Vorbim, de ceva vreme, despre ce înseamnă educația acasă (homeschooling) și cum se face în România – care sunt condițiile, care sunt poveștile unor familii care au ales această variantă pentru copiii lor. Comunitatea părinților care fac, deja, educație acasă (în România) sau care doresc să aleagă această opțiune este în creștere, la fel și interesul pentru informarea despre acest tip de educație. Cu riscul de a enunța lucruri deja știute de părinții care practică educația acasă ori care s-au documentat intes în legătură cu această temă, trebuie să vorbim de faptul că, prin educația acasă, ne referim la două concepte, pe numele lor în limba engleză homeschooling și unschooling (pe românește, școlirea acasă și, respectiv, neșcolirea).
Homeschooling este educarea acasă despre care am vorbit în mai toate interviurile de până acum, care se face după o anumită structură (un program educațional structurat, chiar dacă nu în stilul programei școlare obișnuite), un tip de educație de regulă realizat prin înscrierea la o școală-umbrelă, care certifică, în final, anumite competențe ale copilului. Unschooling este educarea fără structură, educația liberă de orice reguli sau metode prestabilite, învățarea nestructurată, care se bazează pe cultivarea pasiunilor copilului, pe ritmul său de învățare și pe dorințele lui (există școli-umbrelă care sunt deschise inclusiv acestei modalități de abordare). Unschoolingul este, în fapt, neșcolirea, însă nu în sensul absenței educației, ci în sensul absenței totale a sistemului.
În ambele variante, rolul părinților în formarea copilului este vital, pentru că ei îl ajută să descopere, îi pot stimula curiozitatea, îi pot observa pasiunile și înclinațiile și îl pot îndruma. Fie că vorbim de homeschooling, fie că vorbim de unschooling, părintele este foarte important. Unschoolingul, dacă stăm să ne gândim bine, nu este nici măcar vreun concept nou, doar numele care i-a fost dat de societatea modernă îl face să pară așa. În fond, în alte vremuri, când nu existau școli (sau nu pentru toată lumea), copiii unei comunități învățau lucrurile necesare viețuirii și dezvoltării lor ca indivizi într-un ritm propriu, în cadrul comunității, de la părinți, bunici, vecini, bătrânii satului, meșteri, preoți etc. Astfel, unschoolingul este un fel de reîntoarcere la lipsa metodei și structurii, cu diferența (majoră) a accesului la informație și a multitudinii informației din prezent.
Andreea Ursu, autoarea blogului Homeschooling. Urban Kid, pe care v-am prezentat-o într-un interviu pe TOTB, în cadrul seriei despre educația acasă, a dezbătut conceptul de unschooling pe blogul său, numindu-l „un stil de viață”, adică mult mai mult decât o modalitate de a educa:
„De când am început să scriu și să discut mai serios despre conceptul de unschooling, am înțeles că oamenii sunt reticenți și pentru că unschooling-ul nu e doar o alternativă la școlarizare. E mult mai mult decât atât. E (…) un stil de viață. Care poate nu i se potrivește oricărei familii. Prinși în traiul convențional de zi cu zi, ne e greu să vedem o alternativă. Nu ne putem închipui cum ar fi să nu ducem copiii la școală în fiecare dimineață și să nu-i revedem după 4-6-8 ore, pentru a ne bucura de câteva ceasuri împreună înainte de culcare (sigur, asta dacă nu sunt cine știe ce teme sau proiecte de făcut). Școala e atât de adânc săpată în mințile noastre, încât cuvântul ”copil” e ușor echivalat cu ”elev”, iar ”copilărie” cu ”școală”.” (sursa)
Dar dacă ne-am preface că școala nu există? Pornind de la această întrebare, autoarea blogului amintit provoacă părinții să își imagineze cum ar fi dacă ar trebui să își asume răspunderea pentru copiii lor 24 de ore din 24, în loc de numai câteva ore pe zi, restul fiind acoperite de școală, teme și alte activități predate copiilor de către alte persoane.
„Există familii (da, și la noi) care au scos școala din ecuație. Care nu se trezesc la ore fixe și nu se grăbesc să intre în șuvoiul de mașini ce se înghesuie pe șoselele orașului. Care nu își petrec zilele separat. Care nu-și petrec serile făcând teme și explicând a mia oară că la școală nu se face aia sau cealaltă. Care nu renunță la un documentar sau la un board game pentru că a doua zi au școală. Care nu-și împart anul în zile de școală și zile de vacanță. Care nu măsoară trecerea timpului în clase. Care nu trec prin săptămâni de pregatire intensă pentru teze și examene, de care depinde progresul copilului în sistem și, implicit, starea de spirit a întregii familii. Ce fac în schimb? Depinde mult de fiecare familie în parte. Unschooling-ul nu este o rețetă universală, nu are reguli și nici pași de urmat. E un mod de a trăi perfect adaptabil profilului fiecărei familii.” (sursa)
Unschoolingul se ghidează după principii simple, deja amintite mai sus: excluderea elementelor specifice școlii (programă, metodă, orice alt mijloc coercitiv) și implicarea părinților – o implicare care să aibă la bază dorința reală de a petrece cea mai mare parte a timpului alături de copil, disponibilitatea de a-i răspunde întrebărilor, de a te juca cu el, de a te plimba cu el, de a-i arăta lumea, de a fi sincer cu el, de a-i căuta informația necesară (de la cărți la site-uri, materiale video sau multimedia), de a-i pune la dispoziție toate resursele la care poți avea acces. O implicare ce, de fapt, înseamnă să vrei, ca părinte, să înveți și tu alături de copilul tău și să redescoperi lumea alături de el. Aceasta este baza. Restul lucrurilor se conturează pe parcurs.
Iată cum este descris rolul părintelui care alege unschooling pentru copilul său, tradus din articolul I live therefore I learn: Living an unschooling life:
- Să arate respect egal pentru toate interesele copilului.
- Să observe copilul de-a lungul vieții, ca să identifice lucrurile care l-ar putea interesa.
- Să găsească moduri de a include copilul în propria viață de zi cu zi – ducând o viață mai deschisă decât în mod normal.
- Să se implice în lucrurile care-l interesează pe copil – și să facă asta într-o multitudine de feluri, nu numai procurându-i o carte.
- Să ducă o viață de familie care este bogată în experiențe felurite atât acasă, cât și în afara casei.
- Să aibă în casă resurse care sunt interesante și stimulatoare, lucruri care încurajează explorarea ideilor.
- Să discute despre lucruri și să petreacă timp discutându-le. Aceasta este probabil cea mai importantă ”acțiune” părintească implicată în unschooling.
- Să aibă o atitudine jucăușă – să se joace cu copilul, să se distreze, să aprecieze lumea uimitoare din jurul lui. Să nu fie cinic, ci să se lase uimit de lume, considerând-o un loc fascinant. Aceasta este cea mai importantă atitudine a părintelui care face unschooling.
- Să fie conștient de propria gândire și de propriul comportament. Să-și îmbogățească intenționat imaginația, punând la îndoială propriile prejudecăți și verificându-și automatismele.
- Să fie foarte atent la ceea ce face cu adevărat copilul – să nu-l vadă doar la nivel superficial.
- Să recunoască faptul că există o motivație pentru acțiunile copilului, că acesta ”e născut pentru a învăța” și învață în continuu.
- Să ajungă să cunoască modurile de învățare preferate ale copilului.
- Să sprijine din toată inima pasiunile copilului, chiar dacă nu i se par a fi ”educative”.
(sursa traducerii: Unschooling, un stil de viață – Homeschooling Urban Kid)
Poveștile (reale) despre copii școliți acasă, în România, abia încep să devină cunoscute, iar traseul acestora în viață abia de acum încolo va putea fi urmărit (v-am povestit despre cei doi copii deja mari ai Sorinei Oprean, un băiat de 17 ani și o fată de 19 ani, amândoi educați acasă, amândoi cu aptitudini deosebite și cu o dorință intensă de a se pune în slujba societății prin tot ceea ce știu și pot face). În SUA, însă, mișcarea HS/US (homeschooling / unschooling) este deja un fenomen (nu de proporții majore, dar suficient de extins încât să fie considerat astfel). Însă chiar și acolo societatea continuă să se minuneze de performanțele unor copii educați acasă, după cum o demonstrează această recentă știre despre o adolescentă de 16 ani care și-a luat diploma de absolvire a colegiului (cu o specializare nu tocmai ușoară în domeniul dreptului penal) înainte de a absolvi liceul:
Grace Bush este o adolescentă talentată, inteligentă și extrem de silitoare, din Florida. Ea a obținut, recent, diploma de absolvire din partea Universității Atlantic din Florida, cu specializarea „criminal justice”, înainte să primească diploma de absolvire a liceului. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Grace a participat la un program oferit de universitate care permite liceenilor dotați să obțină credite valabile în sistemul universitar, urmând cursurile specifice specializării dorite pe durata colegiului. Astfel, Grace a început, de fapt, studiile universitare la vârsta de 13 ani și a învățat și pe durata vacanțelor de vară, pentru a putea finaliza studiile cât mai repede. Totodată, adolescentă cântă la flaut și face parte din două orchestre. Grace nu este singură la părinți, ci dimporivă, mai are opt frați și surori. Toți cei nouă copii ai familiei au fost educați acasă de către mama lor, Gisla Bush. Dintre toți, Grace s-a dovedit de mică foarte înzestrată pentru învățare rapidă: la vârsta de doi ani, deja citea, lucru care a șocat-o inclusiv pe mama ei. Acum, după ce își va lua și diploma de absolvire a liceului, Grace se va înscrie la un master și apoi la merge la Facultatea de Drept. Țelul ei? Să devină „Chief Justice of the USA”, adică judecătorul-șef al Curții Supreme a SUA.
Un material video despre Grace și performanța sa puteți urmări aici.
Idzie Desmarais este o tânără care se descrie singură ca fiind „neșcolită (unschooled), vegetariană, anarhist-ecologistă, feministă și hippie”. Nu a urmat vreo școală, ci s-a educat urmându-și pasiunile și interesele, în ritmul ei. A devenit interesată de unschooling și educație liberă și, de mai mulți ani, scrie un blog despre asta, devenit foarte cunoscut în SUA: I’m Unschooled. Yes, I Can Write. Idzie susține, acum, discursuri la evenimente și conferințe pe tema unschooling-ului și a publicat și articole în reviste cu profil educațional. Iată cum răspunde ea, pe blogul său, prejudecăților legate de unschooling (care, se pare, există din plin și într-o societate mai obișnuită cu fenomenul decât societatea românească):
„Unschooling-ul este legat de alegere: libertatea celui care învață de a alege mai multă sau mai puțină structură, după cum își dorește.
Unschooling nu înseamnă lipsa învățării sau a educației. Este doar un mod diferit de a ”primi o educație” decât cel cu care sunt obișnuiți oamenii. Școala este sinonimă cu învățarea și educația pentru majoritatea populației, dar cei care sunt neșcoliți resping în totalitate această idee. Mulți dintre ei văd școala ca pe o instituție oprimantă care transformă învățarea (ce-ar trebui să fie plăcută) într-o activitate neplăcută, legată mai mult de memorare decât de învățarea reală și profundă. Cuvântul unschooling este folosit în același mod în care am folosi unbinding (dezlegare) sau unchaining (eliberare din lanțuri). Nu e vorba de a scăpa de învățare, ci de a te elibera de școală.
Unschooling-ul nu e ceva nou! (…) Oamenii se referă la unschooling ca la o modă: o idee trăznită care sigur va da chix când copii neșcoliți vor crește. Ceea ce nu înțeleg oamenii care fac asemenea afirmații este că învățarea din viață (unschooling) este modul în care oamenii au învățat de-a lungul celei mai mari părți din existența noastră ca specie. Școlarizarea, pe de altă parte, este destul de nouă și, prin urmare, adevăratul ”experiment” în educație, nu unschooling-ul. Și chiar dacă ne uităm doar la ultimul secol, unschooling-ul nu este un fenomen nou. Există în forma lui modernă (la fel ca și cuvântul unschooling) din anii ’70 și există sute de adulți neșcoliți (inclusiv eu) care dovedesc că unschooling-ul funcționează.
Unschooling-ul nu funcționează „doar pentru oamenii motivați”. Unschooling-ul creează oameni motivați! Dacă învățarea nu e transformată în ceva neplăcut, continuă să fie plăcută și distractivă de-a lungul întregii vieți. Asta e cu adevărat ”motivația” pe care o văd oamenii în cei neșcoliți: plăcerea de a învăța pe care o găsești mult mai rar printre masele de elevi.
Unschooling-ul n-ar putea produce doctori: Ei bine, cunosc doi oameni neșcoliți care au urmat această cale. Cum reușesc? Dau examenele de care au nevoie pentru a intra în programul ales, așa cum face orice elev! Doar pentru că ești neșcolit și nu ai fost nevoit să dai teste în copilărie nu înseamnă că nu vrei sau nu poți să înveți și să dai examene dacă asta îți dorești. Dacă vă amintiți, e vorba de alegere liberă, nu de lipsa structurii.
Un copil neșcolit nu poate învăța ceea ce nu știu părinții lui: De unde oare a apărut ideea că singura resursă a copiilor neșcoliți sunt părinții?? Ei pot obține informațiile de care au nevoie de pe internet, de la bibliotecă, din cursurile pentru cei care fac homeschooling, din cursurile de la facultate, de la oamenii din comunitate / mentori, de la centrele culturale care oferă cursuri… Există o mulțime de moduri în care poți învăța tot ce se învață la școală plus un milion de alte lucruri, chiar dacă rămâi în afara sistemului de școlarizare.”
(sursa traducerii: Homeschooling. Urban Kid)
Seria articolelor și interviurilor pe tema educației acasă continuă și săptămâna viitoare. Vă așteptăm în continuare opiniile, comentariile sau poveștile personale, dacă faceți homeschooling sau unschooling cu copiii voștri.
Surse documentare articol: Homeschooling. Urban Kid, de Andreea Ursu; Yes, I Can Write; În lumea băiețilozaurilor, Yahoo News, CBS Miami
Din aceeași serie:
Cât te costă să îți educi acasă copilul?
“Cred că educația adevărată, care contează și care rămâne, se face în familie”
Școlile ar trebui să fie ca niște biblioteci, nu ca niște închisori
Educaţia obligatorie nu înseamnă şcolarizare obligatorie
Alegerea viitorului pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?
Şcoala de acasă le surâde cititorilor
Mai are valoare şcoala românească? Şcoala de stat vs Homeschooling