dar de ce ai vrut să te înscrii în Peace Corps?

În primul rând, pentru că e o aventură grozavă. Dacă tot sunt tânăr, de ce să nu am parte de aventură? Familia mea nu avea mulți bani, așa că nu puteam călători prin lume luni la rând. Și apoi era ideea asta de a face ceva pentru comunitatea mea. Aș fi călătorit în altă comunitate, ce-i drept, dar ca voluntar Peace Corps mă percep ca lucrând cu guvernul Statelor Unite, care este o extensie a comunității până la un anumit punct. Îmi fac datoria civică. Ca cetățean, cred că ar trebui să am o responsabilitate față de țara mea. Nu voiam să împușc oameni, așa că nu m-am înscris în armată și m-am gândit că Peace Corps ar fi cea mai bună variantă. Când m-am întors din Bosnia, am decis că mă voi înscrie în Peace Corps. Dar mai întâi mi-am dat seama că nu am un job, așa că m-am angajat ospătar timp de o lună. După ce am realizat că nu e cel mai bun lucru pe care l-aș putea face, am găsit un loc care angaja oameni fără experiență să lucreze cu copii cu nevoi speciale, în speță cu autism.

Am făcut doar cinci zile de training, în care am învățat terapie comportamentală, apoi am însoțit, timp de o săptămână, un terapeut cu experiență în casa unui client. Serviciile noastre se desfășurau acasă și la școală. În terapia comportamentală, funcționezi ca o “umbră” în școală. Îl urmărești pe copil și te asiguri că el se comportă cum trebuie și își îndeplinește obiectivele pe care le are de îndeplinit. În tot acest timp, îmi pregăteam aplicația pentru Peace Corps.

Ce trebuie să faci ca să intri în Peace Corps?

Trebuie să fi terminat facultatea și să ai o abilitate specială. Fie una specifică, poate ai studiat medicina sau agricultura, fie, în cazul meu (eu voiam să devin profesor), ai experiență cu copiii, ai experiență ca voluntar sau ai muncit în altă țară. După ce am fost acceptat, trebuia să merg inițial în Asia. Nu-ți poți alege singur destinația. Apoi m-au întrebat dacă nu vreau să merg mai degrabă în Europa de Est. Am acceptat, apoi mi s-a spus că voi merge în România. Am plecat pe 20 mai 2010. Eram un grup de 27 de voluntari cu destinația România. Am fost cazați la Târgoviște, în casele unor familii din oraș. Peace Corps îmi plătea chiria. La Târgoviște, am avut cursuri de opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Patru ore de limba română și alte patru de „sesiuni tehnice”. O sesiune tehnică te învață cum să predai în România, copiilor sau adulților, istorie și politică românească, aspecte legate de minoritățile etnice, cum e să fii voluntar în România sau cum să identifici resurse umane când ajungi în locul în care ai fost desemnat, mai exact pe cine trebuie să cunoști ca să primești ajutor în cadrul unui proiect comunitar.

Voluntarii Peace Corps sunt obligați să implementeze proiecte comunitare?

Nu, dar sunt foarte încurajați să facă asta. Poți să fii în Peace Corps și să-ți faci doar treaba, predatul în cazul meu. Alții lucrează în sănătate, IT, mic antreprenoriat, mediu, dezvoltare comunitară, prevenție HIV/SIDA, în funcție de nevoile țării. Există un parteneriat special între guvernul Statelor Unite și cel din România. SUA spune că trebuie să îndepliniți anumite criterii dacă vreți să fiți o țară membră Peace Corps. Trebuie să aveți siguranță, să aveți o infrastructură, să nu aveți conflicte mari în țară etc. După ce criteriile sunt îndeplinite, Peace Corps întreabă țara gazdă de ce are nevoie, apoi trimite voluntari pentru a umple acele goluri. La momentul respectiv, România voia doar profesori de limba engleză. Așa. Am stat trei luni în Târgoviște, iar pe la jumătatea trainingului am aflat unde vom merge mai departe, ca să ne putem pregăti pentru locurile respective. Am avut și o mică școală de vară, unde copiii veneau voluntar la școală și primeau lecții gratuite de engleză, iar noi începeam să ne dezvoltăm abilități de predare.

Apoi ai fost desemnat să mergi la Țopa. De ce Țopa?

Comuniățile locale aplică pentru un voluntar Peace Corps, așa cum o țară aplică să devină membră Peace Corps. La fel, Peace Corps se asigură că acele comunități îndeplinesc anumite criterii, una din ele fiind asigurarea găzduirii pentru voluntari, apoi le întreabă de ce au nevoie. Vrem profesori care să predea la clasele I-VIII, de exemplu. Când am ajuns în țară, am avut un mic interviu în care am fost întrebat unde aș vrea să locuiesc în România și am fost inspirat să spun că aș vrea să locuiesc la o fermă, așa că m-au trimis la o fermă, unde am stat doi ani.

Cum a fost acolo?

Am lucrat în trei școli la început, cea din Țopa, cea din Boiu și cea din Albești (n.r. – două localități învecinate cu Țopa), apoi în două licee din Sighișoara. La început, lumea nu știa ce să facă cu mine. Era încă vară, școala nu începuse, așa că nici eu nu știam ce să fac. Eram la o fermă, toată lumea avea un job, nu atârnau aiurea. Satul e mic și nu prea existau oameni de vârsta mea cu care să-mi petrec timpul. Am învățat în scurt timp că n-o să-mi ceară nimeni ajutorul, va trebui să-l ofer eu. Așa am început să fac chesti agricole. Adunam legume, mergeam la cosit. Am cunoscut câțiva profesori cu care urma să lucrez și mi-au prezentat orașul Sighișoara, unde am început să mă plimb încercând să cunosc oameni. Apoi a început școala și toată lumea încerca să-și dea seama care va fi orarul. În State, orarele sunt fixate cu mult înainte de începerea școlii, iar profesorii lucrează în mod normal într-o singură școală. În România rurală nu se întâmplă asta. Orarul se fixează cam la o lună de la începerea școlii, iar profesorii lucrează în mai multe școli, la fel ca mine. Copiii erau fascinați că eram american, că vorbeam puțină română și că puteau face mișto de mine fără repercusiuni. Nu eram numai noi în clasă, fiecare voluntar Peace Corps era însoțit de persoana care l-a vrut acolo. În cazul meu, erau profesori de engleză.

 

 

Ne-a luat ceva vreme până ne-am dat seama cum ne place să predăm, ce voi face eu. În mod normal, când nu eram acolo, copiii învățau structuri gramaticale plictisitoare, îmi pare rău să spun asta, iar eu mă ocupam de partea mai distractivă. Îi păcăleam pe copii să învețe prin jocuri, teatru, scris, vorbit. Predam la școală, apoi mă întorceam la fermă și ajutam la treburi. La liceu am avut cursuri de debate și de oratorie, de istorie și film american și pregătire pentru Bac. Vara m-am dus la mai multe tabere de vară, unde am fost instructor de engleză, și am călătorit mult prin Transilvania cu autostopul. Din punct de vedere cultural, se pare că rezonez foarte bine cu România. Nmic nu mă sperie la capitolul mâncare, totul mi se pare delicios. Sighișoara e un oraș foarte frumos, toată lumea e politicoasă, destinsă.

În Sighișoara am început să vorbesc cu tot mai mulți oameni și am început să-mi dau seama cum să pun pe picioare un proiect. Am cunoscut niște oameni de la Fundația Mihai Eminescu Trust, care lucra într-un sat de lângă Mediaș, unde le-am predat engleză adulților care voiau să-și perfecționeze limba fie pentru a lucra în străinătate, fie pentru a lucra pe proiecte cu experți din afară, fie pentru a-și face o pensiune și a vorbi cu turiștii. Am ajutat la redactarea unui manual de engleză pentru ei, împreună cu o altă profesoară. Cel mai mare proiect al meu din cei doi ani a fost însă Ziua Sănătății. Am adus laolaltă cele mai mari școli la care predam, cea din Boiu și cea din Albești. Am avut adus niște experți locali – un medic, un dentist, un dermatolog și un profesor știință, care le-au vorbit copiilor despre cum să-și spele cel mai bine dinții, cum să aibă grijă de pielea lor, despre sex și protecție…

Care au fost impresiile tale despre România rurală? Ce crezi că ar trebui schimbat acolo?

În momentul de față, toate familiile au un membru care muncește sau locuiește în afara țării. Există un mare exod de creiere. Dacă ești inteligent, nu rămâi într-un sat și, dacă poți, nu rămâi în țară. E foarte deprimant să vezi asta. Totodată, am observat și o lipsă de mândrie națională. Nu mă consider naționalist ca american, dar mă consider cetățean. O țară are lucruri bune și rele, iar eu, ca cetățean activ, ar trebui să critic și să încerc să acționez pentru a schimba lucrurile. În România rurală, nu se întâmplă tot timpul așa, pentru că există crezul că nu poți schimba lucrurile, acestea sunt așa pentru că așa trebuie să fie. În schimb, familia la care am stat e foarte progresistă. Ferma din Țopa oferă un exemplu în legătură cu ce s-ar putea face, cum ar fi să nu folosești pesticide, să îți întorci atenția spre vechile practici agricole care acum sunt readaptate la condițiile actuale, să realizezi că trăim într-o societate internațională de care nu poți scăpa.

E foarte important să ai o conștiință internațională. Tincuța și Dan Cismaș (n.r. – administratorii fermei) au terminat doar liceul, dar sunt foarte educați și știu ce se întâmplă (n.r. – Ferma Ecologică Țopa face parte dintr-o rețea internațională de voluntariat, iar Dan Cismaș participă la conferințe internaționale pe tema agriculturii la scară mică). Nu trebuie să ai facultate ca să poți face lucruri și să faci și bani. Există o piață în România pentru alimentele produse după stilul vechi și cred că e un mod extrarodinar de a-i face pe oameni să-și recâștige interesul în țara lor, în sensul că aceasta e România tradițională, nu mai găsești așa ceva nicăieri pe planetă.

Pentru dulceața de trandafir, de exemplu, toți trandafirii sunt culeși manual, de copii mici, de fermieri sau de voluntari internaționali sau români care au trecut pe acolo, totul se face de mână după rețete pe care oamenii le știu din vremurile de demult. Nu trebuie să aibă gustul de nou și îmbunătățit, trebuie să aibă gustul de la bunica. Și cred că ăsta e un drum excelent, revitalizarea artizanilor care produc. Poți face asta cu agricultura și cu hrana sau cu arta locală în sine. Nu trebuie să fii super geniu ca să faci bani, nu trebuie să fii super naționalist ca să-ți prețuiești țara. Poți să te poziționezi la mijloc, conștient de ceea ce te înconjoară, și să ai în minte ideea că poți schimba lucruri. Nu cred că toată lumea are nevoie de televizor și nu cred că e rău să ai un veceu în curte, asta nu înseamnă că ești needucat sau murdar și că nu contribui la societate.

 

 

Acum ești în anul trei de România. Ai ajuns în București. Ce faci aici?

În momentul de față sunt încă voluntar. O mică lămurire. Ca voluntar, primesc niște bani ca să trăiesc – să-mi cumpăr mâncare, să plătesc pentru transport și să-mi cumpăr diverse lucruri din când în când, o oală nouă de exemplu (râde). Când eram în sat, chiria era acoperită de școală, iar eu trebuia să plătesc întreținerea. Aici, chiria e asigurată de Peace Corps, așa că WWF, organizația la care sunt voluntar, nu trebuie decât să-mi asigure un loc de muncă. La fel, trebuie să-mi plătesc singur întreținerea. Din banii pe care îi primesc pot trăi confortabil, dar departe de opulență. Ideea e să trăiesc ca un om mediu. Voluntarii Peace Corps din toată lumea trebuie să trăiască în condițiile în care trăiește comunitatea. În București, câștig puțin mai mult decât la sat, pentru că lucrurile sunt mai scumpe. La WWF, lucrez în cadrul departamentului de educație.

Pe ce proiecte lucrezi?

Cel mai mare dintre ele e un program internațional care are ca grup țintă copiii mici și scopul de a stimula implicarea civică în comunitate. Patru echipe formate dintr-un profesor și un elev, în mare parte din țări traversate de Delta Dunării, vin la un centru din Austria unde avem o săptămână de training. Acolo învață să construiască un proiect împreună, iar profesorii învață cum să fie mentori mai degrabă decât instructori. Un instructor îți dă ordine, îți spune ce să faci, un mentor face un pas în spate. E greu pentru profesori să fie mentori, așa cum e greu și pentru părinți. Dacă știi că copilul tău urmează să cadă, îl tragi repede sau îl lași să cadă știind că nu îl va durea atât de tare? Ideea e să-i lași să facă greșeli, dar dacă e una periculoasă sau se îndreaptă într-o direcție complet aiurea, abia atunci începi să-i asiști. Programul e evident legat și de mediu. Aceste echipe de profesori și elevi se întorc în comunitățile lor, iar sarcina lor pentru anul următor e să dezvolte un proiect comunitar. Primesc 200 și ceva de euro pentru a-l începe, trebuie să vină cu un plan de proiect, să ne prezinte un raport la jumătatea lui, apoi trebuie să-l implementeze și să ne dea un raport final. După aceea ne întâlnim din nou, de data asta în România, și vedem ce au realizat. Ideea e nu numai să-i motivezi pe copii să lucreze pentru comunitatea lor într-un mod prietenos cu mediul, dar și ca profesorii să transmită mai departe abilitățile deprinse altor generații de elevi.

Cum e viața în București?

Foarte diferită față de cea dintr-un sat mic. Nu toată lumea îți dă binețe când te plimbi. E o combinație din toate, amestecate laolaltă, e ca o salată. Sunt mulți oameni care încearcă doar să supraviețuiască, care lucrează într-o bucătărie aici, curăță o casă dincolo și locuiesc în acest București gigantic. Apoi sunt alții, împrăștiați în zone diferite, care sunt mai pretențiosi, le place ideea de a cheltui bani. Apoi ai oameni de carieră care câștigă bani, dar îi câștigă pentru familiile lor, vor să trăiască o viață confortabilă. Apoi sunt o grămadă de studenți cărora nu le știu povestea (râde). Apoi sunt oameni mai orientați internațional, mai orientați spre mediu, cei care au cauze. Toți sunt amestecați. Nu există locuri în care să găsești un anumit tip de oameni, așa cum nu găsești locuri care să fie locuite de anumite etnii. Nu poți să spui vreau să mânânc cea mai bună nu știu ce, iar cineva să-ți spună că trebuie să mergi în cartierul x pentru așa ceva.

 

 

Asta e ceva diferit pentru mine. În LA, există zone care îți oferă o anumită cultură sau subcultură. În New York, sunt oameni care, deși locuiesc în același oraș, s-au cam segregat în ideea că vor să locuiască lângă cineva cu care pot să vorbească, apoi mergi să viziteze și alte zone pentru a experimenta. Aici am auzit afirmații de genul: Cel mai bun restaurant libanez e aici. Trăiesc mulți libanezi aici? Nu. OK (râde). Sau: Barul hipsterilor e aici. Există o mare comunitate de hipsteri acolo? Nu. Apoi, cultura românească, din păcate, nu e foarte deschisă la a cunoaște tot timpul oameni noi. Trebuie ca cineva să-ți facă cunoștință de cele mai multe ori sau să ai o experiență comună cu cineva despre care să puteți vorbi la momentul respectiv. Pe toți oamenii pe care îi știu aici i-am cunoscut prin intermediul jobului. Dar poate așa e în general într-un oraș mare, nu mai știu, am cam pierdut legătura cu asta.

Care au fost experiențele pozitive și cele negative în București?

Experiențele negative. Există lucruri scumpe care eu cred că nu ar trebui să fie scumpe, ideea asta că unele locuri sunt mai bune decât altele pentru că sunt scumpe când, de fapt, nu oferă nimic mai bun. Mâncarea nu e mai bună, serviciile nu sunt mai bune. Asta nu îmi place și încă nu pot să înțeleg. Apoi, toată lumea se grăbește să ajungă unde trebuie să ajungă. Nimeni nu-și rupe din timp să vorbească cu lumea din jur. Apoi, nu există petece de comunități pe care să le disting una de alta, pare o colecție de prieteni și rude care se întâlnesc într-un loc comun, apoi se dispersează, nu stau în același loc. Asta iarăși nu-mi prea place.

Lucruri bune. Oamenii sunt un pic mai deschiși aici [spre deosebire de mediul rural], în sensul că sunt mai obișnuiți să întâlnească oameni de diferite culturi și etnii, cel puțin unii dintre ei. Totodată, e mișto când dai de oameni diferiți aici. Când văd un african la metrou, mă entuziasmez (râde). Chiar dacă vorbește numai română, nu-mi pasă. Apoi, aici pot să gătesc în stil american [spre deosebire de sat], pot găsi mai multe lucruri în magazine. Nu mai sunt la fermă. Îmi place să locuiesc singur, asta e o experiență nouă. Îmi place că aici pot să-mi petrec timpul cu tineri de vârsta mea, n-am putut face asta doi ani. Apoi, îmi plac jobul și rutina.

La nivel general, ce-mi poți spune de România ca țară?

Ce am spus despre sat poate fi aplicat și restului țării. Lipsește ideea „aceasta e țara mea și am o datorie față de ea”. Această datorie poate fi să schimbi ceva care nu-ți place. Ar trebui să existe ideea „vreau să schimb ceva pentru binele comunității mele”. E greu să găsești asta la scară largă în România. În țara asta, fiind mică, cred că e destul de important să ai această mândrie. Nu-mi mai place ideea că poți face bani doar în afara țării. Aici sunt multe oportunități, poți găsi modalități de a te descurca dacă mergi înainte și tot încerci. Ăsta e optimismul meu american. Nu e nimic rău să părăsești țara ca să faci bani, dar cred că trebuie să-ți dorești să te întorci. Du-te, explorează, fă ce vrei să faci, dar trebuie să te întorci. Eu vreau să mă întorc în State la un moment dat, pentru că trebuie. Voi duce acolo tot ce pot din experiența pe care am adunat-o în alte țări. Și iarăși, nu e nimic rău dacă-ți ridici o fermă undeva. Cred că există însă un trend în această direcție. Unii oameni au început să-și dea seama că dacă ai o mașină rapidă, un apartament mișto cu un televizor uriaș, nu înseamnă că te alegi cu ce e mai bun de la viață.

 

 

Puteți citi și:

Expați în România: Regizoarea sârbă care provoacă prin documentare

Expați în România: Jurnalista care a schimbat viața rigidă a Vienei cu agitația de București

Expați în România: Jurnalistul spaniol, atras de haosul bucureșetan

Expați în România: Diplomatul cultural care mută Cehia la București

Expați în România: Profa de franceză

Expați în România: O italiancă în ”Țara Umbrelor”