Evacuarea Fantomei. Arhitecturi ale Supravieţuirii

0

O situaţie conflictuală particulară poate reprezenta un prilej de a înţelege mai multe despre oraşul post-totalitar sud-est-european. Am studiat construcţiile provizorii realizate de către familiile evacuate din case naţionalizate de către regimul comunist şi retrocedate după 1990. Naţionalizarea şi apoi retrocedarea au avut în România forţa unor fenomene urbane de sine stătătoare, iar astăzi starea de nesiguranţă intreţinută permanent de conflictele invizibile generează formă urbană.

Text şi imagini: Alex Axinte, Cristi Borcan (Urban Report)

Am învăţat despre conflicte, negociere, auto-organizare şi coabitare, descoperind astfel un posibil set de principii pentru a interveni într-un cadru energetic şi haotic, ca o completare şi o alternativă la simpla adaptare a instrumentelor urbanistice standardizate.

Începuturile

În toamna lui 2006, mergând pe stradă am trecut pe lângă un volum compact de mobilă învelit în folie albastră. În momentul în care ne aflam în spaţiul strâmt dintre pachetul de pe trotuar şi faţada casei, am auzit de aproape un zgomot de voci, de linguri şi de farfurii: ne aflam lângă o familie care lua masa de prânz în interiorul pachetului albastru. Am realizat că structura era de fapt o locuinţă, iar ocupanţii săi nu erau persoane fără adăpost în sensul clasic al cuvântului, ci familii fără adăpost care locuiau pe trotuar şi aveau în posesie veselă, mobilă şi plante de apartament. Uitându-ne mai atent am observat că pachetul avea o deschidere spre trotuar în faţa căreia era aşezat un scăunel de lemn şi un preş de răchită. Prin uşa întredeschisă se distingea un frigider, iar prin folia albastră se ghiceau contururi de mobilier masiv, de canapele şi fotolii, de şifoniere îndesate cu perne şi pături. Am făcut câteva fotografii şi am plecat convinşi de un singur lucru: că nu aveam habar de ce astfel de structuri se concretizau pe străzile oraşului. În încercarea de a rememora şi alte apariţii similare în centrul Bucureştiului am realizat că nu le putem localiza. Structurile păreau să răsară şi să dispară după o regulă misterioasă, ca nişte apariţii fantomatice ce bântuie obsesiv între două lumi, cu insistenţa trecutului rămas nerezolvat şi un viitor nesigur. Am devenit din ce în ce mai interesaţi de logica ascunsă a fenomenului, cercetându-i mecanismele care i-au făcut posibile apariţiile, descoperind uneori şi istoriile personale din spatele pachetelor albastre. Am aflat o poveste ciudată şi complicată a naţionalizărilor şi restituirilor proprietăţilor în România, al cărei impact asupra mediului construit din oraşele noastre nu îl bănuisem înainte: în culisele imaginii cotidiene a oraşului, cu străzi, case, copaci sau trafic, se derulează un conflict de amploare, o luptă invizibilă între vecinii vechi şi noi, între actualii sau foştii proprietari, între chiriaşi şi proprietari, între cetăţeni şi stat, şi în final chiar între stat şi stat.

O poveste a legilor

Începând cu 1950, o mare parte din populaţia urbană a României a fost evacuată, mutată, repartizată sau relocată din locuinţe de către statul comunist. Statutul proprietăţii a devenit volatil şi incert, iar locuitorii marilor oraşe din ce in ce mai mobili, aflaţi mereu în cautarea unei locuinţe. După 60 de ani, călătoria lor încă nu s-a încheiat, unii dintre aceştia încă mai campează şi astăzi pe străzile oraşelor din România. Această stare de fapt îşi află sursa în ecuaţia complexă a naţionalizării-retrocedării imobilelor de locuit, a cărei rezultat este o casă în plus: statul post comunist a tergiversat retrocedarea în natură a imobilelor naţionalizate şi chiar a emis acte de proprietate pentru imobile nerevendicate încă de foştii proprietari. Aşa s-au născut casele fantomă care se ridică din senin pe străzi, campând pe trotuare, agăţându-se de faţadele caselor reale şi dispărând după o vreme fără să lase urme. O casă fantomă nu are pereţi, uşi, ferestre ori acoperiş: este doar mobilier, perne, covoare, ficuşi, sau veselă, toate aranjate în grămezi strâns împachetate în carton şi folie de protecţie, inscripţionate cu mesaje de protest, materializând în stradă tot ce adună împrejur o familie în decursul vieţii de interior. Fără a reflecta însă o tendinţă generală, astfel de situaţii sunt doar cazuri extreme. În doar câteva ore, o familie îşi poate pierde domiciliul: puşi în faţa actului de evacuare fortaţă, în situaţie limită, chiriaşii trebuie să îşi strângă toate lucrurile personale şi să elibereze casa. Aceştia aleg să campeze pe trotuar, fie ca formă de protest public, fie ca unică opţiune locativă. Situaţia este temporară, până la găsirea unei soluţii, dar se poate prelungi chiar câţiva ani.

Paşii evacuării

După ce decizia campării a fost luată, aceştia devin practic „homeless”, având însă de protejat bunuri personale voluminoase şi valoroase: şifoniere, aragaz, canapele, fotolii sau veselă. Astfel, asigurarea bunurilor personale devine prima regulă după care se organizează camparea (evident, ilegală). Acestei reguli i se aduagă şi condiţionările geografice ale locului unde are loc evacuarea, pe trotuarul din faţa fostei case, sau în imediata apropiere a acesteia, relaţia cu foştii vecini devenind extrem de importantă.

Toate aceste condiţionări generează o serie de strategii de campare specifice, de la forma primară de organizare, aceea a unui balot mare, unde mobila şi bunurile personale sunt împachetate strâns fără ca interiorul să fie locuibil, până la formele mai evoluate, atât funcţional, cu interiorul amenajat pentru locuire, cât şi tehnic, prin strategii de protecţie împotriva intemperiilor şi a agresiunii.

Balot: Protejarea bunurilor personale adunate într-un pachet mare, care se sprjină de faţada fostei case şi ocupă parţial sau total trotuarul. Structura astfel rezultată are în principal rolul de portavoce a cauzei familiei evacuate şi nu este o structură de locuit: pachetul este păzit de către familie, fie prin vizite efectuate pe toată durata zilei, fie supravegheat constant dacă aceştia sunt găzduiţi temporar în imediata vecinătate. Studiu de caz: Strada Icoanei, Bucureşti, 2007


Vecinătatea

Schimbările prin care trece o familie evacuată forţat care decide să rămână în faţa fostei case, pe trotuar, ajung să îi redefinească termenii legali fundamentali, precum dispunerea de proprietatea personală, dreptul la domiciliu, accesul la domeniul public sau statutul cetăţeanului în faţa autorităţilor. Însă, în aceeaşi măsură, sunt reformulate şi alte noţiuni ale relaţiilor din interiorul familiei, sau dintre familie, autorităţi şi comunitate. Dintre toate acestea, redefinirea stării de vecinătate este esenţială în procesul de supravieţuire de lungă durată. Astfel, persoanele evacuate forţat, care campează în apropierea fostei locuinţe, fac parte în continuare din reţeaua invizibilă a relaţilor dintre vecini. În cele câteva cazuri pe care le-am întâlnit, de locuire pe trotuar pe o perioadă care depăşeşte un an de zile, am observat că sprijinul vecinilor ajută la prelungirea stării de normalitate prin care familia poate negocia mai uşor situaţia în care se află. Nu este vorba doar de ajutorul dat evacuaţilor de către vecini, indispensabil de altfel, cum ar fi accesul la baie, la bucătărie, depozitarea temporară a bunurilor personale şi a celor de valoare, găzduirea copiilor sau a altor membrii ai familiei pe perioada anotimpului rece, ci şi de gesturile mărunte ale vieţii de zi cu zi, un salut, o vizită, o conversaţie, o ţigară. Reafirmarea acestei reţele de proximitate, survenite de obicei în situaţii dramatice, cum ar fi calamităţile naturale (sau istorice, în cazul evacuaţilor forţat), pot fi luate drept argument în faţa senzaţiei de ireversibilitate a procesului de izolare, segregare socială, dezinteres faţă de suferinţa altora, neimplicare în problemele celorlalţi, care au devenit noua paradigmă a societăţii moderne.

Camping: Derivată din tipologia Balot, reprezintă o amplificare a necesităţii principale de securizare a bunurilor. Se dezvoltă o unitate exterioară care susţine paza pachetului de mobilier –  fie o structură existentă din imediata apropiere, cum ar fi un chioşc părăsit, fie o structură aflată în proprietatea evacuaţilor, cum ar fi un autoturism parcat în faţa fostei case. Studiu de caz: strada Dimitri Ivanovici Mendeleev, Bucureşti

 

Arhitecturi ale supravieţuirii

Formele de Arhitectură Conflictuală, Paralelă sau Periferică sunt o expresie a unei ere a discontinuităţii, a tulburărilor globale şi a fragmentării accelerate în care trăim.

Conflictul invizibil cauzat de convulsiile istorice generează periodic formă urbană şi expresie arhitecturală. Această întruchipare locală de Arhitectură Conflictuală readuce în prim plan, în modul cel mai brutal, Lupta pentru Supravieţuire, jucată aici în decorul unui oraş contemporan. Din curiozitate profesionala, am privit cum răspund aceste adăposturi în modul cel mai direct şi concret, atât în faţa ameninţărilor, cât şi a potenţialului oferit de împrejurimi, cum satisfac nevoile imediate. De aici rezultă o expresie arhitecturală, fie ca o formă de protest, fie ca rezultat al abilităţilor proprietarului de a supravieţui in situaţii limită, şi de a se adapta la mediul înconjurător prin acţiuni de cucerire, îmblânzire şi familiarizare a proximităţilor. Acestea au reprezentat o provocare pentru noi de a descifra şi de a re-învăţa lecţia organizării spaţiale şi sociale, a capacităţilor de a dezvolta structuri hibride, şi de a trece dincolo de normativele funcţionale, canoanele estetice sau limitările formale.

Casă: Cea mai evoluată strategie, atât din punct de vedere spaţial sau tehnic, cât şi ca relaţie faţă de domeniul public. Protecţia este realizată cu materiale adiţionale, independente faţă de piesele de mobilier. Închiderea exterioară este din folie de plastic sau chiar din materiale termoizolante tip polistiren extrudat, iar pentru zona de acoperire sunt folosite folii de calitate superioară. Accesul în unitate ajunge să fie asigurat de o uşă normală, cu clanţă, încuietoare şi vizor. Unitatea devine compactă, eficientă şi pragmatică, susţinând locuirea întregii familii pe termen mediu şi lung. În unele situaţii, structura devine complet autonomă faţă de faţada fostei case, lăsând liberă trecerea pe trotuar, şi diminuând astfel potenţiale conflicte. Studiu de caz: bulevardul Schitu Măgureanu, Bucureşti

 

Treptat, documentarea fenomenului ne-a ajutat să ne dezvoltăm propriile capacităţi de adaptare la mediul urban in care activăm. Aceste micro-înscenări ne repovesteau de fapt logica de funcţionare a unor comportamente la altă scară, aceea a unor aglomerări urbane mari. Aveam să descoperim că aceste peisaje urbane încâlcite la prima vedere sunt guvernate de un număr suprinzător de mare de reguli tacite care suplinesc de fapt normele oficiale şi instrumentele consacrate de intervenţie urbanistică. Am început astfel să chestionăm şi reflexele profesionale locale, dominate de o moştenită stare de nemulţumire vizavi de expresia contemporană a mediului urban românesc şi bucureştean, şi am incercat să privim fenomenul şi dincolo de o problemă socială precisă. Am devenit exploratori în căutarea potenţialului urban emergent. Cartografiind aceste structuri rezultate în urma evacuărilor forţate, am început să acordăm mai multă atenţie atât instrumentelor cu care operam, cât şi definiţiilor unor termeni clasici însuşiţi până atunci de-a gata. Astfel, relaţia antagonică care stătea la baza unor perechi de comportamente urbanistice, a devenit din ce în ce mai puţin netă, şi mult mai ambiguă şi mai permisivă la interpretare, ca în cazurile provizoriu-permanent, indiferent-atent sau static-elastic. Fără să propunem o nouă paradigmă urbană pentru Bucureşti, am încercat să cristalizăm un răspuns operaţional raportându-ne la starea difuză în care se găseşte regimul proprietăţii în România, principalul indicator de psihologie urbană conturat în urma documentării fantomelor de pe trotuare. Mutând unghiul de percepţie dinspre o colecţie de dezavantaje înspre o sumă de valori adăugate, am citit Bucureştiul drept un oraş tolerant, în care coabitarea între obiecte, subiecte şi programe funcţionează implicit, în care soluţiile urbane de felul Între Timp produc familiaritate şi acomodare treptată, şi unde proiectele nu sunt lăsate neterminate, ci mai degrabă rămân deschise unor evoluţii sau mutaţii naturale. Cum putem însă adresa caracterul unui asemenea oraş intervenind cu instrumentele urbanistice convenţionale, cu modele şi referinţe importate? Se poate imagina o zonă profesională în care observaţia, intervenţia şi regula pot genera formă urbană locală? Şi dacă această zonă există, cum poate deveni operaţional acest urbanism fără doar a estetiza dezordinea?

Dincolo de exotismul sau ineditul fundamentării, putem afirma că problema reconstrucţiei în Bucureşti se poate pune şi prin legalizarea unor noi forme de construcţii temporare, cu caracter public sau comunitar, cu existenţă limitată şi cu o utilizare imprecisă şi variabilă, ca o nouă specie de structuri-eveniment crescute printre crăpăturile teritoriilor neocupate sau aflate încă în stare de ambiguitate legislativă. În aceeaşi măsură, metoda extinderii gospodăriei ca o formă de transformare organică îşi poate găsi o aplicare şi în situaţia proiectului locuirii colective moderniste, care se află în mare parte în pragul datei de expirare, fără să îşi fi găsit încă soluţiile de supravieţuire. Tot ca o formă de îmblânzire publică, putem imagina o acţiune de descentralizare a monopolului mobilierului comun din oraş, prin localizarea, în alte spaţii decât cele oficializate, sau pur şi simplu neglijate de planificarea urbană, a unor structuri temporare, punctuale, caracterizate de o flexibilitate a folosirii. Acestea ar campa în spaţii conflictuale şi de graniţă, unde ar propune un armistiţiu şi ar trata ocuparea ca o formă de inţelegere şi experienţă comunitară.

Coridor: Pasul succesiv al strategiei de unităţi înşiruite îl reprezintă unirea acestora într-o amplasare liniară, în care spaţiul interior de locuit comunică între unităţi, cu un singur acces şi păstrând faţada fostei case ca perete interior. Spaţiul „interior” dintre bunurile personale serveşte ca zonă de locuire, pe durată medie, pentru întreaga familie. Studiu de caz: strada Văleni, Ploieşti

 

Metoda de cercetare

Nu am desfăşurat căutări sistematice sau periodice pe străzi. Modalitatea de a repera aceste structuri nu a fost alta decât hazardul deplasărilor zilnice prin oraş. Datorită modului aleatoriu prin care acestea răsăreau, nu ştim câte astfel de structuri au campat pe trotuarele din Bucureşti, însă pe parcursul a patru ani de interes am adunat aproximativ 15 cazuri.

Studiul a luat forma unei arhive a câtorva cazuri văzute ca nişte diorame: înscenări punctuale ale conflictelor şi convulsiilor suferite de statutul incert al regimului proprietăţii din România. Tratate cu distanţa specifică unui atlas ştiinţific, cazurile se succed într-un limbaj de planşe ilustrate, sistematizate după caracteristici reper.

Am observat gruparea cazurilor după câteva tipare de adaptare, în funcţie de gradul de utilizare al spaţiului de locuit şi de modul de adaptare la contextul imediat. Am determinat o serie de cinci grupări, aranjate în ordinea evoluţiei gradului de complexitate, începând cu soluţia cea mai simplă, Balotul ca depozitare, şi continuând cu cele ceva mai evoluate, Camping, Înşiruite, Coridor şi încheind cu tipologia cea mai complexă, Casa.

Acest articol a fost preluat de pe Urban Report.

 


Leave A Reply