Expați în România: Regizoarea sârbă care provoacă prin documentare

4

Deși nu îi place să vorbească despre naționalitate ca despre o etichetă lipită pe un obiect, Ivana Mladenovic a lăsat o potențială carieră în drept la Belgrad pentru a face film la București. E o artistă sârbă, care, la festivaluri de film, reprezintă România. Ne-am oprit să povestim în barul unde, mai demult, își terminase scenariul pentru ”Turn off the Lights”, un film controversat despre poveștile a trei tineri români proaspăt ieșiți din pușcărie, care a câștigat Premiul pentru cel mai bun documentar la Sarajevo.  Ivana are 29 de ani, iar ultimii opt ani și i-a petrecut la București, oraș fără care nu-și imaginează viața, deși nu toate experiențele de care a avut parte aici au fost luminoase.

 

de Andra Matzal

 

Chiar de curând, un taximetrist îi luase 100 de lei și, în loc de rest, a dat-o afară din mașină. Cu toate astea, ”dacă n-aș fi fost în România, n-aș fi fost ceea ce sunt acum,” spune ea, într-o română aproape impecabilă, personalizată de un accent misterios: ”Unii cred că-s de la țară când mă aud vorbind,” zice râzând.

Ivana s-a născut chiar peste drum de România. Mai precis, la Kladovo, în Serbia, peste Dunăre de Drobeta-Turnu Severin, la cinci ore cu autobuzul de Belgrad și la cinci ore cu trenul de București. Despre orășelul unde locuiește și acum familia ei, dar mai ales despre malul Dunării, spune că ar semăna semăna cu raiul din mintea ei. ”Îmi imaginez și acum betoanele, unde ies oamenii vara. Există și plajă, dar acolo merg numai cei care nu știu să înoate foarte bine,” spune Ivana, care, de altfel, crede că singurul film al ei în care s-a simțit 100% liberă este scurtmetrajul ”The Village”, realizat împreună cu familia ei. ”Filmul începe cu apare vărul meu, într-un caiac pe Dunăre. Dacă l-ai vedea noaptea, ai crede că merge pe o apă care desparte un oraș, ca Budapesta. Dar, de fapt, se află între două lumi foarte diferite,” povestește Ivana, care i-a cunoscut de mică pe vecinii români. ”Când îl aveați voi pe Ceaușescu, noi aveam un tip, Mircea, care ne aducea tot felul de lucruri din România, cum ar fi tempera, iar în schimb primea medicamente.” Cele două forme  fundamentale de schimb dintre sârbi și români, business-ul și bișnița, nu au încetat însă după 89, ba chiar s-au intensificat, iar acum s-ar părea că sârbii sunt chiar un pic geloși pe românii care vin cu mașini bune și mănâncă în restaurantele din Kladovo sau își cumpără case de vacanță la Dunăre.

 

 

Deși atât mama, cât și bunica ei vorbesc româna, când s-a înscris la facultate, Ivana vizita pentru prima oară Bucureștiul.  ”Primul lucru pe care l-am văzut, venind cu trenul, a fost o groapa de gunoi cu foarte multe ciori, care apare, de altfel, în The Milky Way, un scurtmetraj documentar pe care l-am făcut. Atunci, am dormit la un prieten în Piața Iancului, unde peste tot erau numai blocuri. Când am văzut însă piața din fața Ateneului, mi-am zis da, ăsta e un oraș unde pot să locuiesc,” își amintește Ivana, care trăiește deja de opt ani la București, unde și-a găsit chiar și casa perfectă. Ciorile o urmăresc însă, de deasupra Cișmigiului. Când a fost admisă la Facultatea de Regie, nu știa să spună în română decât ”Bună ziua” și ”Mulțumesc”. ”În câteva luni însă, am învățat să vorbesc bine română, iar la început asociam cuvintele cu oamenii care mi le spuneau. Un prieten m-a învățat imponderabilitate, altul șpagă și tot așa.”

Chiar dacă acum Ivana nu se imaginează făcând altceva în afară de film, drumul până aici n-a fost direct. Înainte să se mute la București, a studiat dreptul la Belgrad timp de trei ani și jumătate și, deși n-a picat niciun examen, nu și-a găsit locul printre tratatele de drept. Studiindu-le însă conștiincios, și-a dat seama că e fricoasă: o speriau școala în sine și ideea de a fi interogată și evaluată strict. Tocmai de aceea, găsește în regia de film o anumită libertate, care vine însă la pachet cu judecățile privitorilor, cu atât mai mult cu cât genul filmului documentar poate deschide, ambiguu, mai multe porți de interpretare decât filmul de ficțiune. ”În școală, am fost forțată să joc teatru sau să particip la recitaluri de poezie. Mă amenințau că, dacă nu merg la spectacol, voi lua notă mică. Pentru mine, era un chin să fiu expusă, dar, până la urmă, așa a început totul. Inițial, am vrut să fiu actriță, dar simțeam că sufăr prea tare. Apoi am decis să fac regie de film, care presupune tot un fel de expunere, însă de o natură diferită. Chiar și așa, eu nu pot, de exemplu, să mă aflu în sală atunci când se proiectează filmele mele,” spune Ivana, al cărei lungmetraj ”Turn off the Lights” a participat până acum la numeroase festivaluri, de la New York, la Sarajevo. Primul film pe care l-a făcut vreodată a fost un scurtmetraj do it yourself, un stop motion după o povestire a lui Ivo Andric despre un gambler care intră în jocul diavolului.

 

Trailer TURN OFF THE LIGHTS from MALA PORTOCALA on Vimeo.
”Turn off the Lights” nu este doar un film care i-a adus Premiul pentru cel mai bun documentar la Sarajevo și multe comentarii de la spectatorii sălilor internaționale, ci și schimbări importante la nivel personal. Poveștile protagoniștilor, urmăriți din primele momente de la ieșirea pe poarta închisorii, nu sunt ușor de digerat pentru un public obișnuit, în principal, cu experimente cinematografice comode. Când am văzut filmul, am trecut prin multe stări, una mai contradictorie ca alta, de la empatie, la repulsie. Cum Ivana nu e adepta documentarelor observaționale (”altfel aș lăsa camera să filmeze și aș pleca”), i-a provocat pe protagoniști, bărbați cu istorii nu tocmai curate, prin situații diferite, iar contrastul dintre ei și ea, o tânără minionă și subțire, o apariție fragilă, a atras valuri de întrebări identice din partea publicului, indiferent de naționalitate. ”Tu, ca fată, cum ai putut face asta? Nu ți-a fost frică? Ce mesaj ai vrut să transmiți?” – cam astea ar fi cele trei întrebări obsesive, dintre care cel mai mult pe Ivana o enervează ultima. ”Oamenii s-au obișnuit cu filmele servite de Hollywood. Ei vor să le zici tu ce e corect și ce nu e corect, pentru că e mult mai ușor să trăiești așa. Dacă încerci să înțelegi mai multe, devine un pic mai greu să accepți sau să renunți la anumite lucruri. Știm foarte bine că cel mai ușor e, dacă e murdară camera, să pleci din ea,” spune Ivana, recunoscând că acest film a schimbat-o într-o mare măsură. ”După Turn off the Lights, am început să caut în oameni și lucruri bune și lucruri rele, încercând să nu judec. Bunicul meu a făcut închisoare timp de zece ani. Era directorul unui magazin, de unde au dispărut mulți bani și, deși el și-a declarat nevinovăția, avea alte pete: era afemeiat și avea probleme cu alcoolul. El a primit totuși 15 ani de închisoare, iar după 10 ani, femeia care furase banii și care între timp aflase că are cancer în fază terminală, și-a recunoscut fapta, iar bunicul meu a fost eliberat. Avea o atitudine foarte ciudată față de viață, acceptând ceea ce venea asupra lui,” povestește Ivana, admițând că acest episod din istoria de familie a marcat-o și că, într-un fel, încă încearcă să-i elucideze sensurile prin film.

Poate că nu e deloc întâmplător faptul că și protagonistul următorului documentar al Ivanei, ”Dacă 6 ar fi 9”, a făcut închisoare, de data asta pentru că și-a omorât tatăl, fiind însă eliberat pentru că suferea de probleme psihice. ”Este un mediu metraj despre linia subțire dintre normalitate și nebunie,  un film despre o echipă de filmare care intră în casa unui om care vrea să fie filmat, dar imediat intervine o negociere: ce ești dispus să arăți și până unde poți merge?,” spune regizoarea, care a încercat în zadar să-și convingă protagonistul să mai facă o vizită simbolică la închisoare. Personajul în jurul căruia e construit filmul e un artist dintr-un sat din Bucovina, care, printre altele, a regizat un film în care îl joacă pe Ștefan cel Mare, pentru care a făcut singur costumele, decorurile și muzica, ridicând și o cruce imensă pe deal, unde merge să sărute pământul, a mai făcut un film în care-l joacă pe Moș Crăciun, iar de obicei cântă la restaurantul local. ”Când l-am cunoscut, m-a impresionat că încerca să facă multe lucruri într-un sat unde foarte mulți oameni erau beți sau pârliți la creier mai tot timpul. Deși mulți îl considerau nebun, eu nu l-am privit așa, nu l-am crezut neapărat mai nebun decât mine, însă până la urmă am înțeles că mai am multe de învățat. Deși multă lume m-ar putea judeca, văzând filmul, povestea lui a fost de ambele părți un experiment, la finalul căruia toată echipa de filmare a ajuns la spital, otrăvită cu ciuperci. Protagonistul filmului ne-a gătit ciuperci la grătar, iar după ce am mâncat, am ajuns cu toții la spital la Suceava, mai puțin el, care a explicat întreaga întâmplare ca fiind munca lui Satana. Pentru mine, a fost o lecție bună: am înțeles că fusesem puțin naivă și-l abordasem cu deschidere, așteptându-mă ca el să fie ca mine,” povestește Ivana, care a rupt legătura cu personajul ei după acest incident.

Deși până acum nu și-a găsit libertatea de care are nevoie decât în filmele documentare, în următorul lungmetraj pe care îl pregătește, al cărui titlu provizoriu este ”Zingaro”, Ivana va trece înspre zona de docu-ficțiune, tocmai pentru a nu se mai expune la fel de mult ca până acum, ca agent care controlează, într-o măsură sau alta, destinele personajelor. ”Pentru următorul film, vreau să lucrez atât cu actori profesioniști, cât și cu amatori, pentru că, dacă reușești să lași puțin viața să curgă, primești mult mai mult decât tot ce-ai fi sperat că va ieși de pe hârtie.  Eu sunt un control freak și tocmai de aceea mă ajută foarte mult documentarele, când văd cum lucrurile se schimbă în jur,” spune Ivana, care a început să meargă fără teamă în Ferentari, pentru a se documenta. Cu toaste astea, e de părere că, pentru a te arunca pe deplin în astfel de filme, fără riscul de a te lăsa în vreun fel prins de tentaculele poveștii, e nevoie ca tu, la nivel individual, să-ți fi răspuns deja la multe întrebări de bază.

Când vine vorba de noile filme românești, pe care le apreciază din multe puncte de vedere, Ivana spune că o enervează să observe ”niște glumițe românești pe care eu nu le-am întâlnit în România. Mi se pare că autoironia asta, referitoare la cât de nasol e în România nu-și are sensul. Poate că, într-un fel, chestia asta se datorează succesului filmelor românești în străinătate: dacă publicul vrea să vadă filme românești, pe o anumită rețetă, atunci se fac multe filme în stilul ăsta. Mi se mai pare oricum imposibil să faci un film despre români, în general, la fel cum mi s-ar părea un film despre sârbi sau orice altă naționalitate.” Când aude de naționalitate, de altfel, ridică din sprâncene: ”Poate din cauză că am avut atâtea războaie pe tema asta (în Serbia, n.r.), încât văd absurditatea bolnavă.”

 

 

De când trăiește în România, știe pe propria piele că linia dintre o identitate sau alta e alunecoasă. ”Uneori gândesc în sârbă, alteori în română.” De altfel, în prima perioadă când s-a stabilit aici, Bucureștiul îi apărea ca un oraș cosmopolit. ”Pe străzi întâlneam tot felul de celebrități, cum ar fi Coppola sau Tim Roth. Țin minte că l-am văzut pe Tim Roth în clubul Embryo, era îmbrăcat cu un maiou alb, semi-distrus, și mi s-a părut incredibil să-l văd aici,” își amintește Ivana cu aceeași vervă cu care povestește de felul în care a sedus-o muzica pe care o făceau artiștii locali în aceeași perioadă și care, chiar și acum, o leagă de orașulunde, deși credea că va rămâne doar șapte zile, locuiește de opt ani. ”Poate și din cauza asta îmi place așa mult și de români și de țigani: sunt foarte muzicali. Mi-ar plăcea ca filmele să fie la fel de bine făcute ca și muzica.” De altfel, printre locurile ei preferate din București, se numără două studiouri unde repetă doi prieteni muzicieni, Ion Dumitrescu și Andrei Dinescu, dar și Ateneul, pe scările căruia mai rămânea vara să asculte muzica orchestrei.

Dorul de Serbia se traduce, pentru Ivana, în dorul de prietene și de familie. Faptul că locuiește departe de ai ei e, cu siguranță, o constrângere, dar pe seama căreia pune și implicarea puternică în experimentele de film și documentar, la care visează să lucreze mereu în echipă cu prietenii ei de aici. Deși, după cum spuneam, îi displac distincțiile care pornesc de la eticheta naționalității, spune că sârbii i se par mai direcți, în timp ce aici, datorită tonului ei, lumea îi zice că e ”prea directoare.” ”De fapt, așa e felul meu de a vorbi. Am început chiar să mă scuz că vorbesc pe tonul ăsta, care pare să-i deranjeze mai ales pe bărbați.” O altă diferență culturală pe care a observat-o la firul ierbii de București e legată tot de bărbați: ”Dacă la Belgrad, oamenii nu se uită la tine pe stradă, aici se cam aruncă la fete cu tot felul de replici de genul Ce faci, păpușa?. La început, unii chiar mă trăgeau de păr pe stradă, chiar dacă erau cu prietenele lor. Și eu m-am transformat în funcție de asta, am început să-mi pun blugi largi sau să-mi țin fularul mai pe față, ca să fiu lăsată-n pace,” spune Ivana, cu gâtul înfășurat în fular. Cu toate astea, frica nu e tocmai un lucru care s-o caracterizeze, atâta vreme cât i-a ”îmblânzit” pe foștii deținuți din ”Turn off the Light,” iar filmul pe care-l pregătește va fi unul pe viață și pe moarte, la finalul căruia, cu siguranță publicul o va întreba din nou: ”Dar nu ți-a fost teamă?”.


4 comentarii

  1. Felicitari, Andra!Ivana este o fata ca si tine:desteapta, frumoasa, talentata, ambitioasa si ….increzatoare si in oamenii-surpriza , pe care ceilalti ii privesc cu rezerva.E dovedit ca cei mai “batrani”stiu ei de ce …

  2. Pingback: Expați în România: Voluntarul american cu accent ardelenesc | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply