Expați în România: Profa de franceză

Elise are 28 de ani, iar pe ultimii trei i-a petrecut în București, unde predă limba natală prin intermediul Institutului Francez, după o metodă neconvențională. Nu are asigurare socială și cont bancar, însa asta se va rezolva în curând la noul ei job de la L’Ecole Francaise, unde le va preda școlarilor și liceenilor bucureșteni. Am povestit cu ea despre experiența ei în România și despre idealurile pe care și le-a format într-o țară “aflată tot timpul în construcție, în căutare de soluții”, o țară în care expații francezi pe care i-a cunoscut până acum, spune ea, practică un soi de neocolonialism, axat pe întreținerea miturilor și pe obiective economice.

 

de Ionuț Dulămiță

 

Elise Remangeon s-a născut în capitala Franței și a copilărit în două locuri diferite, în Bretania și în suburbiile Parisului. Când vorbește de părinți, îi descrie ca pe niște oameni solitari, izolați. Între mama și tatăl ei există o diferență de 30 de ani, cu care familia mamei și alți apropiați nu s-au putut obișnui. În copilărie, Elise a pendulat între două modele familiale: unul tradiționalist, în casa bunicilor din partea mamei, care locuiau în Bretania, și unul libertin, alături de părinții din Paris. A făcut școala primară în capitală, o așa-numită “școală experimentală” dintr-o așa-numită “zonă cu prioritate pentru educație”. O parte a orașului populată cu oameni modești și cu imigranți, în care s-a încercat un altfel de sistem de învățământ, axat pe activități fizice și artistice, pentru a-i îndemna pe copii să meargă la școală și a-i încuraja să se exprime altfel. În școală învățau peste 17 naționalități diferite, așa că Elise s-a obișnuit de mic copil cu diversitatea culturală și a dezvoltat chiar și un complex. Ar fi vrut să se nască cu pielea neagră, pentru că își dorea părul fetelor de culoare.

După bacalaureat, a mai studiat un an pentru a-și asigura accesul într-una din „marile universități elitiste ale Franței”, unde se intră pe bază de concurs. Nu i-a plăcut însă spiritul de competiție, așa că și-a mai luat un răgaz de un an pentru a experimenta altceva. A plecat în Scoția, unde a lucrat ca jeune fille au pair – ajuta la creșterea copiilor într-o familie scoțiană și, în paralel, lua cursuri de engleză la o universitate. Destinul ei s-a lămurit după ce a întâlnit acolo o franțuzoaică ce preda franceza după o metodă pe care o practică acum Elise: metoda comunicativă, “mai puțin tradițională”. Scopul nu este să-i înveți din prima pe cursanți regulile gramaticii, ci să exersezi cu ei limba în diverse situații ce implică comunicarea. “Creezi o situație comună pentru toți în care ei să comunice chiar dacă nu vorbesc deloc limba”, spune Elise. “Te axezi atât pe comunicarea verbală, cât și pe cea nonverbală. [Cursanții] nu trebuie să învețe regulile înainte să vorbească, mai întâi exersează limba și faci gramatică cu ei atunci când simți nevoia, din mers. Îi provoci să facă acțiuni, iar ca să facă acțiuni, trebuie să vorbească și așa simt nevoia să învețe mai mult”.

De exemplu, pui un cursant să joace rolul de director al unei agenții de turism care pregătește un plan pentru două săptămâni de vacanță în România. Directorul nu e singur, alături de el sunt alți cursanți părtași la situație care joacă un rol. “Fiecare vine cu propuneri pentru planul turistic. Au toate cunoștințele în română, dar încearcă să le exprime în franceză. Totul se face progresiv, se pregătesc pentru rol, nu-l joacă din prima. La un moment dat se separă de statutul de cursant și intră în pielea personajului”. Elise vorbește tot timpul în franceză cu învățăceii; dacă nu înțeleg, schimbă modul de vorbire și caută alte soluții pentru a-i face să priceapă. Pe asta s-a axat, printre altele, la întoarcerea din Scoția. A căutat o universitate unde putea deprinde această metodă și a ajuns la Sorbona, unde a studiat literatură și lingvistică și s-a specializat în “didactică și lingvistică”.

Ce înseamnă asta?

Didactica se referă la metoda de predare, iar lingvistica presupune studierea sistemului limbilor. Poți studia limba ca pe un sistem matematic, ceea ce încă se practică la scară largă, sau ca parte integrantă a societății, analizând modul în care vorbești, cu cine, unde, ce înseamnă în sistemul cultural al limbii respective. Fiecare dintre noi avem mai multe moduri de a vorbi. Nu vorbești cu mama ta la fel cum vorbești cu prietenii tăi, de exemplu. Analizăm modurile în care se vorbește, felul în care se schimbă limba, care se află într-o evoluție continuă, rețelele sociale, cum influențează comunicarea în scris pe net exprimarea verbală și scrisă sau cum influențează alte limbi scrisul și vorbirea într-o limbă etc. În felul ăsta, limba e considerată un subiect viu și încerci să sensibilizezi oamenii asupra diversității modurilor de vorbire. Amintindu-le că vorbesc diferit în anumite contexte îi poate ajuta să se adapteze la anumite situații și, de exemplu, să evite conflicte. Vorbirea înseamnă tot timpul negociere, așa că trebuie să cunoști regulile sociale implicite ale limbii.

Am înțeles că înainte de București ai fost și în Italia, la Perugia.

Da. După studiile din Franța, a trebuit să lucrez, ca oricare alt student. După patru ani în care am studiat o grămadă de chestii teoretice, trebuia să intru în lumea reală a predatului, așa că am aplicat pentru o bursă în Italia, să predau franceză într-o universitate, după metoda comunicativă învățată. Când le predau străinilor, îi fac să se gândească la modul în care se vorbește într-o altă limbă și cum le poate schimba asta felul de a fi. În Italia am lucrat cu copii, așa că am apelat la joc, la o modalitate ludică de predare. Îmi adaptez metoda în funcție de profilul cursanților. Dacă îi predau unui tip de la o bancă, nu apelez la joc, evident. Am stat un an în Italia, l-am cunoscut pe iubitul meu [n.r. – care e român], apoi m-am întors în Franța. Când am aplicat pentru Italia, planul meu era să urmez primul an de master acolo, de la distanță. Regulile de la universitate s-au schimbat însă și nu am reușit, așa că a trebuit să mă întorc în Franța și să urmez acolo primul an de master [n.r. – la Sorbona]. În paralel, am lucrat pentru Universitatea din Chicago, care are o filială și în Paris, unde trebuia să-i încurajez pe studenții americani, originari din Chicago, să viziteze Parisul (nu locurile turistice, ci realitatea orașului), și într-o asociație care îi ajuta pe imigranți să învețe franceză.

Mi-a plăcut jobul de la universitate. Vizitele se făceau noaptea, de două ori pe săptămână, mergeam în cluburi etc. La asociație făceam muncă de voluntariat. Există multe asociații care îi învață pe imigranți franceză și cum să găsească ajutor social. Cu ei aplicam o metodă de predare bazată pe teatru. Apoi, pentru al doilea an de master, am avut nevoie de un stagiu pe o durată mai mare în care să ies din mediul teoretic. Am aplicat pentru București. Puteam să îl fac și în Franța, mulți fac asta, dar mi-am dorit să plec, pentru că nu mă simțeam bine în Paris, din diferite motive. Aveam posibilitatea să-l vizitez pe iubitul meu în București și aveam o fixație cu estul Europei dinainte să-l cunosc pe el. Mă fascina să cunosc un alt mod de a trăi într-un loc care este atât de aproape de Franța. Când învățam istorie, eram curioasă de realitatea de acolo. Am avut ocazia să călătoresc în Slovenia, Croația, Ungaria.

De ce ai ales Bucureștiul?

Știam că Institutul Francez din București era unul dintre cele mai influente din Europa. Am venit în vizită și ce am descoperit m-a făcut să mă simt bine. Aplicasem pentru Italia, București și Islanda (râde) – față de care aveam o altă fixație. Nu am primit nici un răspuns din Italia și din Islanda, iar partea bună la București a fost că am putut să vin și să mă prezint face to face, ceea ce nu am putut face în celelalte două locuri. Asta a făcut diferența. Plus că aici am avut șansa să combin o relație amoroasă cu una profesională.

Și ce-mi poți spune de București și de România? Chestii bune și rele.

Aici, [în București], e destul de ușor să trăiești chiar și atunci când e greu (râde). E un loc plin de contraste. Bucureștiul e urât și în același timp frumos. Poate e felul meu romantic de a fi, caut lucruri de genul ăsta… E greu, pe de o parte, pentru că mă simt foarte singură. Când vorbesc franceză, o fac numai în scop profesional, nu și intim. E greu și din cauza banilor, dar pe de altă parte, există o tradiție a învățatului de franceză în România, iar oamenii caută profesori. Ce a fost însă cel mai greu pentru mine…am venit aici cu multe fantezii, nu m-am pregătit. Am venit cu iluzia că ar putea fi ușor. Eram îndrăgostită, aveam fluturi în stomac…Munca de la institut nu a fost așa cum mi-am imaginat, a fost un job de supraviețuire. Mi-am pierdut răbdarea de a preda și mi-am dat seama că nu e suficient pentru mine. Deocamdată nu știu ce o să fac mai departe, am nevoie de timp pentru a-mi da seama. Dar viața de aici e mai ieftină decât în Franța, deci mai ușoară într-un fel. Trăiesc în aceleași condiții ca românul de rând, dar e OK așa, pentru că nu mă simt controlată de statul român. În același timp, însă, e greu să stai într-o țară aflată tot timpul în construcție, deși asta o face și palpitantă, iar oamenii pe care i-am cunoscut până acum chiar m-au atins prin felul lor de a se face prezenți, sunt fascinată de asta.

Spui că e o țară în construcție la propriu sau la figurat? (Elise stă aproape de Buzești, unde se lucrează la magistrala auto Buzești-Berzei-Uranus).

La propriu. E un loc foarte zgomotos. De o lună se lucrează noaptea, ceea ce era ilegal înainte, dar se pare că acum nu mai este. Dar e și simbolic în construcție, tot timpul în căutare de soluții. În Franța, noi ne plângem pentru orice, aici nimeni nu se plânge, iar condițiile nu sunt aceleași. În Franța e mai bine și oamenii tot se plâng. Aici atitudinea e mai fatalistă.

Cui ai predat franceză aici?

Copiilor, adolescenților, adulților. Am lucrat cu oameni cu backgrounduri sociale foarte diferite. Cu directorul unei bănci, dar și cu muncitori din industrie – la fabrica ALSTOM, în industria electricității. A fost cea mai tare experiență. Mă fascinează industria și peisajele industriale.

Ești de stânga?

Cred că da (râde). E greu să lucrez ca profesoară de franceză aici, pentru mine e un soi de neocolonialism. Mă refer la modul în care francezii vin în altă țară cu toată această mitologie legată de Franța și de asta nu sunt în contact cu francezii de aici, pentru că sunt aroganți și mândri și îi judecă în mod negativ pe români. Nu încearcă să înțeleagă cum stau lucrurile. E adevărat că nu am avut multe experiențe cu ei, dar cele pe care le-am avut m-au făcut să mă simt prost, am avut un fel de francofobie. Când vorbesc de neocolonialism, mă refer în sens economic. Francezii pe care i-am întâlnit aici, majoritatea vin să facă bani folosindu-se de imaginea Franței. Franța și limba franceză sunt mituri. Limba franceză e o limbă diplomatică, plină de valori umaniste bla bla bla. Străinii care învață franceză vin cu toată această mitologie a limbii și a culturii și trebuie să rezolv asta, pentru că realitatea din Franța e diferită și încerc să sensibilizez oamenii asupra acestei realități, mai ales că mulți dintre cursanți vor să emigreze în Franța din motive economice. Ei au imaginea unei țări perfecte, așa că e necesar să nuanțezi. Lucrez cu stereotipurile pentru a-i sensibiliza asupra diferențelor culturale și a realității.

Spune-mi cum i-ai învățat pe muncitorii din fabrică.

Nu erau începători. Toți au avut experiențe în Franța, au lucrat acolo. A fost un curs intensiv de trei săptămâni, cu opt ore de franceză pe zi. Lucram împreună cu un coleg, iar scopul era să-i ajutăm să comunice mai bine cu francezii cu care lucrează. Managementul fabricii e francez. Muncitorii, toți specializați, tehnicieni, plecau periodic în Franța, pentru misiuni de trei sau șase luni, un fel de migrație periodică. A fost interesant, pentru că fabrica e de pe vremea lui Ceaușescu, așa că muncitorii au putut să-mi explice care sunt diferențele dintre atunci și acum. Unii dintre ei au fost în Piața Universității, la Revoluție, și am putut folosi această realitate personală a lor pentru a vorbi de realitatea din Franța, despre greve și astfel de lucruri. Am fost foarte surprinsă să văd femei lucrând acolo, în Franța nu am văzut femei lucrând în industrie.

Scopul meu e să-i învăț pe oameni franceză fără a pierde personalitatea pe care o au, în funcție de condiția socială a fiecăruia. Se trage din experiența pe care am avut-o cu imigranții din Franța, pe care îi ajutam să interacționeze și să fie recunoscuți așa cum sunt, nu doar ca imigranți. Asta am pierdut aici, rolul social al predării unei limbi. Nu cred că sunt un expat tipic. Am imaginea expaților francezi care vin într-o țară pentru a face bani. Eu am venit cu alt scop, să descopăr o realitate, să învăț limba. Nu am vrut să iau cursuri de română, am vrut s-o învăț prin experiență directă. O parte din prietenii mei nu înțeleg de ce sunt aici, de ce îndur o viață grea aici când m-aș putea descurca mai bine în Franța sau în altă parte. Iar asta mă face să mă simt foarte diferită de originile mele și, în același timp, mă simt diferită de oamenii de aici. Sunt lucruri pe care pur și simplu nu le înțeleg din cauza diferențelor culturale.

Cum ar fi?

Umorul (râde). Aici, limita ironiei e greu de cuprins. Umorul negru al englezilor e nimic în comparație cu al vostru. E un fel de a fi defensiv. E dur. La început luam totul personal: what the fuck did I do? În primul an aveam setimentul că sunt un animal. Era bullshit ce înțelegeam din română, observam doar modul corporal de exprimare, intonația. Acum simt o afecțiune sinceră pentru România. Nu mă văd plecând de aici în momentul ăsta, chiar dacă e greu. Am sentimentul că nu am realizat nimic până acum. M-au năpădit multe idealuri aici pe care aș vrea să le materializez.

Poți să-mi dai niște exemple?

Întotdeauna am visat să fac filme documentare sau să mă întorc la dans. În Italia, am avut șansa să fac parte dintr-o companie de teatru-dans, care m-a făcut să mă simt bine, și cred că există posibilitatea să fac asta aici. Am întâlnit în București mulți oameni care încearcă multe lucruri, chiar dacă nu funcționează tot timpul. Simplul fapt că încearcă, chiar dacă e greu, mă face să am impresia că totul e posibil. De fapt, ăsta a fost primul lucru pe care l-am spus prietenilor mei când m-am întors în Franța, că în București poți să faci orice. Toți încearcă să-și găsească o identitate. Văd multă luptă intimă, multă emulație, dar și multe realizări. Nu cred că e în van. Cum spuneam, trebuie să-mi iau niște timp să-mi clarific niște lucruri, pentru că acum mă consum cu ce aș vrea să fac, dar nu fac nimic.