Malala Yousafzai a devenit cunoscută iniţial publicului din Pakistan sub pseudonimul de Gul Makai, o fetiţă de unsprezece ani care îşi descria viaţa sub regimul taliban, într-un jurnal dictat unui corespondent BBC şi publicat de site-ul BBC în urdu. În 2011, a primit Premiul Naţional pentru Pace al Tineretului din Pakistan şi a fost nominalizată la Premiul Internaţional pentru Pace al Copiilor.
În octombrie 2012, a fost împuşcată în cap de talibani în autobuzul cu care venea de la şcoală. A supravieţuit în mod miraculos şi, din Birmingham, unde s-a recuperat după multiple intervenţii chirurgicale, Malala şi-a continuat campania în slujba educaţiei. “M-am născut într-o ţară care a luat fiinţă la miezul nopţii. Când am fost atât de aproape de moarte, abia trecuse de miezul zilei,” scrie bloggeriţa pakistaneză în cartea “Eu sînt Malala”, pe care a scris-o împreună cu corespondentul de presă britanic Christina Lamb şi care a apărut recent la editura Polirom. Mai jos puteţi citi un fragment din noul volum.
Jurnalul lui Gul Makai
Chiar într-una din acele zile triste, tata a fost sunat de un prieten, Abdul Hai Kakar, care era corespondent radio pentru BBC în Peshawar. Căuta o femeie, profesoară sau elevă, care să scrie un jurnal despre viaţa de zi cu zi sub regimul taliban. Voia să facă cunoscut felul în care oamenii din Swat trăiesc catastrofa de-acolo. La început, sora mai mică a doamnei Maryam, Ayesha, a fost de acord să scrie ea, dar tatăl ei a aflat şi i-a interzis, spunîndu-i că era prea riscant.
Cînd l-am auzit pe tata vorbind despre asta, am spus : „De ce să n-o fac eu ?“. Voiam ca oamenii să afle ce se întîmpla. Educaţia e dreptul nostru, am zis. Aşa cum avem şi dreptul să cîntăm. Islamul ne-a dat acest drept şi spune că toţi băieţii şi toate fetele ar trebui să meargă la şcoală. Coranul ne îndeamnă să căutăm învăţătura, să studiem şi să desluşim misterele lumii.
Nu ţinusem niciodată un jurnal şi nu ştiam cum să încep. Chiar dacă aveam un computer, penele de curent erau foarte dese şi foarte puţine locuri aveau conexiune la internet. Aşa că Hai Kakar mă suna seara, pe telefonul mobil al mamei. Folosea telefonul soţiei sale ca să ne protejeze, al lui fiind interceptat de serviciile secrete. Mă ghida, punindu-mi întrebări despre cum fusese ziua şi cerindu-mi să-i povestesc diferite mărunţişuri sau să-i vorbesc despre visurile mele. Discutam timp de treizeci-patruzeci şi cinci de minute în urdu, chiar dacă amîndoi eram paştuni, pentru că jurnalul online avea să fie publicat în urdu şi voiam să fie cît mai autentic. Apoi el scria ceea ce-i spusesem şi, o dată pe săptămînă, textul era publicat pe site-ul BBC în urdu. Mi-a povestit despre Anne Frank, o fetiţă evreică în vîrstă de treisprezece ani, care, în timpul războiului, se ascundea de nazişti, împreună cu familia, în Amsterdam. Mi-a spus că ţinuse un jurnal despre cum trăiau înghesuiţi, despre cum îşi petreceau timpul şi despre ce simţeau. Sfîrşitul era trist, pentru că familia ei a fost trădată şi arestată, iar Anne a murit intr-un lagăr la numai cincisprezece ani. Mai tîrziu, jurnalul ei a fost publicat şi a rămas o mărturie foarte puternică despre acele timpuri.
Hai Kakar mi-a spus că era periculos să-mi folosesc numele adevărat şi mi-a dat pseudonimul Gul Makai, care înseamnă „albăstrea“ şi este numele unei eroine dintr-o poveste populară a paştunilor. Povestea seamănă cu Romeo şi Julieta ; Gul Makai şi Musa Khan se cunosc la şcoală şi se îndrăgostesc unul de celălalt. Dar sînt din triburi diferite, aşa că iubirea lor dă naştere unui război. Totuşi, spre deosebire de piesa lui Shakespeare, povestea nu are final tragic. Gul Makai se foloseşte de Coran ca să le demonstreze bătrînilor că războiul e un lucru rău, iar ei, în final, pun capăt conflictului şi le îngăduie tinerilor să se căsătorească.
Primul meu articol de jurnal a apărut la 3 ianuarie 2009, cu titlul Mi-e frică : „Am avut un vis groaznic azi-noapte, cu elicoptere de luptă şi talibani. Visez aşa de cînd au început operaţiunile militare în Swat“. Vorbeam despre frica de a merge la şcoală din cauza decretului talibanilor şi despre cum mă uitam mereu peste umăr. Am povestit şi ceva ce mi se întîmplase cînd mă întorceam de la şcoală : „Am auzit un bărbat în spatele meu : O să te omor. Am grăbit pasul şi, după un timp, m-am uitat înapoi să văd dacă mă urmărea. Am răsuflat uşurată, vorbea la telefon şi probabil că ameninţase pe altcineva“.
Era extraordinar să-mi văd cuvintele publicate pe site. La început am fost destul de timidă, dar cu timpul mi-am dat seama despre ce fel de lucruri voia Hai Kakar să vorbesc şi am devenit mai încrezătoare. Îi plăcea cînd spuneam ce simţeam eu însămi şi ceea ce el numea „fraze usturătoare“, la fel cum îi plăcea şi îmbinarea dintre poveştile vieţii de familie şi teroarea semănată de talibani.
Vorbeam mult despre şcoală, fiindcă se afla în centrul vieţilor noastre. Îmi plăcea uniforma mea albastră, dar fuseserăm sfătuite să purtăm haine cenuşii şi să ne ascundem cărţile sub şaluri. Un articol se numea chiar Să nu purtaţi haine colorate. În el, scria : „Intr-o zi, mă pregăteam să plec la şcoală şi să-mi îmbrac uniforma, cînd mi-am amintit sfatul pe care ni-l dăduse directorul, aşa că m-am hotărît ca în ziua aceea să port rochia mea roz preferată“.
M-am referit şi la burqa. Cînd eşti mică, îţi place burqa pentru că te ajută să te deghizezi foarte bine. Dar cînd eşti forţată să o porţi, lucrurile stau cu totul altfel. Chiar şi mersul devine dificil ! Un alt articol era despre un incident petrecut pe cînd eram la cumpărături în bazarul Cheena împreună cu mama şi o verişoară : „Toată lumea de-acolo vorbea despre o femeie care purta burqa şi care s-a împiedicat şi a căzut. Cînd un bărbat a vrut s-o ajute, ea i-a zis : Frate, nu mă ajuta. Lui Fazlullah nu i-ar plăcea prea mult una ca asta. Cînd am intrat în magazinul de unde voiam să cumpărăm ceva, vînzătorul a rîs şi ne-a spus că s-a speriat ; credea că sîntem atentatori sinucigaşi, fiindcă mulţi dintre ei poartă burqa“.
La şcoală, lumea a început să discute despre jurnal. O fată chiar a scos cîteva pagini la imprimantă şi i le-a adus lui tata să le vadă. „E scris foarte bine“, a spus el şi a zîmbit cunoscător.
Voiam să le spun oamenilor că era al meu, dar corespondentul BBC mă avertizase să nu fac asta, pentru că ar putea fi periculos. Nu înţelegeam de ce, pentru că eram doar un copil şi cine ar fi atacat un copil ? Dar unii dintre prietenii mei au recunoscut întîmplări pe care le povesteam. Şi, intr-un articol, aproape că m-am dat de gol, scriind : „Mamei îi place pseudonimul Gul Makai şi a glumit cu tata că mi-ar putea schimba numele… Şi mie îmi place pseudonimul, pentru că numele meu adevărat înseamnă copleşit de durere“.
Jurnalul lui Gul Makai a suscitat interesul şi mai departe. Unele ziare au publicat fragmente din el. BBC chiar a făcut o înregistrare audio, folosind vocea altei fete, iar eu am început să văd că cerneala şi cuvintele aşternute cu ea erau mai puternice decît mitralierele, tancurile sau elicopterele. Învăţam să luptăm. Şi învăţam cît de puternici sîntem cînd vorbim.
Cîţiva dintre profesorii noştri au încetat să mai vină la şcoală. Unul a spus că Mullah Fazlullah îi ordonase să ajute la construcţia centrului său din Imam Deri. Altul a spus că a văzut un trup decapitat pe cînd venea la şcoală şi că nu mai putea să-şi rişte viaţa predînd. Multora le era frică. Lumea spunea că talibanii îi puneau pe oameni să anunţe la moschee dacă aveau fete nemăritate, ca să poată fi date de soţii, probabil militanţilor.
Puteţi citi şi:
Adolescentul care a oprit un atac terorist cu preţul propriei vieţi este eroul Pakistanului
Activista pakistaneză Malala Yousafzai, printre favoriţii la Premiul Nobel pentru Pace
Bloggeriţa Malala Yousufzai îşi recapătă viaţa, după ce a fost împuşcată în cap de talibani
Bloggeriţa de 14 ani, câştigătoare a Premiului pentru Pace, împuşcată de talibani