Eşecul României faţă de femeile sale abuzate

6

Întrebare: Ce face o româncă cu o bucată de hârtie albă? Răspuns: Îşi citeşte drepturile. Gluma aceasta ilustrează, de fapt, atitudinea ţării faţă de femei şi violenţa domestică. Societatea românească este conştientă de suferinţa femeilor abuzate, dar refuză să o ia în serios. “Când vine vorba de violenţa domestică, suntem în comuna primitivă”, consideră Valentina Rujoiu, profesor al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti. Să detaliem motivele pentru care România îşi dezamăgeşte femeile victime ale violenţei domestice.

 

 

Text de Elena Lomoră (TheBlackSea.eu)

Ilustraţie de Andrei Cotruţ

Traducere de TOTB.ro

 

“Bărbaţii ştiu mai bine”

Femeile aflate într-o relaţie abuzivă se confruntă cu prejudecăţile unei mentalităţi patriarhale, care adeseori pune datoria de soţie şi partener a femeii deasupra siguranţei sale personale. Multe femei din România sunt crescute cu ideea că o femeie măritată trebuie să îi facă pe plac soţului şi să facă orice aşteaptă el de la ea. Acesta este motivul pentru care violul conjugal nu este privit de majoritatea femeilor cu care am discutat drept parte a abuzului fizic sau un delict în sine. Multe femei vor alege mai degrabă să rămână cu soţii lor decât să rişte stigmatul despărţirii. Potrivit Valentinei Rujoiu, încă persistă mitul conform căruia “o femeie divorţată este vinovată pentru că nu a fost în stare să-şi ţină bărbatul acasă”.

Eleonora, o femeie abuzată, care a reuşit să divorţeze după 20 de ani de căsnicie samavolnică, spune că, după separarea de fostul soţ, se considera despre ea că era disponibilă pentru orice bărbat. Supravieţuitoare, la 50 de ani, a unui lupte cu cancerul la sân, Eleonora încă se confruntă cu o astfel de atitudine din partea vecinilor săi de sex masculin, care o hărţuiesc constant cu propuneri, pe stradă. Femeile nu au o reprezentare bună nici la nivel de conducere a statului. În Parlamentul României, femeile reprezintă 11,5% din numărul total. Dar şi cele care ajung la un astfel de nivel adoptă atitudinea colegilor bărbaţi. Mihaela este o altă victimă a violenţei domestice care, recent, a obţinut un ordin de restricţie împotriva soţului ei, care o abuza. Îmi spune că judecătorul care a pronunţat în cazul ei sentinţa de divorţ era o femeie. În pronunţarea sentinţei, aceasta a susţinut, pe un ton dispreţuitor, că Mihaela nu fusese o victimă a violenţei domestice, ci că a câştigat divorţul doar pentru că “s-a folosit de legislaţia favorabilă”.

Totuşi, societatea românească se schimbă. În special în zona serviciilor, unde femeile fac carieră mai repede decât bărbaţii şi multe dintre ele sunt cele care îşi întreţin familia. Chiar şi aşa, prejudecata potrivit căreia bărbatul ar trebui să se ocupe de bugetul familiei (chiar dacă nu are loc de muncă) persistă cu încăpăţânare. O femeie abuzată, căsătorită cu un bărbat fără loc de muncă, mi-a spus că atitudinea lui era mereu aceasta: “Banii lui erau banii lui, banii mei erau banii noştri”. Prin controlul finanţelor familiei, bărbaţii pot şantaja femeile ca să le menţină în relaţii abuzive.

“Tăcerea e de aur”

În gospodăriile româneşti, predomină legea tăcerii: ce se întâmplă în casă rămâne în casă. Conform unui sondaj INSCOP, realizat pentru publicaţia Adevărul, 50% dintre cei chestionaţi consideră că violenţa domestică este o problemă privată. Potrivit aceluiaşi sondaj, 30% dintre românii chestionaţi cred că femeile sunt uneori bătute pentru că “o merită”.

“Este ruşinos să iei bătaie”

Unul dintre obstacolele cu care se confruntă femeile aflate în relaţii abuzive, dar care caută ajutor, este frica de a fi judecate de prieteni, rude, vecini şi colegi. “Uneori, judecata vine din partea familiei, dar cel mai adesea din partea societăţii”, spune Valentina Rujoiu. Problema se întâlneşte inclusiv la nivelul mentalităţii autorităţilor, care ar trebui să se schimbe. “Toată lumea judecă femeile care sunt victime”, afirmă Mihaela Mangu, director al Asociaţiei ANAIS, un ONG din Bucureşti care oferă consiliere legală gratuită victimelor violenţei domestice. “Automat, când o femeie îţi spune că a fost bătută timp de 30 de ani de către soţul ei, dar că are cinci copii cu el, te gândeşti: de ce a stat cu el atât de mult?”. În zona rurală, femeile se tem, cel mai adesea, de ce vor spune vecinii şi ruşinea la care se supun dacă vor depune plângere împotriva soţului. “Depinde dacă comunitatea acceptă sau nu astfel de practici”, spune Simona Burduja, psihoterapeut la Fundaţia Sensiblu, care oferă consiliere şi adăpost victimelor abuzului. “O femeie nu ştie că este abuzată pentru că, dacă vecina este în aceeaşi situaţie, dar nu spune nimic, atunci înseamnă că e normal”.

“Nu ştiam că este abuz”

Mădălina locuieşte într-un oraş mic din Transilvania şi a fost într-o relaţie abuzivă timp de 16 ani. Soţul ei a atacat-o, a ameninţat-o că îi ia copiii şi nu i-a mai permis să iasă singură în oraş. Abia la o căutare întâmplătoare pe internet a început să realizeze că acestea erau simptome ale violenţei domestice şi că avea dreptul să se apere. Femeile au acces limitat la informaţii despre drepturile lor, inclusiv când vine vorba de recunoaşterea semnelor violenţei domestice sau de mijloacele pentru a scăpa dintr-o relaţie abuzivă. “Multe femei nu ştiu ce este violenţa domestică. Multă lume asociază violenţa domestică numai cu abuzul fizic”, explică Mihaela Mangu. Legal, femeile au drepturi. Din 2012, definiţia abuzului referă nu doar la cel fizic, ci şi la cel psihologic, verbal, spiritual, economic şi sexual, dar acest lucru nu prea este cunoscut. Şi puţine femei ştiu că violul conjugal este o infracţiune.

“Autorităţilor nu le pasă”

“Am doi copii şi trăiesc cu soţul meu. Odată, a venit şi m-a lovit. Am strigat după ajutor, sperând că vor veni vecinii să mă ajute. Nu a venit nimeni. M-a trântit la podea şi de fiecare dată când încercam să mă ridic, mă lovea din nou. M-am dus la poliţie. Le-am cerut poliţiştilor să îi spună soţului meu că şi eu am drepturi. Un poliţist m-a întrebat: Vreţi să îi dau o amendă? I-am răspuns: Cu ce mă ajută pe mine dacă îl amendaţi cu 150 de euro? Aceia sunt bani pentru copiii mei. Trebuie să îl faceţi să înţeleagă că şi eu am drepturi. Poliţiştii mi-au spus că, dacă nu mai vreau să fiu într-o relaţie abuzivă, să divorţez şi să nu mai fac scandal ca ţiganii în faţa secţiei”.

În 14 din cele 41 de judeţe ale României nu există servicii specializate pentru victimele violenţei domestice. Un număr mare de angajaţi ai poliţiei nu sunt instruiţi cum să comunice cu victimele abuzurilor. Nu pot recunoaşte semnele stresului post-traumatic sau pe cele ale sindromului Stockholm (când victima simpatizează cu agresorul său, îl apără şi rămâne alături de el). Şi există puţine echipe mixte, de femei şi bărbaţi, în poliţie, pentru abordarea problemei. “Nu avem o reţea extinsă de specialişti în domeniul violenţei domestice şi poliţia nu este pregătită să facă faţă”, consideră Valentina Rujoiu.

“Asistenţa nu este pentru toată lumea”

Ioana, o altă victimă a abuzurilor, locuieşte într-un oraş mare din nordul României. M-a contactat disperată după ajutor. Am încercat să îi găsesc consiliere psihologică gratuită, în judeţul ei. Am sunat la serviciul de asistenţă socială. Am fost direcţionată către un departament care ar fi trebuit, prezumtiv, să se ocupe de violenţa domestică şi femeile abuzate. Femeia care a răspuns la telefon nu s-a prezentat. M-a întrebat ce doresc. I-am spus că ştiu cazul unei femei într-o relaţie abuzivă cu soţul ei, care are nevoie de consiliere psihologică gratuită. Mi-a răspuns: “Păi, dacă doamna e abuzată de soţul ei, de ce mai stă cu el?”. Mi-a mai spus că departamentul de asistenţă socială oferă consiliere numai femeilor aflate în asistenţa lor. “Dacă doamna nu vrea să îşi părăsească soţul, nu putem face nimic”. Mulţi asistenţi sociali fac tot ce pot pentru a ajuta femeile abuzate, dar, consideră Valentina Rujoiu, statul român duce lipsă de specialişti în domeniu, un domeniu totodată sub-finanţat şi cu oameni nepregătiţi corespunzător. Pe fondul lipsei asistenţei sociale, ONG-uri şi grupuri religioase intervin pentru a ajuta femeile abuzate, dar acestea nu pot acţiona la nivel naţional, iar activităţile lor nici nu pot fi supravegheate. În afara Bucureştiului şi a marilor oraşe, opţiunile de ajutor pentru victimele violenţei domestice sunt limitate.

“Nu am cui să cer ajutor”

Dacă o femeie din România consideră că este victima violenţei domestice, poate doreşte să discute cu cineva despre situaţia ei. Dar nu există un număr de urgenţă pentru aşa ceva, o linie dedicată. Recent, mi-am afişat numărul de telefon la secţiunea de comentarii a unui articol despre violenţa domestică, întrebând dacă există victime care ar dori să mă contacteze şi să îmi spună poveştile lor. M-a sunat Ioana, o femeie aflată într-o relaţie abuzivă de 20 de ani. Mi-a spus că a fost la un pas să îşi taie venele. Credea că sunt de la o linie telefonică pentru urgenţe. I-am spus că nu am pregătirea necesară să o ajut, dar tot am vorbit preţ de vreo două ore. Se întreba dacă nu există, totuşi, un număr dedicat la care să sune. Am căutat, dar nu am găsit niciunul. Singurul descoperit a fost în Republica Moldova. Se pare că dacă româncele sunt în pragul sinuciderii din cauza anilor de abuz din partea soţilor, singura lor şansă este să sune în altă ţară.

“Legile nu funcţionează”

Deşi legislaţia s-a schimbat în ultimul deceniu, venind în sprijinul femeilor abuzate, forţele de ordine şi reprezentanţii legii nu sunt pregătiţi să administreze coerent cazurile de violenţă domestică. În România, ordinul de restricţie a fost introdus abia în 2012, după cazul celebru al femeii ucise de soţ, la locul ei de muncă, după ce aceasta depusese plângere împotriva lui la poliţie. Acum, instanţele româneşti emit cam un ordin de restricţie pe zi. Dar, deşi sunt un instrument util, aceste ordine adeseori nu funcţionează cum ar trebui. Spre exemplu, în cazul Mihaelei, care a obţinut un astfel de ordin împotriva soţului său: acesta a început să o ameninţe la telefon din momentul în care ordinul a expirat. Femeia a cerut un al doilea ordin de restricţie, iar instanţa i-a răspuns că ordinul se referă doar la împiedicarea abuzurilor fizice. Fostul soţ al femeii, care încă îi trimite mesaje de ameninţare, cere acum custodia copiilor. Potrivit experţilor, nu este clar ce sancţiune se aplică agresorilor care încalcă ordinul. Mai mult, in cuvintele Andreei Braga, de la Centrul Filia (o organizaţie care promovează studiile de gen): “Pentru ca o cerere de ordin de restricţie să fie de succes, o femeie trebuie să depună o plângere oficială la poliţie, un certificat medico-legal şi să aducă cel puţin doi martori, care nu îi sunt rude, ca să demonstreze abuzul”. Aceste condiţii sunt obstacole majore, deoarece abuzurile se întâmplă cel mai adesea acasă, nu în public. În cazul Mădălinei, singurii martori au fost copiii, pentru că atunci când a strigat după ajutor, niciun vecin nu a intervenit. Iar modul de operare al soţului Mihaelei a fost viclean: a prins-o de păr şi a lovit-o de podea, astfel încât să nu îi rămână urme. Un expert în medicină legală i-a spus că, pentru a demonstra abuzul, are nevoie de vânătăi, sânge sau tăieturi. Deşi ordinele de protectie pot fi un instrument în cazuri de urgenţă, este nevoie de timp pentru a le obţine. Potrivit Andreei Braga, o femeie aşteaptă, în medie, 33 de zile până la emiterea unui ordin. Pentru cele mai multe femei, 33 de zile înseamnă deja prea mult.

Acest articol a apărut pe site-ul TheBlackSea.eu. Traducerea de faţă a fost realizată de TOTB.ro.

TheBlackSea.eu este o echipă interdisciplinară de jurnaliști, fotografi, designeri, editori și programatori care a constriut o platformă multimedia ca alternativă la media tradiționale. Ei ne propun investigații complexe și povești de viață cotidiană din jurul Mării Negre într-o publicație în limba engleză, non-profit și fără reclamă.

 

Pe tema violenţei domestice în România, puteţi citi şi:

“Când vrei să te sinucizi, ar fi frumos să ai cu cine să vorbeşti.” Violenţa domestică în clasa de mijloc a României

De la palmă, la lege. Cum le protejează statul român pe femei în faţa bărbaţilor bătăuşi

Femeia de lângă noi, victima violenţei domestice


6 comentarii

  1. Se pare că sunt o mulțime de articole cu privire la violența în familie în momentul în mass-media din România – poate prea multe?

  2. Domnule/Doamna CO, articolele cu privire la violenta in familie nu sunt articole de soc, chiar daca ele contin scene de groaza, ele difera foarte mult.
    Nu pot fi prea multe articole despre adevaruri ale situatiilor din tara noastra.
    Doar observand si acceptand ca avem o problema putem ajunge in pasul doi care este gasirea solutiilor.

  3. Cel mai mult imi place cum autoarea de fapt incearca sa promoveze agenda politica a cine stie cui. Intre femei abuzate, reale sau nu, in acelasi paragraf in care biata Eleonora ne destainuie ce a patit ea cand a divortat, ni se comunica si faptul ca femeile nu au o buna reprezentare in parlament, sunt doar 11.5%… Principiul catre trebuie sa guverneze intr-un stat de drept, Domnisoara Lomora, este cel al egalitatii de SANSE si nu al egalitatarismului. Partidele de stanga au inteles bine slabiciunea dualismului din mesajele feminismului modern si folosesc aceasta miscare foarte abil-egalitarismul era considerat un principiu in comunism. Ideea victimizarii, prezenta in toate mesajele sus-mentionatului feminism modern este prezent pe tot parcursul acestui articol. Nu noi suntem de vina, ci EI. Statul, barbatii, klingonienii si atat de stigmatizata societate patriarhala. Orice femeie are dreptul la educatie gratuita la fel ca si barbatii. Orice femeie se poate angaja si deveni astfel independenta financiar. Care femeie independenta financiar, cu un statut social onorabil accepta sa fie batuta?? A cui este vina ca nu toate femeile sunt independente financiar si se casatoresc din ‘dragoste’ ca sa isi asigure confortul material? Violenta in general ar trebui aspru pedepsita: exista violenta impotriva femeilor, copiilor dar si barbatilor. Cei mai expusi opinez sunt totusi copii care nu au cum sa isi faca geamantanul si sa plece. Femeile insa, daca ar intelege ca trebuie sa isi asume responsabilitatea propriei vietii si sa si faca ceva in directia asta, ar putea evita situatii ca cele descrise in articol. Eu traiesc intr-o mare metropola occidentala. Abuz fizic impotriva femeilor? Hmm, invers mai curand. Dar femeile aici muncesc de la egal la egal cu barbatii si sunt independente financiar. Este drept nu mai pot avea unghii la fel de sexy cum le au romancutele pentru ca nimeni nu le mai deschide macar usa, dar asta este reversul medaliei. Si cu toate ca nu le obliga nimeni si sunt libere sa schimbe, multe femei musulmane de aici, continua sa poarte hainele traditionale si sa mearga 5 pasi in urma barbatului. Sansa de a schimba exista, nimeni nu le-ar putea interzice dar daca ar facea-o probabil li s-ar spune si ca trebuie sa se descurce singure… si e cam greu cu munca. Interesant de observat ca musulmancele au cele mai ingrijite unghii… Pentru o tara din UE draga domnisoara, problemele pe care le expuneti sunt rezolvabile prin optiune personala. Incetati sa mai cereti sa va rezolve altii problemele si sa victimizati. Daca este sa vorbim de drepturile femeii hai sa ne uitam totusi in directia unde ele chiar nu exista – Iran, Siria, lumea musulmana in general.

  4. Multe femei din Romania nu se gandesc ca trebuie sa faca pe plac sotului, ci pur si simplu le este frica sa divorteze si asta pentru ca sunt invatate de mici ca nu se pot descurca singure. Evident, frica aceasta este amplificata si de salariile mici, pentru ca dintr-un salariu o persoana nu poate intretine si copiii, indiferent daca primeste sau nu pensie alimentara. Sfatul meu e ca daca vrem diminuarea violentei domestice, atunci trebuie sa promovam imaginea unei femei independente si sa militam pentru cresterea salariilor.

Leave A Reply