Eros este pentru fete, rockul pentru baieti

Proaspat intoarsa de la al treilea concert AC/DC, Adriana Sohodoleanu, proprietara magazinului gourmet Biscuit, raporteaza de pe campul de lupta muzicala dintr-o relatie chiar in ziua concertului Eros Ramazzotti la Bucuresti. Un eseu personal despre cum a invatat italiana de dragul cantaretului italian si despre cum s-a lasat indoctrinata cu rock de dragul sufletului ei pereche.

Pe Eros Ramazzotti l-am cunoscut in clasa a VII-a. Eram acasa la Anda, vecina de la scara I cu care mergeam zilnic la scoala, ne uitam la televizor, la muzica. Nu stiu ce mi-a placut mai mult la el la acea prima vedere – sa fi fost vocea nazala, sau italiana cea bland curgatoare –, cert e ca s-a instalat temeinic in viata mea.

de Adriana Sohodoleanu

Eros a locuit multi ani pe peretii camerei mele, spre disperarea mamei, nepregatita sa isi sacrifice zugraveala calcio vecchio. Pentru a-l intelege mai bine, mi-am dezvoltat spectrul lingvistic, invatand italiana singura, dupa manuale trase la xerox, si verificandu-ma cu seriale si emisiuni de pe Italia 1 (Genitori in blue jeans, Non è la Rai). Am parasit gasca filatelistilor si am intrat in grupul copiilor cool, care faceau schimb de postere – asa am capatat si oarece capabilitati de negociere, care au sucombat insa rapid. Am castigat si experienta polemicii, prezenta lui Eros in camera pe care-o imparteam cu sora mea iscand dezbateri aprinse.

Gratie lui Eros am ajuns sa ma cunosc mai bine: am priceput destul de repede ca ma descurc mai bine in jungla conjugarii verbelor italiene decat la inregistrarea unei casete cu muzica (vorbim de anii ’90, cand CD-ul era OZN). Pentru Eros am fost la primul meci de fotbal – juca echipa cintaretilor romani, condusa de Adrian Enache, contra celei a italienilor cu Eros capitan. Am inteles atunci ca in viata faci compromisuri si ca libertatea de exprimare dispare cand mergi cu tata la meci si el tine cu romanii.

In facultate, Eros mi-a ramas alaturi chiar daca mama a castigat razboiul si peretele cu postere a redevenit rozaliu, cu mici stropi albi. Posterele, carora le-am pierdut urma o vreme, le-am redescoperit cateva veri mai tarziu, uimita de strania familiaritate – le pusese mamaie pe peretii de lemn ai bucatariei de vara.

Nu cred ca asteptarile mele in materie de Fat Frumos au fost influentate de Eros. Nu am avut prieten italian, desi avea balta peste in anii imediat dupa Revolutie. Nici unui baiat cu care am iesit nu ii placea Eros, dar nici nu ma asteptam. Stiam de pe atunci ca Eros este pentru fete, asa cum Metallica este pentru baieti.

Despre Gabi, sufletul meu pereche, am stiut de la inceput ca a fost si continua sa fie rocker. Dar cum relatia noastra s-a cladit pe tacute si nesimtite, faptul ca asculta acea muzica a devenit doar un amanunt. Primele vacante impreuna au fost music free: am mers pe insule calde si in orase vechi, iar daca erau trupe rock in oras, eu nu le vizitam. Se ducea singur si mie imi convenea. In definitiv, nici eu nu tineam sa vina cu mine la shopping.

In timp, am inceput sa ne invitam reciproc si in ultimele bastioane de independenta. In 2006, dupa vreo doi ani de relatie, am mers impreuna la festivalul Summercase de la Barcelona. Cantau Chemical Brothers si Massive Attack. La ultimii, am adormit. El inceput sa intre cu mine in magazine – si cum imi fac cumparaturile doar in vacante, aveam liste lungi de bifat. A inceput sa se plictiseasca. In alta vara am mers la Novarock, langa Viena. Cantau Marilyn Manson, Limp Bizkit si Pearl Jam. Am adormit din nou. S-a dat peste cap si echilibrul cumparaturilor: mergeam singura pentru ale mele, dar petreceam ore asistandu-l cu ale lui.

Vacantele comune s-au inmultit, dar pofta mea de rock a ramas mult timp aceeasi: zero. Singura provocare era cu ce sa ma imbrac. Ma pregateam pentru concerte ca pentru un bal mascat: cine inchiriaza „haine rock”?

Pe Eros am inceput sa-l ascult tot mai rar, dar nu stiu daca din cauza schimbarii starii civile, a jobului de antreprenor sau a pisicii care-mi consuma energiile materne. Fara vreo constrangere oficiala, noi nu ascultam muzica acasa, ci doar in masina. Am in torpedo cateva CD-uri cu Eros, asa cum au alcoolicii sticle de vodca in dulapul cu haine. Il ascult cu nostalgie si zvacnesc la fiecare acord de Stratocaster.

Masina s-a dovedit a fi si vehiculul inocularii mele cu substanta activa a rockului. Nu a mea, ci cea a sotului meu. Mergem des la Constanta, la parintii lui Gabi, un drum de doua–trei ore imblanzit pe alocuri de muzica. La o medie de 20 drumuri pe an, inmultit cu 500 de kilometri dus–intors timp de cinci ani, am ajuns sa ascult multa muzica rock – fiind pe teritoriul lui, ascultam muzica lui. Am inceput sa recunosc melodiile, apoi sa stiu cine ce canta. Incet-incet, concertele au devenit mai mult decat prilej de vacanta sau role playing.

Anul trecut am fost la AC/DC la Atena. Orasul parea sa gazduiasca o intalnire a tricourilor negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, asortate cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere.

Apoi tricourile negre au inceput sa marsaluiasca cuviincios spre porti. Prioritatea mea era inca sa devin si eu unul dintre ele – baby-doll-ul alb cu broderii florale nu mi se mai parea tocmai potrivit. Pana atunci, adevaratul castig al vacantei fusese mancarea – creveti proaspeti, barbuni crocanti si minunata salata horiatiki. Dar AC/DC au reusit sa-mi deschida si apetitul pentru rock.

N-a fost muzica cea care m-a convertit, n-a fost nici spectacolul (fantastic, chiar si dupa standardele unui fan Eros Ramazzotti). Au fost tricourile negre. Toate categoriile, marimile si istoriile. Erau cei care i-au vazut pe AC/DC la debut, cand ei insisi purtau pantaloni scurti, cei cu copii adolescenti care impartaseau pasiunea parintilor, rockeri tineri umbland in haite si batrani lupi solitari.

Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Bill si Angus au inceput sa cante, tricoul meu negru m-a invatat sa sar si sa tip in cor. M-a invatat sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu oamenii din jurul meu.

De atunci, am fost la Rammstein la Bilbao, din nou AC/DC, Manowar, Metallica si Rammstein la Bucuresti, iar AC/DC, la Paris. Avem deja in plan alte cateva concerte, dar nu imi mai fac griji – am haine potrivite si reusesc, cumva, sa rezonez cu muzica rock. A fost nevoie de multi ani si multi kilometri catre si dinspre Constanta, dar sufletul meu pereche a reusit. Iau parte la ceea ce ii place lui si invat sa renunt la prejudecatile unui fan al muzicii italiene.

Exista si un revers: am primit cadou-surpriza bilete la concertul lui Eros de pe 10 iulie. Sufletul meu pereche nu va veni cu mine, dar nici nu trebuie. Eros este pentru fete, rockul insa nu este doar pentru baieti.

Foto:Flickr/BWAIN