“Educaţia publică e menită a fi un instrument de propagandă şi control birocratic al statului. Nu este un efect secundar – chiar asta e ideea sistemului. Dacă nu vrei ca fiul sau fiica ta să fie subiectul propagandei şi controlului statului, nu-i trimite într-o instituţie controlată de stat, unde să stea şase ore pe zi, cinci zile pe săptămână, 13 ani din viaţă. Sau trimite-i, poate nu ai altă opţiune, este de înţeles, dar măcar acceptă realitatea situaţiei în acest caz”.
Cuvintele îi aparţin unui scriitor şi blogger american, Matt Walsh, unul dintre susţinătorii şi promotorii educaţiei la domiciliu în Statele Unite ale Americii. În SUA, conceptul de “homeschooling” (educaţie acasă) nu este deloc nou, după cum nu este nici în alte state europene (Marea Britanie, spre exemplu), ba dimpotrivă, este chiar un fenomen în creştere. Însă, acolo, în acest fenomen se implică nu doar părinţii, ci şi bisericile, comunităţile locale şi legiuitorii, oferind cadrul legal şi posibilităţile de dezvoltare pentru acest tip de educaţie. În România, lupta pentru ca această opţiune să fie una viabilă este abia la început.
În România, poţi solicita educarea copilului acasă dacă acesta are probleme medicale speciale, care fac imposibilă înscrierea lui în sistemul „normal” de învăţământ. Conceptul de „educaţie acasă” a fost introdus în legea învăţământului în anul 2003 şi se referea la copii care nu se pot deplasa din cauza unor afecţiuni fizice ori psihice. Dar înainte ca învăţământul românesc să fie naţionalizat, în 1948, educaţia la domiciliu era explicit menţionată în lege, ca formă alternativă celei oferite de stat. Potrivit unui articol din 2010 publicat de România Liberă, la momentul respectiv existau 50 de familii în ţara noastră care practicau educaţia la domiciliu. Cum poţi face acest lucru, şi dacă nu ai un copil cu probleme medicale speciale? Copilul trebuie să fie înscris la o şcoală din afara României, care oferă certificare (foaie matricolă) recunoscută de statul român, prin sistemul de învăţământ la distanţă (programe de tip umbrelă, astfel sunt numite). Copilul poate fi oricând transferat în sistemul românesc, dacă părinţii doresc, ulterior sau poate obţine diploma de absolvire emisă de şcoala la care a fost înscris la distanţă, în condiţiile de examinare cerute de instituţia respectivă.
Condiţia este ca această şcoală să fie recunoscută în România, pentru ca diploma să fie acceptată la noi în ţară (în cazul în care, spre exemplu, copilul doreşte să urmeze aici o facultate). Însă, dacă nu este înscris la o astfel de şcoală din afara statului şi nici la una din ţară, copilul este considerat „neinstituţionalizat” şi părintele care nu îl „introduce în sistem” poate fi amendat pentru că îi refuză acestuia dreptul la educaţie. În funcţie de cum şi-au orientat legislaţiile, statele europene se împart în trei categorii, când vine vorba de educaţia la domiciliu: state care sprijină această formă de educaţie (nu recent, ci dintotdeauna) – Belgia, Danemarca, Irlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Suedia, cea mai mare parte a Elveţiei, Marea Britanie; state care permit, în prezent, educaţia la domiciliu, deşi nu au făcut-o mai demult (Austria) şi state care nu permit acest gen de educaţie decât în cazuri izolate (Spania, Grecia, unele cantoane elveţiene, Olanda, Germania şi România).
Am mai scris despre acest subiect şi acum un an, pe TOTB, citând-o, printre alţii, pe cercetătoarea Amanda J. Petrie (Universitatea Liverpool, Marea Britanie), care folosea o comparaţie simplă pentru a „demonta” absurdul conceptului de educaţie obligatorie: „În caz de boală (…), statul este de părere că părintele, deşi nu este specialist în domeniu, va lua decizia corectă, chiar dacă ar putea fi o decizie legată de viaţa sau moartea copilului. În educaţie, care nu este o situaţie de viaţă sau moarte, legislaţia guvernului nu mai are încredere în părinţi în aceeaşi măsură, mai ales în momentul în care părinţii doresc să-şi asume complet responsabilitatea pentru educaţia copilului lor. În unele ţări, educaţia la domiciliu nici măcar nu este permisă, iar o lege în acest sens este pur şi simplu evitată. În aceste ţări, părinţilor le este permis să aleagă doar între şcoli din domeniul guvernamental sau cel particular. În alte ţări, educaţia la domiciliu este permisă numai în cazuri foarte strict stabilite şi sub controlul foarte riguros al statului. Se acordă încredere maximă părinţilor în ţări cu o legislaţie care nu numai permite educaţia la domiciliu, ci lasă părinţii să decidă forma concretă pe care această educaţie o ia”, notează cercetătoarea britanică.
Problema porneşte, de fapt, de la confuzia între educarea obligatorie şi şcolarizarea obligatorie. S-a ajuns la presupunerea că, dacă un copil nu este şcolit instituţionalizat, el nu este educat. Eroarea de concept poate fi îndreptată, dar cu voinţă din partea legiuitorilor şi implicare din partea părinţilor. Interesul din partea părinţilor există, fără îndoială – dovadă, tot mai multe discuţii în mediul virtual despre subiect, tot mai multe opinii exprimate pe bloguri sau în alte forme, precum şi existenţa asociaţiei Home Schooling Romania, care militează pentru stabilirea unui cadru legal al educaţiei la domiciul în România, măcar după modele deja existente în alte ţări (asociaţia a luat fiinţă în anul 2002). Articole despre educaţia altfel a copilului pot fi citite, spre exemplu, pe site-ul Homeschooling Urban Kid, unde autoarea, Andreea Ursu, notează, într-unul dintre materialele sale, următoarele:
Constituţia României – Art. 29 (6) – Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – Art. 26, dreptul la învăţătură, cu specificarea importantă la alin. (3): „Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori”.
Mă îngrijorează cum statul vede un singur mod de viaţă: copiii luaţi cât mai devreme de sub influenţa părinţilor, plasaţi pe mâna ”specialiştilor” care să-i instruiască conform programei naţionale în vigoare, în timp ce părinţii respiră uşuraţi că au scăpat de-o grijă (educaţia) şi se întorc la muncă, ca să poată susţine copiii de-a lungul celor 12 ani de şcolarizare obligatorie.
După cât mă duce pe mine mintea, o lege a educaţiei trebuie să facă altceva. În primul rând, să nu încalce drepturi stipulate în legi care-i sunt superioare. Apoi, să asigure dreptul părinţilor la alegerea unui traseu educaţional dintre cel de stat, cel privat, cel alternativ şi cel de tip homeschooling. Ar trebui, desigur, să garanteze accesul la învăţământul de stat al tuturor copiilor ai căror părinţi decid că acela este potrivit pentru ei. Dar nu eliminând dreptul la alegere sau restrângând în mod abuziv opţiunile (aici mă refer la imposibilitatea de a fonda şcoli libere şi la ignorarea educaţiei acasă).
TOTB a prezentat, nu demult, un articol semnat de Liviu Florea (AlTreileaSector.ro), care expunea propunerea UNICEF România de revoluţionare a sistemului educaţional naţional prin instituţionalizarea obligatorie a copiilor de la vârsta de 3 ani, prin înscrierea la grădiniţă. Deşi reprezentantul UNICEF în România, Sandie Blanchet, spunea că acest demers ar ajuta copiii vulnerabili, care trăiesc în familii cu posibilităţi limitate, sistemul nu ar urma să facă diferenţa şi ar fi impus tuturor copiilor. „În momentul de faţă, educaţia şcolară începe de la şase ani (în România – n.r.), ceea ce reprezintă deja un lucru foarte bun. Ne dorim ca în următorii 2-3 ani să putem să determinăm ca educaţia şcolară să devină obligatorie de la vârsta de cinci ani. Abia atunci România va putea recupera diferenţa faţă de alte state europene”, preciza Sandie Blanchet, în articolul semnat de Liviu Florea, pe care îi puteţi regăsi integral aici.
Tendinţa prezentului, aşadar, pare să fie împingerea copilului spre sistemul instituţionalizat de la o vârstă cât mai mică, spre deosebire de mai vechea teorie a „celor şapte ani de acasă”. Şi sunt tot mai multe voci de părinţi care încep să conteste această tendinţă. Iar pe unii dintre cei care au ales să îşi educe copiii acasă îi vom cunoaşte pe parcursul acestui mini-serial despre „homeschooling”. Până atunci, însă, o scurtă privire aruncată peste graniţe – în Franţa, mai exact, prin povestea unei familii care a ales să călătorească prin lume, cu tot cu cei trei copii, pentru a le oferi un alt tip de cunoaştere, o altă experienţă şi o altă înţelegere asupra societăţii şi planetei. Şi-au vândut bunurile, şi-au cumpărat vehiculul (casa pe roţi) care să îi ducă peste tot şi s-au gândit şi la educaţia copiilor; despre soluţia aleasă, au scris pe blogul pe care şi-au împărtăşit şi experienţa călătoriilor prin lume (povestea aventurii lor a început în anul 2006):
În Franţa există posibilitatea legală de a şcolariza copiii acasă. Inspecţia academică organizează 2 vizite anuale la domiciliu pentru a situa nivelul şcolar al copiilor şi a valida anii efectuaţi. Soluţia ni se părea foarte interesantă pentru călătoria noastră, prin libertatea pe care ne-o oferea, dar inspectorii nu păreau interesaţi să ne viziteze pe o plajă în Costa Rica sau un gheţar în Patagonia. Bizar… Unica alternativă posibilă rămâne CNED-ul (Centrul Naţional de Educare la Distanţă), care este, de fapt, şcoala publică prin corespondenţă. Ni se trimit la o adresă fixă toate manualele (10 kg, deja, pentru clasa a 2-a… din fericire nu călătorim cu rucsacul). La rândul nostru, trebuie să trimitem lucrările de control prin poştă pentru toate materiile, la fiecare 3 săptămâni. Lucrările constau în scris, desene şi înregistrări pe casete audio clasice.
Este bizar că, fiind conceput pentru distanţă, chiar locuri inaccesibile, totul se petrece prin poştă şi nu prin internet, nimeni nu înţelege de ce, toţi călătorii protestează… Misterele administraţiei nu se opresc la frontiera României… Materiile sunt: limba franceză, matematică, engleză, descoperirea lumii, viaţă civică, artă grafică, muzică. Este mult de lucru, dar suntem încântaţi că am început această experienţă încă din luna septembrie, cu 4 luni înainte de plecare. A te improviza profesor din părinte îţi cere ceva obişnuinţă! În mod inevitabil, triem (uneori chiar sever) în manuale, punând accentul pe ce ni se pare bine, mai ales că însăşi călătoria va fi şcoala copiilor. (…) Şcoala nu va fi asociată cu clopoţelul, băncuţa, autoritatea profesorului. Viaţa însăşi este şcoala, din tot ce vor trăi în fiecare zi vor învăţa fără a-şi da seama.
Din experienţele familiilor franceze care au călătorit în acest fel în jurul lumii, şcoala revine la 2 ore pe zi, dar este un învăţământ intens şi personalizat în funcţie de capacităţile şi ritmul copilului. Nu se compară cu clasa de 34 elevi unde, dacă copilul este deasupra nivelului clasei, se plictiseşte, iar dacă este dedesubt, eşecul şcolar este asigurat. Rezultatul şcolii în familie în acest tip de călătorie a dat numai rezultate foarte bune în Franţa, toţi copiii fiind reintegraţi, la sfârşitul călătoriilor, perfect în învăţământul normal, cu până la 2 ani avans pentru vârsta lor! În orice caz, a ne ocupa noi înşine de şcolarizarea copiilor noştri, mai ales în cadrul vieţii alternative itinerante pe care am ales-o, este o satisfacţie enormă, o adevărată plăcere.
Familia călătoare
În SUA, sistemul de educaţie alternativă este mult mai avansat, fără îndoială – se organizează anual convenţii pentru părinţii implicaţi în sisteme de educaţie la domiciliu, se oferă cursuri celor interesaţi, se dezvoltă metode noi, se urmăreşte evoluţia legislaţiei. Practic, societatea civilă şi-a creat sistemul propriu, pe lângă cel oferit de stat. În multe cazuri, el este susţinut prin biserică, aparţine unei comunităţi religioase, dar aceasta nu este regula. Legislaţia americană permite educaţia la domiciliu şi creează cadrul necesar dezvoltării sistemului alternativ. „Educaţia acasă este, în opinia mea, expresia perfectă a manifestării drepturilor părinteşti şi a libertăţii individuale”, consideră acelaşi Matt Walsh, de altfel o voce activă în favoarea educaţiei la domiciliu şi împotriva sistemului educaţional de stat american. Aici, spre exemplu, putem găsi regulile de bază privind educaţia la domiciliu în statul american Florida. Aici găsim regulile pentru statul american New York, iar aici pe cele din Anglia şi Ţara Galilor. În 2010, TOTB v-a provocat să răspundeţi întrebării „şcoala de stat sau homeschooling”, oferind şi două pledoarii: una pentru sistemul de stat, susţinută de Ştefan Vlaston (profesor, preşedintele Asociaţiei Profesionale pentru Educaţie şi Cercetare – Edu Cer), alta în favoarea şcolii de acasă, susţinută de istoricul şi scriitorul Mircea Platon, care scria, la momentul respectiv:
Şcoala de acasă e o alternativă la “alternativa” care, după 1989, a transformat sistemul de învăţământ românesc într-o centrifugă furnizoare de vată de zahăr pe băţ. Şcoala de acasă e o formă de rezistenţă şi de protest împotriva unui sistem de educaţie care nu îşi mai îndeplineşte menirea. În condiţiile existenţei unui învăţământ normal, bazat pe un curriculum şi pe metode pedagogice clasice, pe gramatică, logică, retorică, istorie universală, limbi clasice, aşa cum era şcoala în România anului 1947, şcoala de acasă nu şi-ar avea rostul decât în cazul unor comunităţi etnice, religioase sau ideologice închise, care ar dori în acest fel să-şi perpetueze identitatea. Dar acolo unde şcoala promovează continuu, deliberat sau involuntar, prin programă sau prin atmosfera din şcoală, analfabetismul şi imoralitatea, atunci şcoala de acasă devine un mod legitim al majorităţii de a protesta împotriva căderilor sistemului educaţional public şi de a asigura transmiterea acelor valori care ajută la perpetuarea unei naţiuni de oameni integri. Şcoala de acasă e deci o formă de protest şi un remediu. Ea nu poate înlocui sistemul de învăţământ public, dar, ca formă de învăţământ privat, poate ajuta copiii să scape urmărilor nefaste ale unui sistem de învăţământ public nociv din punct de vedere intelectual şi moral. Şcoala de acasă nu e un mod de a dezerta de la bătălia pentru un sistem de învăţământ public sănătos. Din contră, şcoala de acasă e un mod de a rupe cercul vicios care susţine învăţământul public de proastă calitate.
(…)
Anchetele şi studiile efectuate în Occident arată că şcoala de acasă e practicată de părinţi de cele mai diverse opţiuni politice şi identităţi etnice şi religioase: de la evrei sau atei la musulmani şi creştini, de la ecologişti la baptişti, de la stânga anarhistă la dreapta tradiţionalistă. Copiii educaţi acasă obţin de regulă rezultate cu 15-30% mai bune la examene decât copiii educaţi în şcolile publice. Materiile, obiectivele asumate şi examenele sunt aceleaşi. Diferă, însă, calitatea programei şi unghiul de abordare. Dacă părinţii nu se pricep la anumite materii, pot angaja preparatori, mai ales în cazul în care se grupează mai multe familii. Statul oferă reduceri de impozite familiilor care îşi educă acasă copiii. Şcoala de acasă e un mod de a redeveni responsabili în privinţa educaţiei copiilor noştri. Cred, deci, că ar trebui tratat cu toată seriozitatea şi legalizat ca formă de învăţământ nu alternativ, ci de rezistenţă.
În urma lansării dezbaterii respective, mulţi dintre voi aţi votat pentru şcoala acasă (mai exact, 73%), iar comentariile generate au relevat un interes real pentru această opţiune în România. Trei ani mai târziu, articolul despre alegerea unui downshifter, şcoala în sistem sau acasă, a atras din nou comentarii din partea voastră, unele pentru homeschooling, altele care subliniau avantajele sistemului de stat. Cert este că, mai ales în condiţiile în care tot mai multă lume este nemulţumită de sistemul actual de educaţie din România, problema rămâne una de actualitate – iar acesta este motivul pentru care analizăm opţiunile, cu ajutorul experienţelor şi părerilor voastre, pe care le aşteptăm în continuare.
7 comentarii
Multumim pentru aceasta analiza!
Poate, intr-un articol viitor ar fi interesant sa fie prezentate si rezultatele acestui tip de educatia din tarile cu traditie in domeniu.
– Se integreaza bine in societate?
– Au nivelul de educatie corespunzator elevilor din sistemul instituionalizat?
– Pot continua studiile cu succes in universitati de stat sau particulare?
– Isi gasesc usor loc de munca?
Multumesc!
Am doi copii educați acasă de când s-au născut până la începerea facultății.
– Sunt mai integrați în societate și mai sensibili la problemele ei decât mare parte din copiii școlarizați pe care îi cunosc eu.
– Au un nivel mult mai ridicat de educație care însă se observă mai ales acum, când urmează studii superioare la facultăți grele și cu exigențe în domeniul logicii, al creativității și al autonomiei personale.
– Cum am spus, au intrat în facultăți de prestigiu fără probleme, ba chiar au fost lăudați pentru nivelul lor.
– Având în vedere că încă nu au terminat facultatea și că marea majoritate a copiilor școlarizați ajunși la maturitate au mari probleme să își găsească ușor locuri de muncă răspunsul la întrebarea aceasta mai are de așteptat. Ce pot să spun este că amândoi sunt conștienți și de importanța activităților proprii, și de valoarea banilor și a muncii depuse, au lucrat și în regim de voluntariat, și ca angajați pe perioade scurte de timp până să înceapă facultatea. Acum lucrează în mod intermitent sfârșiturile de săptămână ca să mai ajute economia familială și să aibă și bani de buzunar – doar cât pot, fiindcă nu vor să-și neglijeze studiile, evident.
Dar pentru tot ceea ce scriu eu aici deja există studii și cercetări. Nu descoperim noi roata. Din păcate majoritatea docenților și părinților nu vor să creadă nici studiile, nici ultimele cercetări legate de neuroștiință, nici evidența.
ca si cum aia privati ar fi mai slabuti la propaganda si control! inclusiv … biroctatic! dar cand pleci de la inceput de la o eroare logica, sau altfel spus abuz de limbaj, de ce ne miram!?
de unde pina unde educatia = scoala!?
e mai corect cum o zice baselu’ marinelu’ scoala moderna n-are nici o legatura cu educatia, e vorba de competente … abilitati … asta inveti la scoala … multe inutile, care nu iti vor folosi la nimic, inclusiv la scoli private, dar asta e realitatea
si da, scoala de acasa ar putea fi o alternativa reala si mult mai buna decat ce e scoala acum peste tot in lume cu doua conditii:
1. parintii sa fie platiti la fel ca profesorii pentru munca lor
2. tot parintii sa aibe dreptul de a alege ce competente sunt utile si necesare pentru a se descurca in viata propriilor copii!
Genial articol. Vreau doar sa adaug ca tot in 2010 am scris si eu un articol despre experienta noastra de homeschooling, pentru cine ar putea fi interesat: http://think.hotnews.ro/de-ce-imi-invat-copiii-acasa.html
In momentul de fata amandoi copiii continua cu educatia acasa, desi fata cea mare a terminat liceul la distanta anul trecut, iar baiatul va termina vara asta.
(Si un detaliu dragut: familia calatoare e cea a sorei mele 🙂 )
Sorina, multumesc pentru mesaj, as dori sa discutam mai multe despre experienta voastra, cum a inceput, de ce si cum a evoluat pana in prezent. Iti voi trimite un mesaj pe adresa email inscrisa aici, sper ca este ok 🙂 Multumesc mult!
Camelia
Ar fi util sa ne spuneti care sunt scolile din alte tari care sunt acreditate in Romania. Daca dati aceasta alternativa ar trebui sa puteti oferi exemple concrete.
Statistici sunt, destule, de exemplu:
http://www.homeschool-living.com/homeschooling-statistics.html
Si pe situl HSLDA sunt niste statistici foarte detaliate, dar acum nu resuesc sa accesez situl lor.