”Eu pot schimba lumea altfel – schimbându-mă pe mine”

Ioana Bere are 25 de ani și lucrează la Centrul de Voluntariat din Cluj-Napoca. Are fața mereu zâmbitoare, ochii foarte limpezi și vorbește cu foarte multă pasiune, de parcă ar recita, apăsat și articulat. Ioana cunoaște mai multe jocuri decât cei mai mulți dintre noi și le folosește cu fiecare ocazie, atâta vreme cât pentru ea jocul nu e o un hobby, o activitate care face timpul să treacă, ci un mod de a vedea și înțelege lumea. De altfel, prima experiență de voluntariat e legată pentru ea de centrul de jocuri Mirakolix din Cluj, o organizație care promovează educația non-formală prin jocuri, unde oameni de toate vârstele pot găsi peste o mie de jocuri.

 

 

M-am întâlnit cu Ioana la Volunteque 3.0, un eveniment gândit să spună oamenilor mai multe despre cum funcționează Serviciul European de Voluntariat (SEV), prin programele căruia Ioana a fost plecată timp de șase luni în Finlanda. Am povestit despre ce a învățat la celălalt capăt al lumii, despre ce o motivează și despre importanța șocului cultural în dezvoltarea fiecăruia dintre noi.

De unde impulsul de a pleca de acasă tocmai în Finlanda și de ce tocmai voluntariatul?

Mi-am dorit să plec într-un loc cât mai diferit de ceea ce trăiam eu acasă. La Cluj, aveam o viață destul de agitată, fiind implicată în foarte multe activități – școală, ONG, sport și altele –, dar nu aveam deloc timp să mă gândes la lucrurile pe care le fac. Așa că mi-am zis să iau această plecare ca pe o provocare și să folosesc acest timp ca să mă gândesc la mine și la lucrurile pe care îmi doresc cu adevărat să le fac. Cum de mică aveam un interes pentru nordul Europei, unde nu ajunsesem niciodată, am găsit prin intermediul Serviciului European de Voluntariat un proiect la 400 de kilometri distanță de Helsinki, în  Nykarleby, un sătuc cu 2000 de locuitori, despre care se spunea că ar fi the happiest town in Finland. Așa se face că pe 3 ianuarie 2011, am aterizat în Finlanda, în întuneric beznă, la -29 de grade. Când am ajuns în sătucul meu, m-am panicat puțin, pentru că totul era pustiu și acoperit de zăpadă. Mi-am adus atunci aminte ce-mi spusese bunică-mea înainte să plec într-o țară unde, în ianuarie, soarele răsărea pe la 10 și apunea pe la ora 14: ”Nu ieși afară pe întuneric și să nu vorbești cu străinii.”

 

 

În ce a constat propriu-zis munca ta ca voluntar în satul finlandez?

Am lucrat o grădiniță dintr-un sătuc și mai mic, de 420 de locuitori. La început, mi s-a părut puțin demotivant să găsesc în această grădiniță cu 20 de copii, 6 educatoare – am început să mă întreb care e rolul meu și ce pot face. Așa că a trebuit să-mi găsesc motivația în mine și să-mi creez singură rolul, să-mi inventez propriile jocuri și activități, să preiau responsabilitatea rostului meu acolo. După părerea mea, orice voluntar ar trebui să înțelegă înainte de toate că face ceva pentru el, chiar dacă e greu să accepte asta. Și eu, la rândul meu, am plecat la drum cu gândul că voi schimba lumea, pentru ca pe parcurs să-mi dau seama că eu pot schimba lumea altfel – schimbându-mă pe mine. Acum, când coordonez la rândul meu voluntari, pe spun mereu oamenilor același lucru: Da, îi ajuți pe ceilalți prin ceea ce faci, dar nu uita că tu ești cel pe care-l șlefuiești în primul rând.

Vorbeai finlandeză?

Eu nu cunoșteam limba, însă o grădiniță este locul optim să înveți o limbă străină, iar copiii sunt cei mai deschiși dintre finlandezi când vine vorba de interacțiunea cu străinii.

 Sistemul de învățământ finlandez e considerat cel mai bun din lume. Care la fost impresia ta, la firul ierbii?

Sistemul de educație din Finlanda e cu adevărat impresionant. După trei luni de lucru, am cerut permisiunea de a merge și a lucra în școală, pentru a vedea mai bine cum funcționează acest sistem și de ce e așa de bun. Ultimele trei luni, am lucrat jumătate la grădiniță, jumătate la școală. E un sistem foarte orientat spre individ: toată masa de teorii funcționează, printr-o abordare generalizată, ca să creeze un strat de pornire. Însă, dacă vrei cu adevărat să potențezi pe fiecare, e nevoie de o abordare individualizată. În Finlanda, se pune în practică acest lucru, clasele fiind mult mai mici, grupele de lucru asemenea, iar stimularea la nivelul tuturor simțurilor, gândită la nivel de invidid, e extrem de importantă, deoarece sistemul admite că fiecare învață diferit și are propriile nevoi. Am mai observat și că fiecare activitate teoretică era dublată de una practică, iar elevii erau îndemnați să-și reprezinte singuri ceea ce învățau.

 

 

Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat ca voluntar în Finlanda?

În cele 6 luni petrecute în Finlanda, mi-am dat seama că îmi plac prea mult oamenii, ca să lucrez cu plante toată viața. Deși eu terminasem Facultatea de Peisagistică, atunci când m-am întors în România m-am înscris la Psihologie. Și mi-am mai dat seama foarte nine cât de important este, de fapt, soarele. A mai fost important faptul că am locuit într-o comunitate minoritară: Nykarleby e situat în vestul Finlandei, în zona unde trăiește minoritatea suedeză – 94% din locuitorii acestui sat vorbeau suedeză. Eu vin din Cluj, unde există o minoritate maghiară puternică, pe care n-am discriminat-o niciodată, însă nu înțelegam cum poate trăi într-o țară a cărei limbă să n-o vorbească. Și din punctul ăsta de vedere, timpul petrecut în Finlanda m-a ajutat să înțeleg eu, pe pielea mea, ce înseamnă să fii minoritar, iar atâta vreme cât am trăit-o direct, a avut logică.

O astfel de experiență îți deschide mintea: odată ce ai văzut mai multe feluri de a fi ale realității, poți să accepți și să înțelegi că ar putea să existe și mai multe. De regulă, pentru că tu faci lucrurile într-un anume fel, convins fiind că așa e bine, ți-e greu să accepți că și o metodă complet diferită poate fi la fel de bună. Dacă trăiești diferența însă, înțelegi altfel lucrurile.

Cum eu am fost plecată într-un proiect de voluntariat individual, am interacționat foarte mult cu comunitatea, cei din sat fiind mult mai primitori decât cei din Helsinki, de exemplu, care sunt foarte distanți. La finalul celor șase luni, nu-mi doream nimic mai mult decât o îmbrățișare, pentru că finlandezii nu prea obișnuiesc să se atingă, nici măcar întâmplător. Un lucru important însă a fost faptul că am fost nevoită să leg relații de prietenie complet atipice: cum toți tinerii din sat erau plecați la facultate, mi-am făcut prieteni de 50 de ani, lucru nou pentru mine, dar care m-a îmbogățit foarte tare.

Mi-am mai clarificat un lucru imporant: că îmi pot transforma fiecare experiență într-o experiență de învățare. Dacă mă raportez la ea suficient de matur, dacă încerc s-o analizez și ce pot să concluzionez, astfel încât în viitor să pot acționa diferit sau mai bine, fiecare experiență, frumoasă sau nu, mă ajută să învăț ceva.

 

 

Cum a fost revenirea în România? 

În Finlanda, am primit oferta de a rămâne să lucrez în continuare în grădinița unde lucrasem și, într-un fel, mă tenta foarte tare pentru că în cele șase luni ajunsesem să mă simt ca la mine acasă. Lucrurile păreau și destul de simple, mai ales că în Finlanda sistemul funcționează incredibil de bine. Aș fi putut trăi foarte ușor acolo, cel puțin la nivel financiar, și aș fi avut mari șanse să evoluez, deoarece mi-a dat senzația că era un sistem bazat pe merit și valori reale, unde lumea observa că mi-am făcut treaba cu multă seriozitate, că am fost dedicată și că am învățat limba. Cu toate astea, am revenit în România, unde șocul cultural a fost mai mare la întors decât la dus, pentru că, atunci când te întorci acasă dintr-un loc unde lucrurile funcționează, te frustrezi. De ce nu se poate să fie la fel și la noi? Ceea ce m-a oprit să mă duc înapoi în Finlanda a fost gândul la frigul îngrozitor și la întuneric: dacă pentru șase luni a fost mediul perfect, pentru că am avut timp pentru mine, pe termen lung, mi-am dat seama că sunt un om mult prea dinamic.

Mi-am dat termen de un an, în care să-mi găsesc ceva de lucru care să-mi placă cu adevărat, gândindu-mă că, dacă nu-mi găsesc, mă duc înapoi în Finlanda. Gândul la această soluție de rezervă m-a ajutat un pic, deoarece nesiguranța mă stresa puțin, dar nu voiam să mă angajez, ca toate colegele mele, florăreasă la Magnolia. M-am panicat puțin până mi-am găsit de lucru la Centrul de Voluntariat din Cluj, unde sunt coordonator pentru Serviciul European de Voluntariat.

De pe această parte a baricadă, e interesant că trebuie să creez eu contextul. A fost complicat însă să înțeleg că nu toată lumea are aceleași nevoi ca și mine și mi-a luat puțin timp să mă adaptez la nevoile lor: nu toți cred că e important să ai timp pentru tine, să te regăsești, iar unii au nevoie de impoziții ca la școală. În acest moment, coordonez patru voluntari străini, care lucrează în Cluj, făcând animație în spitale.

Din propria ta experiență, sunt pregătite orașele românești să primească voluntari și să absoarbă munca făcută de aceștia?

Clujul cred că e foarte pregătit să primească voluntari, mai ales că există o comunitate destul de mare de imigranți, de studenți străini și chiar de voluntari – anul trecut erau, de pildă, 26 de voluntari SEV la Cluj. Oamenii sunt deschiși la minte, cunosc engleza, astfel încât voluntarilor străini le e ușor să se descurce. Unii dintre ei decid să rămână, alții revin cât de des pot, iar alții și-au adus familiile la Cluj, să viziteze orașul. De regulă, oamenii care vin în România să facă voluntariat, sunt deschiși la minte și nu au prejudecăți prea mari legate de țara asta, însă sunt multe cazuri în care familiile lor sunt devastate de venirea lor aici. Am avut o voluntară din România, ai cărei bunici erau realmente înnebuniți de îngrijorare, dar până la urmă i-a adus la Cluj, să vadă cu ochii lor.

Care ar fi un lucru pe care crezi că ar fi important să-l știe cineva care e tentat(ă) să aplice la un program de voluntariat prin Serviciul European de Voluntariat?

E important, înainte de toate, ca oamenii care-și doresc să facă voluntariat să înțeleagă că nu e cel mai ușor lucru din lume. Și eu am avut momente în care mi-era greu – aveam zile în care mă întrebam ce naiba fac eu aici, la capătul lumii, pe frigul ăsta care nu se mai termină?! Însă a fost o experiență de învățare atât de reală, încât de marchează cu adevărat. Altfel, citești și uiți lucrurile pe care le-ai citit. Dacă le trăiești, rămân cu tine pentru toată viața.

 

CE ESTE SERVICIUL EUROPEAN DE VOLUNTARIAT 

Serviciul European de Voluntariat (SEV sau EVS – European Voluntary Service) este un program al Comisiei Europene, finanţat prin programul Tineret în Acţiune, care sprijină serviciul de voluntariat transnaţional al tinerilor. SEV permite tinerilor cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani să desfăşoare stagii de voluntariat pentru perioade de la câteva săptămâni până la 12 luni în organizaţii dintr-o altă ţară decât ţara lor de reşedinţă, de regulă tari din cadrul UE însă şi alte ţări partenere în acest program.

În România, programul Tineret în Acţiune este gestionat de Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP) şi, în mod similar, agenţii naţionale din alte ţări coordonează acest program în fiecare dintre celelalte ţări europene.

SEV aspiră la dezvoltarea coeziunii sociale, a solidarităţii, toleranţei şi înţelegerii reciproce între tinerii europeni, totodată promovând cetăţenia activă. Dincolo de participarea la proiecte venite în sprijinul comunităţilor locale din ţările gazdă, SEV este în primul rând un serviciu de învăţare adresat tinerilor europeni: prin intermediul experienţelor de învăţare non-formala, aceştia îşi îmbunătăţesc sau capăta competente pentru dezvoltarea lor personală, educaţionala şi profesională, cât şi pentru mai buna lor integrare socială. Voluntarii deprind noi abilităţi şi limbi străine, descoperind în acelaşi timp alte culturi. Anual, câteva mii de tineri europeni se modelează pe ei înşişi prin astfel de stagii SEV.