Muncitorul nu mai există. Există corporatişti, colaboratori, oameni pe drepturi de autor, pe contract determinat, bugetari, zilieri. Investitorul e adevărata vedetă. El trebuie îngrijit şi ocrotit ca o specie rară. În rest, dacă ai un job, spune mersi şi dă-i înainte. Dacă munceşti în străinătate, taci şi spune mersi că eşti injectat cu civilizaţie zi de zi. Într-o hărmălaie ba anticomunistă, ba anticorupţie, ba anti-taxe, Critic Atac vă invită la o dezbatere despre MUNCĂ în România de azi miercuri, 20 noiembrie, la Platforma, MNAC- Anexa, pe Calea Moșilor 62-68. Cu această ocazie, Costi Rogozanu și Vasile Ernu își vor lansa noile volume, Carte de Muncă (Editura Tact), respectiv Sînt un om de stînga (Editura Cartier). Mai jos vă prezentăm, în avanpremieră, un fragment din introducerea cărții lui Costi Rogozanu.
Zombii înseamnă lipsă de control, spaimă de mulţimi şi de revolte, frică de populisme și de faptul că orice schimbare ar putea deregla piaţa, deci democraţia, și teama de infectare istorică cu ceva comunism. Sună cunoscut? Aşa am început să ţin cu zombii din filmele de mâna a doua.
Pe lângă precarizare şi alte trenduri globale ce au atins şi Estul, avem aşadar şi câteva note distincte, care le dau esticilor aerul de zombi tălâmb dar totuşi periculos. Milioane lucrează în Occident şi au reuşit practic să reinventeze o clasă care combină armonios lumpenul cu proletariatul – autorităţile îi vor lumpeni, angajatorii îi arată ca pe nişte piese de schimb angajaţilor occidentali, iar ei se aliază cu orice clasă dominantă de frica rasismului local sau din pură credinţă în competiţia bună şi puţin oarbă. Pentru un estic plecat, pactul social e o ruşine. Nu puţini râd de „fiţele” muncitorului vestic, care vrea mai puţine ore de lucru.
Această filozofie se întoarce apoi cu forţe proaspete „acasă”, nu neapărat împreună cu promotorii ei. Multe din vocile zgomotoase neocon de acum sunt foste tinere speranţe studioase din Vest, care au crezut şi cred în migraţie ca dovadă de emancipare absolută. În România, apoi, exploatarea capătă şi ea note aparte. Multinaţionalele fac ce ştiu să facă, dar fără să întâmpine opoziţie: retrag drepturile şi privatizează tot, oferă în schimb „stat de drept”. Cu aceasta din urmă se confruntă eventual capitalistul autohton, care se vede în conflict deschis cu „speculatorul” străin. Un caz clasic descris perfect de Marx în al treilea volum al Capitalului – capitalistul producător se plânge că e „angajat” al capitalului speculativ, purtător de dobândă.
Conflictul e deocamdată la început, până acum alianţa a funcţionat perfect, însă se anunţă o luptă în care vor cădea noi victime: patronii români reclamă drepturi egale cu „străinii” şi în acelaşi timp explică cum le donează practic slujbe muncitorilor români. Aşa se nasc practic fabrici particulare de tip feudă, multe dintre ele susţinute şi cu diverse facilităţi de la stat, unde numai muncitor nu mai poţi să‑l numeşti pe norocosul angajat. Iar statul are reverii minimaliste sau europene, nerealizând buza prăpastiei sociale.
Poveştile cu abuzurile asupra muncitorilor estici în Vest vor deveni ceva mai frecvente şi în RomBulgaria, atunci când va exista măcar conştiinţa abuzului în presa mainstream. Vor exploda şi din ce în ce mai multe poveşti cu imigranţi extra‑europeni exploataţi de esticii cei buni la suflet. Deocamdată, avem o clasă din ce în ce mai mare de „angajaţi”, care şi când sunt în producţie nu mai sunt muncitori, nu mai au nici bruma de solidaritate construită pe cele câteva repere tari. Avalanşa de showuri „de talente”, pe care le descriu poate prea generos în acest volum, conţine un fir roşu: noua relaţie cu angajatul e ca‑ntr‑un Masterchef sau X‑Factor – nu ai talent, eşti un gunoi şi vei fi tratat ca atare. Acolo nu există salariu pentru prestaţie, există „premiul”; tot aşa, sistemul milostiveniei bisericeşti e propus în locul drepturilor la sănătate sau educaţie. „Familia” recapată o importanţă covârşitoare. Iar zombii cu care familia luptă se înmulţesc pe zi ce trece. Azi romii, mâine pensionarii, poimâine ţăranii bătrâni cu parcele prea mici sau sindicaliştii de la vreo companie de stat.
Poate de aceea veţi găsi în această carte şi poziţii neaşteptate în tratarea unor cauze pe care liberalii ecologişti le consideră vitale, poate vă voi părea prea împotriva anticorupţiei, prea sceptic cu ONG‑uri şi cauze de‑ale lor, prea departe de o stângă culturalizată şi poate prea încrezător în forţa unui oarecare stil pop‑critic care, cred eu, poate funcţiona ca o primă apropiere între posibili agenţi ai schimbării. Nu am vrut să sune strident, ci clar. O minimă rezistenţă, oricum ar fi ea construită, trebuie să renunţe la show‑off şi la destule ambiguităţi. Scenariul dur ce stă să se împlinească mi‑e destul de clar: urgenţa nu mai stă în Est într‑o organizare pentru vreo ofensivă în direcţia schimbării radicale, ci în rezistenţa în faţa unei viitoare înfrângeri oribile, perceptibilă deja într‑un fascism cosmetizat omniprezent.
Stânga, în prea multe locuri din Europa, iar în Est cu atât mai mult, a ajuns să privească lupta de clasă ca un balet, ca o luptă freestyle în care nimeni nu se atinge. La doi ani mai apare câte o revelaţie aiuritoare „la nivel european”: vai, dar evaziunea e făcută de toţi ai noştri, poate ar trebui s‑o interzicem; sau, vai, poate n‑ar trebui să lăsăm toată producţia să se ducă de râpă; vai, câţi tineri nu lucrează şi poate se revoltă. Nu ne trebuie tehnocraţi pentru asta, nu ne trebuie intelectuali‑raportori care să ne spună că nu mai avem ce mânca. Oricine poate şi trebuie să conştientizeze abuzul economic. Amatorismul nu există în ramura acestui tip de denunţ. Deocamdată suntem în faza unor notaţii de zombi.
Puteți citi și: