Există un singur răspuns, clar și categoric, la întrebarea din titlu: nu, nu există. Drogurile de abuz sunt definite de faptul că dau dependență. Toate: tutunul, alcoolul, cannabis-ul, cocaina, “etnobotanicele”, etc. Cu toate astea, îmi aduc aminte de primul caz de heroinomanie pe care l-am văzut, când eram student. Povestea, degajat, grupei de studenți, că dacă ar fi avut bani, și-ar fi cumpărat cocaină în loc de heroină, “pentru că nu dă dependență”.
În acea vreme încă se mai făcea diferența dintre o dependență “fiziologică”, adică a corpului, a cărei marcă de recunoaștere e sindromul de sevraj: manifestări organice, extrem de neplăcute și care uneori amenință sănătatea și chiar viața persoanei, și o dependență “psihologică”, ce ar fi interesat strict mintea, psihicul: nevoia de a consuma drogul, care acaparează întreaga viață a celui afectat, dar care nu presupune sindrom de sevraj și deci nu interesează corpul.
Heroina, alcoolul, nicotina ar fi produs o dependență “fiziologică”, pentru că au sindrom de sevraj, în timp ce cannabis-ul, cocaina sau amfetaminele ar fi dat doar o dependență “psihologică”. De aici și ideea preconcepută că “voința” ar fi soluția suficientă opririi consumului acestor droguri.
O asemenea teorie s-a dovedit rapid a fi falsă. Se știu astăzi mult mai multe despre mecanismele generale ale dependenței, chiar dacă suntem, bineînțeles, departe de a ști totul.
Există într-adevăr droguri care produc un sindrom de sevraj cu suferința corpului, și fenomenul de toleranță (scăderea progresivă a efectului, deși doza rămâne aceeași, sau creșterea dozei pentru a obține același efect), și droguri care nu le produc. Mecanismul toleranței și al sindromului de sevraj e la nivel molecular: de cele mai multe ori, aceste droguri mimează acțiunea unor substanțe secretate în mod natural de organism. De exemplu: opiaceele (morfină, heroină, codeină, metadonă, etc.) mimează acțiunea endorfinelor. Asta înseamnă că, pentru a acționa, se leagă de niște molecule care se numesc receptori (în cazul nostru, receptorii endorfinelor), mult mai puternic decât ar face-o substanțele naturale, care sunt astfel scoase din circuit, și cu un efect mult mai intens. Confruntat cu o asemenea stimulare, organismul va încerca să restabilească ordinea scăzând sensibilitatea receptorilor (de exemplu, receptorii de pe membrana neuronală sunt pur și simplu retrași în interiorul acestuia). Drogul va avea mai puțini receptori pe care să-i stimuleze, deci va avea un efect mai slab, la aceeași doză – s-a instalat toleranța. La întreruperea bruscă a drogului, substanțele proprii organismului nu vor putea să-și reînceapă activitatea, găsind niște receptori foarte inhibați de drog. Acest lucru perturbă funcțiile corpului, ceea ce se manifestă sub forma sindromului de sevraj. Pentru unele substanțe, cum e alcoolul, sevrajul este foarte periculos, și necesită o atentă observație medicală. Pentru altele, cum sunt opiaceele, sevrajul nu pune viața în pericol, dar este extrem de chinuitor pentru pacient, în mod fizic (de exemplu, dureri musculare atroce).
Dacă există și droguri care nu prezintă aceste fenomene, la nivel molecular, toate drogurile vor avea un efect asupra unei căi comune, la nivel anatomic, cerebral. Este vorba despre așa numitul “tract mezolimbic”. El constă în niște căi nervoase care, în mod normal, au rol în învățarea prin recompensă și pedeapsă. Aceste căi sunt situate profund în creier, în structuri vechi, care se întâlnesc și la animale. Ele vor trimite semnale și scoarței cerebrale, acolo unde putem considera că este sediul funcțiilor psihice superioare, însă pot funcționa foarte bine independent de ea. Învățarea prin pedeapsă și recompensă este o formă arhaică de învățare, ce nu necesită nici măcar limbaj. Toate drogurile vor stimula mai întâi originea tractului mezolimbic, o regiune numită “arie tegmentală ventrală”, ceea ce va produce o plăcere intensă. În mod normal, plăcerea trebuie să fie o recompensă a unor acțiuni benefice, și are rol în acest gen străvechi de învățare, însă drogul conferă o plăcere artificială, și mai amplă, cantitativ, decât plăcerile pe care viața le are de oferit în mod firesc, prin stimularea eliberării unor cantități anormal de mari de dopamină din aria tegmentală ventrală. Ceea ce va avea ca efect o învățare condiționată de recompensă (în elaborarea căreia e implicat nucleul amigdalian). Este însă o învățare patologică, și nu doar prin faptul că e produsă artificial, ci prin faptul că este cu mult mai puternică și durabilă decât orice învățare normală. Singurul ei rezultat va fi următorul: când persoana care a consumat drogul se va reîntâlni cu circumstanțe anterioare consmului precedent, reflexul condiționat se va închide și se va declanșa un comportament automat de căutare cu orice preț a recompensei, adică a drogului. Acest reflex anormal poate continua să existe extrem de mult timp, uneori tot restul vieții, chiar dacă persoana a fost demult dezintoxicată de drog și fenomenele de toleranță și sevraj nu mai au niciun rol. Din această cauză, un consumator de droguri (fie ele țigări sau opiu), chiar dacă reușește să întrerupă consumul, va avea de dus un lung război al tentației.
Acesta este mecanismul dependenței “psihologice”. Rezistența și durabilitatea sa face ca în ultimă instanță dependența “psihologică” să fie mai gravă decât cea “fiziologică”, care își găsește soluția plin simpla dezintoxicare. Și fiind vorba despre un mecanism primitiv, cu structuri nervoase vechi și bine descrise, și nu unul superior și conștient, nici măcar nu merită denumirea de “psihologic”, așa că astăzi acest tip de dependență e numit “comportamental”. El interesează, în diverse măsuri, toate drogurile, chiar și cele despre care se spune, în mod eronat, că “nu ar da dependență”. (Diferă doar riscul: heroina prezintă un risc de dependență mai mare decât cannabis-ul, care prezintă un risc ceva mai mare de dependență decât alcoolul; heroina e la rândul ei depășită de …nicotină – observă un studiu epidemiologic din SUA, totul depinzând și de alți factori: vârstă, sex, condiții sociale și educație)
Un reputat psihofarmacolog, Steven Stahl, numește acest proces “învățare diabolică”. Nu că necuratul ar avea ceva de-a face cu toată treaba, ci pentru că este o învățare infra-psihică și extrem de greu de inversat.
Dacă am fi niște mamifere inferioare, cu o scoarță cerebrală slab dezvoltată, nu am avea așadar nicio șansă să ne tratăm dependența de droguri.
Din fericire, suntem oameni, și suntem capabili de o formă superioară de învățare, una dependentă de limbaj, ale căror structuri cerebrale se află în zone corticale nou apărute în evoluție. Fiind dotați de asemenea și cu liber arbitru, avem armele necesare să combatem dependențele. Dacă învățarea corticală, semantică, este mult mai subtilă și complexă, ea este, tocmai prin finețea ei, și mult mai fluidă și mai flexibilă, și nu prezintă rigiditatea “învățării diabolice”. Ea trebuie așadar permanent ranforsată pentru a avea câștig de cauză, și niciodată victoria ei nu va fi categorică sau definitivă. Dacă o viață fără droguri este posibilă, niciodată nu va putea fi eliminată complet posibilitatea reapariției tentațiilor, și aceste persoane vor avea mereu un risc mai mare de a consuma droguri decât cei ce nu le-au utilizat niciodată
Este motivul pentru care cea mai eficace soluție pentru tratamentul dependențelor este suportul de lungă durată. Dezintoxicarea e un pas necesar, arsenalul farmacologic poate ajuta mult, dar, pe termen lung, totul se reduce la confruntarea dintre “învățarea diabolică” și ceea ce tot Stahl numește “învățare virtuoasă”. Metodele de ajutor sunt multe, de la diversele tipuri de psihoterapii la programele de într-ajutorare de genul Alcoolicilor Anonimi, trecând prin ajutorul inestimabil al familiei și prietenilor, dar specificul se pare că e mai puțin important decât perseverența și atitudinea pozitivă în ciuda frustrărilor.
Pentru că, dacă recidivele sunt extrem de frecvente după orice încercare de a opri consumului unui drog, ceea ce poate fi frustrant atât pentru pacient cât și pentru cel ce îl tratează, ele sunt parte din procesul normal de învățare benefică. Analogia nu-mi aparține, dar putem să ne imaginăm un copil care învață să meargă. Din când în când va cădea, dar cu fiecare cădere va deveni mai priceput. Așa că tot ce rămâne de făcut e să mobilizăm extraordinara tenacitate pe care orice copil o are și pe care, din păcate, o trecem în rezervă la vârsta adultă.
Acest text a fost preluat de pe site-ul lui Vlad Stroescu, specialist în psihiatrie.
De același autor, mai puteți citi și:
Psihiatria – știință sau filozofie?
Experiența subiectivă în psihoză
Psihosociologia consumului de tutun în România
Adevăr și plauzibil în doliul patologic
3 comentarii
Domnul Vlad Stroescu nu zice nimic de substanțele disociative care nu provoacă nici măcar dependență psihică :-“
Orice activitate care produce placere creeaza dependenta psihica, insa ce ar fi interesant de dezbatut, e acesta un argument serios pentru a interzice consumul recreativ de substante?
Cum e mai rau consumul zilnic de cannabis fata de, sa zicem, jucatul obsesiv zilnic pe calculator, astfel incat sa se justifice masurile legislative draconice? Eu am experimentat suficient cu ambele tipuri de placeri, si sincer nu vad o diferenta fundamentala din punct de vedere al dependentei mentale produse. Ba chiar as zice ca jocurile predispun mai mult la abuz decat iarba. Argumentul cu sanatatea nu tine, deoarece nu am observat probleme de aceasta natura, chiar in urma consumului frecvent pe termen lung (vorbim de ani).
De ce in cazul canepii se pleaca de la premiza ca oamenii nu-s capabili de autocontrol, in schimb la jocuri pe calculator, se merge “pe incredere”? De ce a introduce o substanta in corpul tau pentru o “doza de fericire” e gresit si imoral, fata de activitatile unde factorul extern nu e o substanta?
CE MINCIUNI HAHAHAHA NORMAL CA EXISTA SI INCA MULTE …IARBA , LSD UL , CIUPERCILE ETC…NICI NU AI CUM SA IEI DES DIN CAUZA CA FACI TOLERANTA SI NU ISI MAI FACE EFECTUL ORICAT AI BAGA…ASA CA IEI PSYHEDELICE ODATA LA 2-3 LUNI….