Săptămâna trecută, în materialul “Educaţia obligatorie nu înseamnă şcolarizare obligatorie“, citam câteva fragmente de pe blogul tinerei mame Andreea Ursu, indicată de un cititor TOTB. Am aflat că Andreea scrie mult şi interesant despre educaţie, despre homeschooling mai ales, şi că are un băieţel de doi ani pe care şi-a propus să-l educe acasă. Andreea şi-a dorit să devină profesoară de limba şi literatura română şi a terminat Facultatea de Litere, dar a dat destul de repede piept cu defectele sistemului de învăţământ din România şi a decis că vrea ceva diferit. A citit, s-a informat şi a început să-și împărtăşească experienţa cu cei dornici să-i citească blogul. Aşa că am provocat-o la o discuţie (e drept, virtuală), pe care sperăm s-o citiţi atent până la capăt, pentru că punctează foarte bine aspecte esenţiale ale acestei probleme mereu arzătoare, educaţia copiilor în societatea modernă.
de Camelia Jula
Andreea, ai terminat Facultatea de Litere, dar şi lucrezi în domeniul educaţiei sau ai preferat alt domeniu? Şi cum a pornit blogul tău, care au fost motivele care au stat la baza scrierilor tale, care vorbesc despre educaţie alternativă?
Am terminat Facultatea de Litere în 2008 şi am intrat în acelaşi an la un masterat de didactică la aceeaşi facultate, convinsă fiind că predarea limbii şi a literaturii române avea să fie vocaţia mea. Când am ajuns, însă, la catedră, iluziile de proaspăt absolvent al unei facultăţi extrem de interesante au pălit treptat, până au lăsat loc unor sentimente apăsătoare de neputinţă, milă şi revoltă. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că şi în spatele catedrei eşti la fel de neputincios ca în faţa ei. Nu ştiu ce a fost în capul meu când îmi imaginam cât de frumos va fi să discut liber despre literatură cu elevii mei. Probabil idealizasem totul. Realitatea m-a lovit destul de crunt şi, după vreo două luni de predat, eram în pragul unei depresii. Mă surprindeam deseori la tablă gândindu-mă în timp ce le vorbeam copiilor despre vreo parte de vorbire sau altceva din programa obligatorie: „Şi uite cum le irosesc vremea cu ceva pe care nu-l pot, de fapt, înţelege şi de care nici măcar nu se vor folosi în viaţa reală”. Şi mă simţeam legată de mâini şi de picioare. Nu puteam să schimb nimic esenţial. Nu puteam să arunc la gunoi programa. Nu puteam să scap de note sau de teste. Nu puteam nici măcar să nu le mai dau teme. Desigur, puteam să fiu ”profa drăguţă cu ore interesante”, măcar pentru câţiva dintre elevii mei. Dar asta mie personal nu-mi ajungea. Nu mă pot mulţumi cu jumătăţi de măsură.
Acum cred că nu eram persoana potrivită pentru învăţământ. Dar am prietene bune care sunt profesoare şi le admir mult, fiindcă ştiu că duc o luptă grea zi de zi şi reuşesc să facă viaţa în şcoală mai frumoasă sau mai interesantă pentru copii. Iar eu am norocul să pot fi mamă cu normă întreagă pentru fiul meu de 2 ani. Blogul s-a născut în 2009 din frustrarea pe care o simţisem în timp ce predam, iar asta e foarte clar din primele mele articole, care vorbesc exclusiv despre defectele sistemului de învăţământ. Masteratul, deşi creat pentru profesori, mi-a deschis ochii către noile studii din domeniul pedagogiei. Iar despre educaţia adevărată, cea făcută acasă şi în şcolile libere din străinătate (cum sunt Summerhill şi Sudbury Valley School), am aflat de pe un forum de părinţi care practicau attachment parenting. Astfel, frustrarea a devenit entuziasm şi dorinţă de a le împărtăşi şi altora ceea ce aflam despre alternativele adevărate la şcolarizare. Pe atunci, exista numai un alt blog dedicat educaţiei acasă, care era inactiv deja. Din fericire, acum există mai multe şi informaţiile sunt mai uşor de găsit.
De ce crezi că sistemul românesc de învăţământ a ajuns în stadiul în care se află acum, cu atât de multe probleme şi o criză totală de soluţii pentru ele?
Sistemul nostru nu mi se pare mai prost decât altele. De fapt, citind mai multe despre învăţământul obligatoriu la autori precum John Holt şi John Taylor Gatto (ambii au fost profesori măcar o parte din viaţă), am înţeles că problema este însăşi premisa de la care porneşte acesta: că există un anumit set de cunoştinţe de bază pe care toţi copiii trebuie să le înveţe în acelaşi mod şi ritm, de la nişte profesionişti, în condiţii clar stabilite de la început de o autoritate îndepărtată. ”One size fits all” în educaţie mi se pare o aberaţie cumplită. Şi, deşi nu-s fanul teoriei conspiraţiei, mi-e din ce în ce mai greu să nu văd în impunerea acestui sistem universal o încercare de a manipula minţile tinerilor, aşa cum a fost de fapt început învăţământul de masă în Prusia.
Nu cred că poţi face, în masă, educaţie adevărată şi relevantă pentru fiecare individ în parte. Pur şi simplu nu poate fi făcută aşa. Şi, din păcate, nevoia de a gestiona mase de copii, de care părinţi plecaţi la serviciu 8 ore pe zi nu se pot ocupa, ţine sistemul în viaţă, permiţând şi justificând compromisuri cu urmări grave: privarea copiilor de libertate, de un traseu personal în lumea cunoaşterii, de timp pentru auto-cunoaştere, de oportunitatea de a învăţa din viaţa reală.
Ce mi se pare periculos la sistemul românesc este amestecul de mentalitate învechită, salarii şi fonduri insuficiente şi noua piaţă a materialelor didactice ”moderne”. Sunt trei forţe care îi instigă pe toţi cei ce ar putea schimba lucrurile în bine să le îndrepte spre mai rău: mai multă materie, mai multe competiţii, mai multe constrângeri. Iar cireaşa de pe tort este, în mintea mea, lipsa de putere de care suferă beneficiarii direcţi ai sistemului: copiii şi părinţii lor. Şi cuvântul ”neputincios” îmi vine iarăşi în minte.
De ce crezi că, în România, în ciuda faptului că mulţi părinţi realizează că şcoala care se face acum nu este benefică pentru copiii lor, că sistemul este pervertit, aceiaşi părinţi preferă să facă tot ce se poate pentru a-şi trece copilul prin sistem (meditaţii, cadouri profesorilor ş.a.), în loc să purceadă la o schimbare a opţiunilor, dincolo de şcoala privată, la care nu toată lumea are acces? E o problemă de mentalitate, de frică, de comoditate?
Aş începe tot prin a sublinia că nu numai la noi părinţii fac acest compromis dureros cu ceea ce au mai de preţ, viitorul copiilor lor. Peste tot în lume, procentul celor care optează pentru ieşirea din sistem este mic. Să nu uităm că în orice ţară din lume există un sistem de învăţământ de stat, mai mult sau mai puţin obligatoriu, prin care a trecut majoritatea părinţilor de azi. Aşa ne putem explica de ce, în ciuda vizibilelor tare ale sistemului, părinţii încă mai consideră şcoala o experienţă utilă şi necesară, făcând tot ce pot ca să atenueze efectele negative, dar neputând concepe un viitor pentru copiii lor în absenţa acesteia.
Un alt factor este, desigur, teama de a face lucrurile altfel, de a renunţa la drumul bătătorit pentru a apuca o cărare întortocheată, ocolitoare şi imprevizibilă. Şi aici mă refer atât la cărarea pe care merg copiii scoşi din sistem, cât şi la cea aleasă pentru tine, ca părinte, în momentul în care îţi asumi responsabilitatea educării propriilor copii. Tiparul de viaţă promovat şi susinut de societatea modernă pare amăgitor de simplu: părinţii lucrează full-time ca să susţină copiii în şcoală şi after-school, mai nou. Fiecare cu jobul lui. Simplu şi previzibil, nu? Şi, mai presus de toate, sigur sau, mă rog, cât se poate de sigur în ziua de azi. Nu e de mirare că pe cei mai mulţi îi sperie ideea de a ieşi din tiparul acesta, de a renunţa la slujbă pentru câţiva ani sau de a începe ceva pe cont propriu. Mai ales acum, când în multe domenii totul se schimbă periodic şi rişti să nu mai ştii, de fapt, să-ţi faci meseria după o pauză mai lungă.
Aş mai adăuga şi un factor la care mă tot gândesc în ultima vreme: disoluţia familiei. Mamele care aleg să stea mai mult de un an acasă după naştere sunt din ce în ce mai puţine. Taţii au din ce în ce mai puţin timp de petrecut cu familia. Trăim izolaţi de rudele apropiate şi de comunitate. Nu suntem încurajaţi şi susţinuţi de societate şi de autorităţi să ne creştem noi înşine copiii. Îi lăsăm pe mâna unor străini ”pregătiţi” să-i educe în locul nostru, iar noi muncim ca să ne asigurăm că acei străini fac o treabă cât mai bună, iar copiii se simt compensaţi pentru timpul pe care-l petrec fără noi. Sună sumbru, nu? Dar asta e de fapt realitatea, oricât ne-am strădui s-o negăm şi chiar dacă suntem obligaţi de circumstanţe sau de propriile alegeri anterioare să trăim aşa.
Tot la decăderea familiei aş trece, dar separat, convingerea inoculată celor mai mulţi dintre noi că nu ştim ce e mai bine pentru copiii noştri şi mai bine nu ne batem capul să decidem noi înşine care e stilul de educaţie optim pentru ei. Că nu suntem în stare să-i educăm noi înşine. Că n-avem pregătirea necesară să le susţinem dezvoltarea. Că e nevoie de specialişti care să aplice diverse metode pentru a le băga copiilor în capete o programă oficială, decisă de ”experţi”. Astfel, ajungem din nou în postura de elev depinzând mereu de autoritatea profesorului, care să ne dicteze ce, cum şi când să facem.
Aş vrea să subliniez că, deşi scriu toate acestea, am deplină înţelegere pentru părinţii care aleg şcoala pentru copiii lor şi nu îi condamn. Înţeleg că viaţa unora nu le permite să aleagă altceva şi sunt convinsă că nu le e deloc uşor.
Am remarcat, din diverse comentarii la articole despre homeschooling (şi pe TOTB, şi pe blogul tău, şi la alte articole) că multă lume nu vede nuanţele: dacă vorbeşti de educaţie acasă, automat unii din cei care citesc consideră că vrei ca asta să fie regula, să desfiinţăm şcolile de stat şi toată lumea să îşi educe copiii acasă sau la privat. Pe când, în România, problema este că nu avem opţiunea educaţiei acasă într-un cadru legal mai simplu, mai firesc, ci numai printr-o portiţă destul de întortocheată. De ce crezi că apare această reacţie, această radicalizare de poziţie (dacă nu eşti cu statul, eşti împotriva lui)?
Am remarcat şi eu această atitudine şi tind să cred că vine din auto-apărare. Cea mai bună defensivă e atacul, nu? Cred că cei care aduc aceste acuze, la fel ca şi cei care spun că şcoala previne abuzul parental şi neglijenţa, caută să-şi justifice propriile alegeri. Asta simt eu în spatele acestor replici. În plus, cred că aceasta este o reacţie la prima întâlnire cu conceptul de educaţie acasă. Pe mulţi îi şochează în aşa măsură, încât nu mai au răbdare să citească pe îndelete şi îi mănâncă degetele să scrie ceva împotriva acestei ”extreme periculoase”. Recunosc că astfel de comentarii rămân, de cele mai multe ori, fără replică pe blogul meu (cel puţin pentru o vreme). Simt că nu am ce să spun care să fie destul de convingător pentru a le deschide interesul. Apoi îmi amintesc că şi pe mine m-a uimit ideea la început şi le răspund.

Andreea Ursu, foto Gabriel Constantin
Ai un băieţel de doi ani şi bănuiesc că vei dori să îl educi acasă. Ce va trebui să faci pentru asta, în România, care va fi modalitatea prin care vei realiza acest lucru? Şi care este opinia restului familiei tale despre această alegere?
La ora actuală, la noi există o singură modalitate de a face educaţie acasă legal: înscrierea la o şcoală-umbrelă din străinătate. Dacă lucrurile nu se schimbă, probabil că la 5 ani (sau cine ştie, 4 ani, dacă planurile ministerului continuă să se împlinească) îl vom înscrie la o astfel de şcoală, care ne va oferi, în schimbul unei taxe anuale, o foaie matricolă, o programă şi materiale educaţionale şi, la finalul anului, o diplomă. Fiindcă citesc şi scriu despre educaţia acasă de prin 2010, am avut vreo doi ani înainte de a-l naşte să ne pregătim familia pentru opţiunile noastre ”bizare”. Soţul meu a fost de acord din start. Iar pe ceilalţi oameni dragi îiconvinge chiar băieţelul nostru, câte puţin în fiecare zi. Cea mai bună dovadă a succesului educaţiei acasă este dezvoltarea extraordinară a copilului înainte de a fi instituţionalizat. Dar trebuie să mărturisesc că mă simt nevoită, din când în când, să le mai strecor câte un argument. 😉
Unii spun că educaţia copilului începe din burtica mamei. Ce ai învăţat tu în cei doi ani alături de băiatul tău? Ce aţi învăţat împreună?
Eu sunt convinsă că aşa este. Există şi dovezi ştiinţifice, în afară de ce simt şi cred mamele, ale importanţei majore pe care o are viaţa intra-uterină pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Pe mine m-a schimbat enorm Pavel încă de la primele mişcări pe care le-am simţit înăuntrul meu.
Cel mai important este, pentru mine, că mi-a deschis ochii către resursele de bunătate, empatie şi altruism din fiecare dintre noi. Şi că m-a făcut să le scot pe ale mele la lumină şi să le folosesc în fiecare zi, cu asta sporindu-le în mod inexplicabil. Mai e faptul că redescopăr lumea alături de el şi pe mine însămi. Ca orice părinte, simt că-mi retrăiesc copilăria şi că înlătur voalul de blazare şi stres de pe ochii cu care priveam lumea. Şi, nu în ultimul rând, am imensa satisfacţie să asist la o confirmare continuă a ceea ce intuiesc despre educaţie: că nu poate fi realizată în absenţa libertăţii şi a respectului deplin pentru personalitatea fiecăruia.
De aproape doi ani ştiu ce înseamnă sacrificiu de sine şi iubire dezinteresată pentru o fiinţă total dependentă de tine. Şi de multe ori am renunţat la ce nu credeam înainte că aş putea renunţa pentru altcineva. Simt că încep să aflu ce înseamnă sacrificiul părintelui pentru copil. Şi, deşi nu le împărtăşesc teama, înţeleg îndoielile părinţilor privind educaţia acasă. Aşa că am adunat aici principalele beneficii ale educaţiei acasă pentru părinţi:
– banii nu se scurg din bugetul familiei pentru navetă, haine de şcoală, pacheţel, culegeri şi activităţi extraşcolare, cadouri pentru profesori, amenajarea clasei etc. Banii cheltuiţi pentru educaţie rămân ”în casă” şi familia beneficiază direct de tot ce achiziţionează. De asemenea, părinţii decid cât, când şi cum cheltuiesc.
– un stil de viaţă mai sănătos pentru întreaga familie: mâncarea se găteşte în casă şi se consumă caldă, proaspătă şi fără grabă, în funcţie de apetit şi nu după un program fix; mult mai mult timp este petrecut în aer liber; corpul se bucură de mai multă mişcare; copiii nu mai sunt atât de des expuşi la boli ca atunci când sunt grupaţi zilnic în săli de clasă prea puţin aerisite cu alţi 30 şi nu mai aduc acasă atâtea viroze; ritmul de viaţă poate fi încetinit şi pliat pe ritmul familiei; excursiile şi concediile pot fi planificate după nevoie, nu după anul şcolar.
– mai mult timp pentru a te ocupa de cămin şi de sănătatea familiei: nu mai eşti nevoit să sacrifici dimineaţa de sâmbătă pentru curăţenie sau să te forţezi să mai stai treaz după o zi de muncă ca să strângi în bucătărie; poţi merge des la piaţă ca să ai ingrediente proaspete pentru mâncare, pe care o poţi găti tu însuţi pe îndelete, ai timp şi ajutor pentru amenajarea creativă a spaţiilor din casă, poţi grădinări în voie etc. Bonus: din toate astea, copiii învaţă enorm.
– mai mult timp pentru hobby-uri şi activităţi creative: copiilor le place şi le foloseşte să stea în preajma unui adult implicat într-o activitate utilă sau plăcută şi sunt de cele mai multe ori bucuroşi să dea o mână de ajutor. Desigur, vor fi întreruperi pentru explicaţii şi demonstraţii, însă per total te poţi bucura de mai multe ocazii să pictezi, să cânţi, să meştereşti, să mărgeleşti, să croieşti sau mai ştiu eu ce.
– mai puţine griji: pentru sănătatea fizică a copilului trezit cu forţa şi lăsat în grija unor străini, hrănit în grabă (de multe ori cu semipreparate), expus la boli contagioase, ţinut în clădiri îmbâcsite în intervalele cele mai bune ale zilei; pentru sănătatea emoţională a copilului constrâns să facă zilnic lucruri care nu-i plac, etichetat, evaluat, notat, comparat, manipulat şi ameninţat, certat şi ironizat, sâcâit şi posibil terorizat de ”bullies”; pentru sănătatea intelectuală a copilului care nu are aproape nimic de zis în propria învăţare, a cărui curiozitate e descurajată şi penalizată, a cărui memorie e supra-încărcată cu balast informaţional, a cărui creativitate e îngrădită până la sufocare; pentru sănătatea ”socială” a copilului izolat în grupuri de copii de aceeaşi vârstă, descurajat de la colaborare, încurajat să se compare şi să se întreacă cu colegii, privat de joacă liberă alături de aceştia; pentru sănătatea morală a copilului manipulat să facă lucrurile pentru recompense sau din frică de pedepse, martor sau părtaş la şotii şi discriminări, expus la subiecte tabu devreme şi brutal, iniţiat în diverse practici nocive (fumat, droguri, violenţă, sex – da, se întâmplă şi din ce în ce mai des în şcolile de pretutindeni). (Sunt convinsă că nu am trecut aici nici măcar a zecea parte din grijile pe care şi le face zilnic un părinte cu copil de vârstă şcolară, dar sper că le-am enumerat pe cele mai importante.)
– mai mult control şi mai multă implicare în viaţa copilului: ştii mereu unde şi cu cine e copilul (important mai ales în anii decisivi pentru viaţă), îi cunoşti bine toţi prietenii şi toţi adulţii cu care intră des în contact, ştii care îi sunt talentele, pasiunile, lacunele, tristeţile, provocările, eşecurile şi succesele, bucuriile şi dezamăgirile şi le trăieşti alături de el, îi faci mici bucurii oricând etc.
– mai mult timp de calitate petrecut cu oamenii importanţi din viaţa ta: nu doar cu copiii, ci şi cu soţul, cu familia şi cu prietenii, din moment ce socializarea va fi una dintre cele mai frecvente ”activităţi educaţionale”. În plus, numărul de cunoscuţi şi prieteni va creşte pe măsură ce familia se va implica activ în comunitate.
– învăţare pe tot parcursul vieţii: materii care nu ţi-au plăcut în şcoală sau de care n-ai avut timp, pasiuni descoperite ca adult sau chiar trezite de traseul educaţional al copiilor, toate pot fi aprofundate cot la cot cu aceştia sau pe cont propriu. Mulţi părinţi care educă acasă spun că au învăţat ei înşişi la fel sau chiar mai mult decât copiii.
Las cel mai important avantaj (după mine) la final. Mi-a sărit în ochi într-un articol pe când căutam ce s-a mai scris pe tema asta (cam puţin, după mine): eşti un părinte mai bun. Dar nu sunt de acord cu formularea. Aş spune mai degrabă că educaţia acasă uşurează unele aspecte ale creşterii copiilor, îngreunând altele. Oricât aş trage eu spuza pe turta mea, niciodată nu am pretins că educaţia acasă e uşoară. Dar nici nu trec cu vederea faptul că majoritatea părinţilor care fac asta se bucură de o relaţie mai apropiată cu copiii lor, de respect şi înţelegere reciproce chiar şi în situaţii dificile. Şi cred că are sens: când ai şansa să fii aproape de copil mereu, să împărtăşeşti (aproape) totul cu el, să-i cunoşti atât de bine firea şi nevoile, e mai simplu să-i oferi sprijinul de care are nevoie, să-i alini durerile, să-i împlineşti nevoile şi să-i cultivi empatia, dorinţa de cooperare, optimismul şi toate celelalte calităţi pe care le preţuim cu toţii. (sursa: Homeschooling Urban Kid)
În documentarea ta, de când scrii blogul despre educaţia altfel, ai dat, cumva, peste analize, statistici (din alte ţări), care să arate parcursul în societate al copiilor educaţi acasă (integrarea pe piaţa muncii, parcurs social etc.)?
Am găsit, desigur, cele mai cunoscute studii din domeniu şi le-am parcurs din curiozitate. Însă n-am simţit niciodată nevoia să le las să mă convingă de valoarea acestui concept. Nu-mi plac statisticile, nici măcar cele în favoarea educaţiei acasă. Prefer să-mi petrec timpul citind despre experienţele concrete ale familiilor care au ales-o. Aici, mai mult decât în orice altă chestiune legată de educaţie, nu e cazul să reducem experienţa concretă la cifre, deşi sunt conştientă că mulţi părinţi au nevoie de cifre şi că astfel capătă mai multă încredere. Eu am simţit că asta mi se potriveşte după prima carte de John Holt parcursă pe nerăsuflate.
Despre câţi părinţi ştii tu, în prezent, din România, că practică educaţia acasă (fie că îi ştii direct, fie că ai auzit despre ei de la alţii)?
Cred că ultimul număr vehiculat era de 200 de familii, la conferinţa organizată de Asociaţia pentru Home Schooling România anul trecut, dar este o simplă estimare, din moment ce nu există o evidenţă oficială. Sunt convinsă că numărul a crescut şi creşte constant, însă nu mă hazardez să ghicesc. Mă mulţumesc să promovez conceptul şi să ajut pe oricine îmi cere sfaturi sau răspunsuri.
Ce putem face, concret, în România, în acest moment, dacă dorim o schimbare legislativă care să ne permită educaţia acasă într-un mod firesc, mai uşor accesibil mai multor părinţi?
Educaţia acasă este posibilă în prezent datorită dreptului părintelui de a alege şcoala la care îşi înscrie copilul. Nimeni nu te poate împiedica să alegi o şcoală la distanţă din străinătate, o şcoală-umbrelă. Procedura de înscriere este simplă şi rapidă, totul putând fi rezolvat online. Iar costurile sunt destul de scăzute, mai ales în primii ani. Şcoala-umbrelă oferă ceea ce ar trebui să ofere stipularea în lege a educaţiei acasă ca alternativă echivalentă şcolarizării: certificarea studiilor. Partea bună este că există şcoli-umbrelă destule şi variate ca ofertă, astfel încât orice părinte poate găsi una care să-i ofere exact ce are nevoie. Unii vor programă şi materiale didactice. Alţii doar o foaie matricolă şi o diplomă la final. Fiecare e liber să aleagă ce e mai bine pentru el şi, mai important, să se răzgândească oricând şi să aleagă din nou.
Şi acum voi scrie ceea ce probabil va şoca pe mulţi dintre cititori: eu sunt de părere că, în prezent, e de preferat ca lucrurile să rămână aşa, chiar dacă unii părinţi s-ar simţi mai în siguranţă dacă educaţia acasă s-ar legaliza. Şi spun asta asumându-mi toată răspunderea, dar fără să pretind că deţin adevărul absolut. La concluzia asta am ajuns analizând mişcarea pro-educaţie acasă de la noi. Ce înseamnă această mişcare? Înseamnă că avem, din 2002, o Asociaţie pentru Home Schooling România, care militează pentru legalizare încă de atunci, însă fără a face demersurile sale accesibile părinţilor interesaţi şi afectaţi de o eventuală legalizare, dar care sunt în afara asociaţiei. Mai înseamnă o seamă de grupuri on-line de părinţi dintre care mulţi sunt la început de drum, dornici de ajutor şi susţinere reciprocă. Şi mai cuprinde o mână de bloguri care promovează conceptul şi oferă informaţii celor interesaţi. Cam atât.
Suntem într-un stadiu incipient, în care, după mine, nevoia acută este de informare şi încurajare, nu de legalizare. Mişcarea românească este încă extrem de diluată şi divergentă. Grupurile formate au de multe ori o anumită înţelegere a conceptului de educaţie acasă şi planuri proprii în ce priveşte legalizarea. Or, legalizarea ar trebui să ţină cont în mod egal de nevoile tuturor celor implicaţi şi să permită satisfacerea lor, indiferent ce crede un anumit grup sau altul că e tipul de educaţie acasă de preferat. Lucrurile sunt complicate şi de faptul că cei ce vor vota eventualul proiect de lege nu au o înţelegere corectă a conceptului de educaţie acasă şi vor voi să impună o mulţime de restricţii care denaturează totul. De prea multe ori văd că oamenii traduc termenul american de ”homeschooling” (cel mai popular, din păcate) cu ”şcolarizare la domiciliu”, crezând că pot obliga părinţii să reproducă la scară mică sistemul şcolar de stat. De aceea eu prefer termenul ”educaţia acasă”.
Temerea mea cea mai mare este că legalizarea în aceste condiţii va anula libertatea de a alege tipul de educaţie acasă care se potriveşte cel mai bine unei familii. Educaţia acasă este mai degrabă asemenea unei linii: de la ”şcoală acasă” până la unschooling (educaţie liberă, nestructurată), iar familiile care aleg educaţia în afara şcolii ar trebui să se poată plasa oriunde pe această linie. Această opţiune face parte din dreptul părinţilor de a alege educaţia optimă pentru copiii lor, iar asta n-ar trebui să depindă de ce consideră unii sau alţii că este educaţia. Avem nevoie în primul rând de informaţii corecte şi pertinente pentru a ajuta părinţii să ia decizii cât mai bune pentru ei şi copii lor. Trebuie, apoi, să ne asigurăm că diversitatea nevoilor şi dorinţelor celor interesaţi de educaţia acasă este bine înţeleasă şi respectată, atât de cei care fac lobby pentru legalizare, cât şi de cei care o pot face să devină o realitate. Din păcate, lipseşte ceea ce eu consider a fi elementul-cheie al unei mişcări pentru educaţia acasă: un om sau un grup de oameni care să coaguleze totul şi care să ţină laolaltă toate iţele acestei chestiuni problematice, menţinând legătura cu minoritatea crescândă a celor interesaţi şi cu nevoile lor concrete. Se pare că nu avem norocul unui alt John Holt, un om cu o personalitate remarcabilă, sensibil la diversitatea nevoilor implicate, carismatic şi încurajator, care să unească părinţii şi să le dea curaj să facă pasul ultim, ieşirea din sistem.
În concluzie, aş vrea să subliniez că educaţia acasă nu este ilegală, ci se poate practica în perfectă legalitate şi, ceea ce e crucial, în libertate. Ştiu, din ce-mi spun părinţii pe blog, că statutul actual nu inspiră prea multă încredere şi îi împiedică sau descurajează pe mulţi. Dar, chiar şi aşa, mai avem multe de făcut până la legalizare. Şi asta e valabil pentru multe alte ţări în care nu există, aşa cum este de pildă în Marea Britanie, o tradiţie a educaţiei acasă. Nu suntem, cel puţin în această privinţă, atât de înapoiaţi pe cât am fi tentaţi să credem. Nu e cazul să ne grăbim sau să ne speriem că n-o să se legalizeze niciodată. Legalizarea nu e un tren ce poate fi ratat. Ar trebui mai degrabă să aşteptăm ca mişcarea să se maturizeze suficient înainte de a începe demersuri care vor afecta pe toţi cei care vor să-şi asume educarea propriilor copii.
Ce efecte crezi că ar avea, în timp, dezvoltarea practicării educaţiei acasă asupra sistemului public de învăţământ?
După mine, autorităţile şi toţi cei ce se îngrijorează pentru copii neşcoliţi pot răsufla uşuraţi. Creşterea numărului acestora ar avea efecte neglijabile asupra sistemului de învăţământ, din două motive: numărul creşte lent, iar opţiunea, chiar dacă ar fi şi mai accesibilă, ar tenta numai o minoritate dintre părinţi, din motive pe care în parte le-am expus mai sus. Dau ca exemplu situaţia din SUA, ţara cu cei mai mulţi copii educaţi acasă şi o mişcare puternică în favoarea acestei opţiuni educaţionale. Cele mai noi estimări spun aşa: 1.508.000 de copii sunt ţinuţi în evidenţă ca fiind educaţi acasă (e posibil să fie mai mulţi, fiindcă în unele state nu eşti obligat să te declari homeschooler), dar asta înseamnă numai 3% dintre copii. Numărul acesta creşte anual cam cu 7%. Deci 7% din 3%. Vă daţi seama că oricât de mulţi cetăţeni ar avea SUA, vorbim totuşi de un număr mic. Mai multe detalii găsiţi aici.
E drept că o oarecare ameninţare se simte pentru şcolile care acum sunt finanţate pe cap de elev. Mai puţini elevi, mai puţini bani, atât oficial, cât şi din meditaţii şi altele asemenea. Însă dacă împărţim numărul de copii români educaţi acasă acum (circa 200 de familii, probabil sub 400 de copii) la numărul de şcoli, e clar că vorbim iarăşi de cifre neglijabile. Pe de altă parte, se pare că şi un 2-3% contează pentru cei din minister, care s-au grăbit să facă încă un an de grădiniţă obligatoriu, din grijă pentru acei copii care s-ar adapta mai greu la viaţa şcolară fără grupa mare. Tendinţa de creştere, înregistrată la nivel global, a numărului de familii care aleg educaţia acasă ar putea fi o sursă de teamă, dar aceasta e departe de a fi o epidemie. Mentalităţile se schimbă atât de greu, iar societatea ”evoluează” înspre un stil de viaţă din ce în ce mai depărtat de cel în care copiii sunt educaţi în familie. Mai degrabă m-aş teme, dacă aş fi în locul autorităţilor, de şcolile particulare, care atrag mult mai mulţi elevi de sub aripa învăţământului de stat.
Îi admir pe părinţii care se străduiesc să fie cât mai buni, deşi stau departe de copiii lor timp de 8-9 ore pe zi. Cred că e nevoie de mult mai mult efort şi mai multă răbdare să te reconectezi cu copilul la sfârşitul fiecărei zile, să recuperezi cumva timpul petrecut separat şi să faci asta pe lângă treburile casnice, munca adusă acasă de la birou, propriile preocupări şi distracţii. Aşa îmi dau seama că educaţia acasă poate fi cel mai bun curs de parenting sau program de dezvoltare personală pe care-l poţi urma. (sursa: Homeschooling Urban Kid)
Articolele documentate şi argumentate ale Andreei despre educaţie le găsiţi pe blogul ei, Homeschooling Urban Kid. Săptămâna viitoare, stăm de vorbă cu o altă mamă care a ales educaţia acasă pentru copiii săi. Vă aşteptăm în continuare opiniile, comentariile sau sugestiile aici sau pe adresa redacţiei, [email protected]
Foto Andreea Ursu: Gabriel Constantin
Alte surse foto: Education Portal, Life and Learn, MeetVille, The Unschool Bus
Puteţi citi şi:
Educaţia obligatorie nu înseamnă şcolarizare obligatorie
Alegerea viitorului pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?
Şcoala de acasă le surâde cititorilor
Mai are valoare şcoala românească? Şcoala de stat vs Homeschooling
2 comentarii
Sistemul homeschool se poate rezolva relativ simplu. Pentru clasele 1-4 parintii cu singuranta pot sa educe copilul. teste se pot da (chiar oline) sau se pot da testele o data pe an la cea mai apropiata scoala. Daca un parinte nu se descurca cu o materie atunci se poate opta pentru venirea (sa zicem saptamanala) a unui profesor specializat in materia respectiva. ministerul invatamantului cu singuranta poate sa stabileasca un sistem de plata a acestor profesori. Se pot face minigrupuri, acasa la unul din copii, unde sa vina profesorul. Crucial ar fi sistemul de testare. Cat mai cinstit. Profesorii ar fi liberi sa isi rotunjeasca veniturile nu cu meditatii ci cu vizitele la domiciliul elevului. Ar fi un sistem deschis catre copil si parinte, ar da libertate si profesorilor. Cred ca sunt idealist dar totusi ce nu putem face daca muncim putin in sensul asta. Si daca un copil nu vrea sa invete, nu e nici o problema, in 2-4 ani daca nu te trezesti optiunile se micoreaza. Scolile profesionale pot prospera. Occidentul are nevoie si de voi (mai ales de voi).
La nivel general,sistemul acesta homeschool este imposibil, deoarece parintii au tot educatia aia “clasica” !
Sistemult este creat de asa natura incat sa nu evoluam, ca societate, prostimea trebuie sa ramana prostime!