Există rock în Basarabia? Scurtă istorie a rockului din Republica Moldova (&video)

Există rock în Basarabia? Da, cam la fel cum au existat și haiduci. Apare spontan, frapează, dispare. Cînd, în 1969, Noroc vinde un disc mignon, de patru piese, în 2,5 milioane de exemplare, despre Moldova se află și în Siberia, și la Berlin. De ce plîng chitarele ajunge pe locul șase într-un top vest-german; frații Gondolan, din Cehoslovacia, fac un cover după Cîntăun artist, iar peste numai un an, trupa e desființată de Ministerul Culturii.

 

zdob-si-zdub.com

 

de Vlad Bolocan (Sursa: Critic Atac)

 

Privită de la distanță, Moldova arată, nu arareori, ca un tărîm al rock-ului bine cîntat, cu orchestrație de calitate, interpretare brici și viziuni de avangardă. Pe măsură ce te apropii, observi că cluburi de rock, la Chișinău, aproape că n-au existat, iar toate trupele care s-au remarcat vreodată au fost cazuri particulare. Oricît de mare le-ar fi fost numărul și succesul.

După ce Basarabia e alipită URSS, unica muzică acceptată e cea care servește ideologiei, plus ceva cîntece despre Chișinăul înfloritor. Exotic, la această muzică, este doar evidenta asemănare cu standardele din dreapta Prutului (pronunție, stil, text). Altfel – nimic remarcabil. E nevoie să treacă niște ani, să se cicatrizeze niște răni, să revină din armată Mihail Dolgan, să apară un contingent de adolescenți și tineri cu școală de muzică și – colac peste pupăză – să survină dezghețul hrușciovist.

 

Zdob si Zdub – Hardcore Moldovenesc

 

Cine este Mihail Dolgan și de ce trebuie să ne mîndrim cu el

În primul rînd, pentru că a compus cel puțin patru șlagăre. Puțini au făcut asta. Cînd zicemșlagăre, nu ne referim la piese frumoase, la care revenim din cînd în cînd, ci piese care rămîn în memorie. Piese pe care le fredonezi oamenilor și ei sînt convinși că le-au mai auzit de o mie de ori, cîndva, în copilărie, chit că le ascultă pentru prima dată.

Mihail Dolgan s-a născut în 1942, în Moldova. În 1949 a fost deportat, împreună cu familia, în Siberia; în 1958 a revenit, a studiat muzica și a făcut parte din ansambluri de muzică populară. În armată, la Kiev, face parte din detașamentul muzical și face cunoștință cu jazz-ul. Întors din armată, e curtat de un impresar din Rusia, să meargă la Penza ca să înființeze o trupă, dar e convins de Fedco (directorul Filarmonicii din Chișinău) să facă același lucru acasă. Numele trupei e dat de Fedco. Prima experiență nu e proastă, ci dezastruoasă. Cînd trupa apare în fața comisiei de validare cu piese rock, verdictul e clar – interzis. Datorită aceluiași Fedco, dar și altor doi funcționari ai Filarmonicii – Crimerman (autorul textului De ce plîng chitarele) și (sîc!) Ceaikovski, trupei „i se mai acordă o șansă“. În martie 1966, trupa debutează în fața unei săli arhipline, evoluția avînd efectul unei mici revoluții spirituale. Mai departe, apar piese, se alătură noi membri și soliști, se merge în turnee prin tot URSS-ul și se confecționează – artizanal – echipament de scenă (de la boxe la efecte de chitară).

Peste numai doi ani, trupa devine exponentul generației tinere din URSS. Concertele se desfășoară cu casa închisă, se aprind făclii, pe copacii din jurul teatrelor de vară oamenii stau ciorchine. În 1970, trupa pleacă la Festivalul Bratislavska Lira (Bratislava), să reprezinte firma de înregistrări Melodia. Primiți cu răceală (la doar un an de la incendierea lui Jan Palach în semn de protest față de intrarea tancurilor sovietice în Praga), membrii trupei sînt copleșiți de simpatia celor din jur, cînd intră în scenă cu repertoriul în limba română. Firma britanică Triumph, impresionată de nivelul de interpretare din timpul probelor de sunet, le oferă echipament pe durata festivalului, iar piesa De ce, de ce ia premiul publicului. Revenită la Chișinău și în timp ce se pregătește pentru un turneu în America Latină, trupa e desființată, ca urmare a plîngerilor venite din „republicile surori“ – efectul asupra tinerei generații este nociv. În clipa următoare, trupa este reînființată la Tambov (Rusia), redesființată după un an și rereînființată în 1974 cu un alt nume – Contemporanul. După alți 12 ani, în 1986, trupei i se permite să revină la numele său. Cel mai mare regret legat de Noroc este lipsa unor înregistrări de studio al repertoriului de concert. Unicele înregistrări calitative, în afară de șlagăre, sînt piese cu tentă pop, admise de regim. Importanța trupei, în afara scenei, este dată de rolul de școală pe care l-a jucat pentru muzicienii din Chișinău și de standardul ridicat pentru alte trupe și artiști din același oraș.

 

“De ce plîng chitarele” – versiunea originala din 1971 -a formaţiei Contemporanul / NOROC

 

La Chișinău toată lumea se cunoaște

Cînd ai o trupă de anvergura Norocului, pur și simplu nu ai cum să eviți contactul cu ea. Dintre multele proiecte muzicale, menționăm două, al căror parcurs a fost legat de Noroc.

Plai este o trupă de pop-rock, funk și soul din anii ’80, asociată cu figura lui Ștefan Petrache – probabil cea mai puternică voce a estradei moldovenești și unul dintre primii soliști ai Norocului. Plai a reușit să coaguleze o sumă de compozitori și interpreți remarcabili. Dacă putem reproșa ceva Plaiului, e patosul care apare uneori în texte. Dacă reușim să fim indulgenți, însă și să realizăm contextul în care lucrau, vom vedea că ceea ce contează la Plai este nu textul, ci muzica în ansamblu – nivelul de interpretare, atenția pentru detaliu, tendința de a compune ceva complex, nu doar piese cu strofă/ refren.

 

PLAI – Urare de viață lungă

 

Marea ruptură de vechea generație, dar și de orașul Chișinău, e dată de Valeriu Găină – un tînăr basarabean, trecut și el puțin prin Noroc, care, odată ajuns la Moscova, înființează cu alți doi basarabeni ceea ce urma să devină una dintre primele trupe de heavy-metal din spațiul sovietic. Trupa Kruiz (Croaziera) apare în 1980, ca parte a unui colectiv mai mare – Молодые голоса (Vocile tinere) și în același an scoate primul album, care dă trei piese de succes – Крутится волчок (Se învîrte ruleta – Sarychev/ Găină); Стремления (Tendințe – Anichkin/ Shaferan);Безумцы (Nebunii – Găină/ Sautkin). În 1984, după patru albume, trupa, care trecuse prin mai multe modificări, este desființată de Ministerul Culturii. Peste un an, Găină reușește să-i readucă în trupă pe cei doi basarabeni din formula inițială (Coroliuc și Chirnițchi) și să editeze un album nou – KiKoGaVVA, un acronim din inițialele membrilor. Trupa își redobîndește numele după ce include în repertoriu cîteva piese antirăzboi. Atît înainte de desființare, cît și după, trupa susține un număr mare de concerte. În 1989, producătorul german Lothar Meid, la recomandarea lui Olaf Schröter (producătorul Scorpions), le propune membrilor Kruiz să editeze un album la München, ceea ce se și întîmplă în același an. Piesele de pe album sînt compuse în manieră thrash metal și speed metal. Tot atunci, tot în Germania, trupa demarează înregistrarea albumului Culture Shock.

În 1990, Găină încheie proiectul Kruiz și înființează Gain – un proiect de limbă engleză, dedicat publicului anglofon. La scurt timp, Găină se mută la Los Angeles, unde se află și în prezent. Pe parcursul anilor ’90 și 2000, trupa se reunește de mai multe ori, pentru a susține concerte în SUA și în Rusia, încercînd, de fiecare dată, să readucă din vechii săi membri.

Pe lîngă impresionanta cifră de 12 milioane – numărul de copii vîndute al discului Kruiz-1, două momente interesante au intrat în folclorul trupei: cînd elevii din URSS, la examenele de absolvire la literatura rusă, alegeau să recite poezia Nu lăsa sufletul să–ți lenevească, de poetul sovietic Nikolay Zabolotski, știind-o de pe albumele Kruiz (Găină lăsase versurile intacte) și cînd cei trei membri, vorbitori de română, ai trupei, continuau să vorbească românește și în prezența noului membru – Sergei Efimov –, la repetiții și în cabinele de machiaj, ceea ce l-a făcut pe Efimov să spună „Ai fi zis că eram într-o trupă din străinătate...“.

 

Citiți restul articolului pe Critic Atac.