Ecuaţia familiei se schimbă: un părinte, trei părinţi, două mame, doi tați

18

“Nu sunt diferit de copiii voştri. Familia mea nu e diferită de a voastră. Iubirea care ne leagă ne face o familie. Orientarea sexuală a părinţilor mei nu a avut nicio influenţă asupra personalităţii şi caracterului meu”.

 

 

de Camelia Jula

 

Cuvintele îi aparţin lui Zach Wahls, un tânăr american de 21 de ani, născut şi crescut de o familie formată din două femei lesbiene. Zach a venit pe lume ca urmare a unui proces de inseminare artificială şi mai are o soră, şi ea născută tot pe această cale, cu ajutorul aceluiaşi donator, astfel că sunt fraţi biologici. Tânărul a devenit activist pentru drepturile comunităţii LGBT, fără să fie homosexual. Discursul său din 2011, susţinut în faţa autorităţilor judiciare ale statului Iowa, într-o dezbatere publică privind o propunere de interzicere a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în acest stat, a devenit viral pe YouTube în doar câteva ore şi promovat frenetic pe reţelele de tip social media. “Aşa copil aş vrea şi eu”, scriau cei mai mulţi promotori ai discursului.

În 2011, Zach avea 19 ani şi a venit în faţa comisiei de audiere pentru a susţine dreptul persoanelor de acelaşi sex de a se căsători. Imediat după ce şi-a încheiat discursul, acesta a ajuns pe YouTube, unde a atins peste două milioane de vizionări în timp record (iar, la 15 aprilie 2012, avea 15 milioane de vizualizări). În câteva zile, toată lumea îi ştia numele şi voia să afle mai multe despre băiatul cu două mame. Student la ingineria mediului, cercetaş, cu propria afacere, frumos, atletic şi educat; crescut de două lesbiene, Zach ştia cum este să te simţi diferit, luat în râs sau chiar batjocorit. Asta nu l-a împiedicat să devină un om de succes. A scris o carte despre viaţa lui, „My Two Moms” (publicată în aprilie 2012), care transmite tuturor cuplurilor de acelaşi sex şi copiilor acestora mesajul: „Nu sunteţi singuri”. În opinia lui, statul nu ar trebui să aibă putere de decizie în actul căsătoriei: „Ceremoniile religioase trebuie lăsate pe seama instituţiilor religioase, în rest trebuie să existe uniuni civile accesibile oricăror doi oameni, fie şi de acelaşi sex, uniuni din care să decurgă beneficiile şi obligaţiile prevăzute de lege”. Discursul livrat de Zach la audierea care încerca să interzică persoanelor de acelaşi sex dreptul la căsătorie (drept acordat de Iowa în 2009, dar contestat de mai mulţi politicieni republicani, în special) a fost prezentat de publicaţia The Economist cu cuvintele: „Iată cum câştigi o dezbatere”.

„Deşi nu sunt gay, ştiu cum este să fii urât de ceilalţi pentru ceea ce eşti. Ştiu ce înseamnă să te ascunzi şi, la fel ca orice membru al comunităţii LGBT, nu am avut de ales în privinţa asta, m-am născut în această mişcare”, spune Zach într-un interviu, anul trecut. Activitatea sa pentru drepturile comunităţii s-a intensificat, în ultimii doi ani (a făcut lobby pentru acte normative care să permită partenerilor de acelaşi sex vizite la spital la fel ca şi în cazul cuplurilor heterosexuale, a luptat pentru ridicarea interdicţiei persoanelor gay de a ocupa funcţii în cadrul ierarhiei specifice cercetaşilor etc.). În luna septembrie a anului trecut, tânărul a susţinut un discurs la convenţia naţională a Partidului Democrat din SUA, în care i-a mulţumit preşedintelui Barack Obama pentru că „şi-a riscat viitorul politic” prin sprijinirea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. În prezent, pe lângă activitatea sa pentru comunitatea LGBT, lucrează şi în cadrul unui program naţional care promovează educaţia pe probleme de mediu.

 

 

Povestea lui Zach este doar una din multele, tot mai dese, ale familiilor aşa-numite neconvenţionale. De la imaginea mama+tata+copii= familie, cu care suntem crescuţi de mici, societatea a evoluat, în ultimele decenii, deşi nu fără sacrificii şi dificultăţi, înspre un concept mai lărgit al familiei. Astfel, vorbim de familii monoparentale (rezultate în urma unor evenimente nefericite sau în urma unor alegeri conştiente în acest sens), de familii cu părinţi de acelaşi sex, de familii triparentale sau de familii poliamoroase (mai mulţi soţi şi soţii). Reaşezarea ideii de familie (promovată drept „celula de bază a societăţii”) pe alte valori este un proces de lungă durată, în special într-o societate puternic tradiţionalistă precum cea românească, unde proiecţia unui film despre un cuplu de lesbiene cu copii a ajuns motiv de protest. Până şi o simplă dezbatere pe tema legalizării căsătoriei între persoane de acelaşi sex, în România prezentă, iscă, furtunos, comentarii care denotă o mare reticență în fața conceptului de familie modernă (şi de familie, în general). Disputa pe valorile familiale, în ţara noastră, pleacă de la afirmaţii fără substanţă, de la o idealizare a familiei într-un context în care apar tot mai multe familii disfuncţionale (părinţi care îşi abuzează copii, psihic sau fizic, părinţi alcoolici, părinţi care nu respectă dreptul copiilor la educaţie etc.). Promovată ca valoare creştină, ca unitate morală, în viziunea celor care îi apără sanctitatea, familia românească pare hotărâtă să reziste modernităţii. În realitate, lucrurile evoluează şi la noi, chiar dacă, deocamdată, în afara statisticilor.

Chiar ieri, un articol publicat de ziarul Adevărul pe tema copiilor care sunt crescuți de un singur părinte a generat dezbateri aprinse, pornite de afirmațiile cel puțin îndoielnice ale autorului, care compara un copil crescut doar de mamă sau doar de tată cu un bolnav de leucemie (later edit: articolul în cauză a fost retras de pe platforma de bloguri Adevărul – aici puteţi citi explicaţia redacţiei pentru acest gest). Familia monoparentală poate apărea în urma unui divorţ, a decesului unuia dintre părinţi, a înfierii unui copil de către un singur părinte sau a deciziei unei femei de a da naştere unui copil fără a fi implicată într-o relaţie tradiţională cu un bărbat (căsătorie sau uniune consensuală). În societăţi precum cea americană sau australiană, spre exemplu, între 9 şi 14% dintre familii sunt de tip monoparental şi se remarcă şi o creştere a cazurilor în care părintele unic este de sex masculin (în condiţiile în care, de regulă, părintele unic era cel de sex feminin). În Marea Britanie, o statistică din 2009 arăta că o familie din patru, cu copii de vârstă şcolară, era monoparentală. În România, potrivit INS (date din 2006), 13,4% dintre familii sunt monoparentale, distribuţia pe mediul urban şi rural fiind în favoarea urbanului, unde se înregistrează un procent mai ridicat (7,7%) faţă de rural (5,7%). La nivel mondial, familiile monoparentale reprezintă aproape un sfert din totalul familiilor. O serie de studii realizate în ultimele decenii au dezvoltat concluzii care au asociat dezvoltarea copilului crescut de un părinte singur cu o mulţime de efecte nedorite (rată mai mare de sărăcie, nivel mai scăzut de şcolarizare, utilizare mai frecventă a substanţelor interzise, a alcoolului, comportament de risc, începerea vieţii sexuale la vârstă mai fragedă etc.), însă cercetări din ani mai recenţi vin să arate că nu există diferenţe semnificative între dezvoltarea copiilor crescuţi de un părinte singur şi cea a celor care, spre exemplu, trăiesc în familii biparentale, dar conflictuale. În societatea occidentală, familia monoparentală nu mai este demult o noutate şi există destule cazuri de copii crescuţi într-o astfel de familie care se dezvoltă fără probleme emoţionale sau sociale.

 

 

Familia triparentală poate apărea în mai multe situaţii: un copil este născut sau înfiat de doi părinţi, care apoi se despart şi unul dintre ei se implică într-o altă relaţie, dar cei trei convin să crească copilul împreună; sau: un copil nu mai poate fi crescut de părinţii săi legali, dar un judecător poate desemna un al treilea părinte pentru el; sau: un copil creşte alături de mama sa biologică şi tatăl adoptiv, dar are o relaţie şi cu tatăl biologic, recunoscută de lege; un copil născut în urma înseminării artificiale poate avea trei părinţi recunoscuţi de lege. „Dacă a avea doi părinţi este mai bine pentru copil, consider că putem argumenta că şi mai bine pentru el ar fi să aibă trei părinţi devotaţi. Familia triparentală ar putea fi benefică atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, în anumite cazuri. Există avantaje care pun în dezbatere tipul de structură familială pe care societatea noastră ar trebui să o accepte şi câţi oameni acceptăm într-o astfel de structură”, notează cercetătoarea Daniela Cutas (Institutul Karolinska, Stockholm, Suedia) într-un studiu realizat în 2011 asupra familiei de tip triparental. ABC News prezenta, tot în urmă cu doi ani, cazul legii californiene care permitea existenţa mai multor părinţi pentru un copil (sau mai mulţi copii). Actul normativ viza atât relaţiile heterosexuale, cât şi pe cele de tip homosexual. Senatorul Mark Leno, cel care propusese legea, a invocat evoluţia constantă a conceptului de familie americană, care, acum, include mamele surogat, căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi tehnici reproductive care implică mai mulţi indivizi. „Legea aduce statul California în secolul 21”, susţinea senatorul. Propunerea lui nu dorea să schimbe definiţia părintelui, ci doar să permită unei instanţe judecătoreşti să numească un al treilea părinte în cazurile în care acest lucru putea fi realizat (cei doi părinţi ai copilului nu mai puteau să aibă grijă de el, dar exista o a treia persoană care se califica drept părinte legal, cum ar fi, spre exemplu, tatăl biologic al unui copil crescut de un cuplu de lesbiene). Alte state americane (Pennsylvania, Delaware, Maine şi Districtul Columbia) recunoşteau, deja, la data discuţiei, familia triparentală. În Canada, încă din 2007, justiţia a recunoscut dreptul legal al unui copil născut în urma inseminării artificiale de a avea trei părinţi – mama biologică, partenera lesbiană a acesteia şi tatăl biologic, donatorul de spermă. Acest fapt a adus Canada în faţa realităţii recunoaşterii familiilor triparentale (Family Law Act); astfel, copiii născuţi în urma unor tehnici reproductive asistate vor avea trei părinţi legali (cu acordul acestora, desigur).

 

 

Familia formată de persoane de acelaşi sex este o altă realitate a societăţii moderne. În prezent, milioane de copii din SUA (dar nu numai) au părinţi gay, lesbiene, bisexuali şi chiar transsexuali. Unii dintre ei au fost concepuţi în relaţii heterosexuale, dar sunt crescuţi într-o familie gay. Unii părinţi gay sunt şi părinţi singuri, alţii se află într-o relaţie, alţii formează familii triparentale. Câteva state americane au legalizat şi adopţia copiilor de către cupluri gay. Studii extinse ale unor reputate centre de psihologie şi sociologie au demontat toate miturile strânse în jurul evoluţiei unui copil crescut de un cuplu gay. „Copiii cu părinţi din comunitatea LGBT nu sunt diferiţi de copiii cu părinţi heterosexuali nici în ceea ce priveşte dezvoltarea lor emoţională, intelectuală sau socială, nici în ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi de vârsta lor sau cu adulţii. Trebuie să înţelegem următorul lucru: calitatea relaţiei părinte – copil influenţează copilul şi nu orientarea sexuală a părintelui. Iată ce spun cercetările despre copiii cu părinţi din comunitatea LGBT:

–         nu prezintă „riscul” de a fi gay, la rândul lor, mai mult decât în cazul copiilor cu părinţi heterosexuali;

–         nu prezintă riscul de a fi abuzaţi sexual;

–         nu au probleme de identitate de gen;

–         nu au probleme de comportament în funcţie de gen.

Totuşi, copiii crescuţi într-o astfel de familie se pot confrunta cu provocări suplimentare faţă de copiii crescuţi într-o familie heterosexuală: discriminarea în comunitate, injurii, batjocură. Numai educaţia şi sprijinul părinţilor pot ajuta copilul să înţeleagă şi să depăşească astfel de situaţii. În rest, la fel ca orice alt copil, şi cel crescut într-o familie gay va avea momente bune şi momente mai puţin bune, dar nu prezintă vreun risc mai ridicat de a dezvolta probleme emoţionale şi de comportament decât cei dintr-o familie heterosexuală” (sursa: The American Academy of Child and Adolescent Psychiatry – AACAP; alte studii relevante: Lesbian, Gay, Bisexual, and Transgender Families; Adoption by LBG Parents; Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (LGBT) Parented Families; Family Policy).

În anii ‘90, mariajele între cupluri de acelaşi sex nu erau recunoscute legal nicăieri în lume, iar familiile formate de membri ai comunităţii LGBT se confruntau cu intoleranţă şi oprobriu. Nici măcar nu erau considerate familii. În scurt timp, însă, percepţia publică a început să se schimbe. Studii extinse (1990 – 2000) au demonstrat că orientarea sexuală şi identitatea de gen nu au nimic de-a face cu capacitatea de a forma o familie şi de asumare a rolurilor parentale şi că părinţii gay (ca termen generic pentru gay, lesbiene, bisexuali sau transsexuali) şi copiii lor aveau acelaşi nivel de relaţionare şi aceeaşi calitate a relaţionării precum (sau cel puţin precum) familiile heterosexuale. Acelaşi lucru a fost demonstrat despre starea de spirit, starea psihică, comportamentul social şi nivelul de implicare afectivă parentală. De la începutul secolului prezent, asistăm la o explozie de cercetări sociale pe tema familiilor LGBT. Colectarea de date este mult mai profesionist făcută, mai extinsă şi, drept urmare, concluziile au altă relevanţă şi greutate. Evoluţia ştiinţei a permis, de asemenea, apariţia unor situaţii care au „forţat” limitele ştiute, beneficiind, în fapt, discuţiei despre redefinirea conceptului de familie. Astfel, nu demult, am aflat cu toţii despre cazul primului bărbat care a rămas însărcinat (un transsexual care, la transformarea din femeie în bărbat, a ales să îşi păstreze aparatul reproductiv feminin, a rămas însărcinat şi a născut). Şi, tot recent, o echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea New Castle din Marea Britanie a anunţat producţia reuşită de spermă din celule stem de embrioni feminini.

 

 

În prezent, există drepturi legale civile pentru membrii comunităţii LGBT în mai multe ţări sau oraşe din lume: Olanda, Belgia, Norvegia, Suedia, Spania, Africa de Sud, Canada, Mexico City, New York, statele americane Massachusetts, Connecticutt, Iowa, Vermont, New Hampshire, Washington DC. În unele cazuri, este vorba chiar de dreptul legal de a se căsători. În alte ţări, chiar dacă acest drept nu este recunoscut deocamdată, s-au acordat drepturi civile de formare a unui parteneriat, a unei uniuni domestice sau de adopţie secundară. În România, deocamdată, numai discuţia despre posibilitatea acordării unor astfel de drepturi naşte isterie în rândul bisericii, al organizaţiilor ultra-creştine, al extremiştilor de dreapta şi chiar în rândul publicului. (Ca o paranteză spus, dar important de menţionat: aceste drepturi nu sunt, în fapt, proprietatea unei majorităţi heterosexuale care să le „acorde” unei minorităţi de altă orientare sexuală, ele există şi trebuie doar recunoscute ca atare de această majoritate obişnuită să deţină controlul în virtutea favorizării istorice a heterosexualităţii). Adopţia unui copil de către un cuplu gay rămâne o temă delicată şi pentru unele dintre societăţile cu vederi mai liberale, dar, în ianuarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că orice cuplu gay are dreptul de a adopta legal copii (iar, în SUA, în toate statele, cuplurile de acelaşi sex pot depune o cerere de adopţie, încuviinţarea ei fiind la latitudinea judecătorului).

Un tip de familie poate şi mai controversat decât cea formată din persoane de acelaşi sex este familia construită pe relaţii poliamoroase. Relaţiile poliamoroase presupun implicarea afectivă şi fizică cu mai mult de un partener, cu acordul tuturor celor implicaţi. Sunt, adeseori, relaţii de lungă durată, care pot funcţiona separat sau împreună. Nu sunt specifice persoanelor bisexuale, aşa cum s-ar putea crede, ci pot fi întâlnite şi la persoane heterosexuale. Pot fi de trei tipuri: relaţie deschisă (partenerii, chiar şi căsătoriţi, lasă deschisă posibilitatea de a se implica sentimental şi fizic în alte relaţii, în paralel cu cea principală); polifidelitate (trei sau mai multe persoane se angajează să aibă împreună o relaţie şi să nu mai aibă alte relaţii în afara grupului); statut singular (persoane care aleg să fie singure, dar au mai multe relaţii, fără a-şi lua un angajament faţă de o persoană anume şi care nu caută, neapărat, o relaţie pe termen lung). Căsătoriile de acest tip nu sunt oficiale, dat fiind că poligamia este ilegală, dar familii de tip poliamoros există în multe ţări ale lumii şi cresc şi copii. Există puţine studii asupra impactului acestui gen de familie asupra dezvoltării copiilor, dat fiind că relaţionarea de tip poliamoros este, într-un fel, şi mai greu de recunoscut decât orientarea sexuală diferită. În puţinele cercetări scrise până în prezent, concluziile sunt că problemele care pot apărea sunt specifice oricărui tip de familie, poate cu un risc mai ridicat în zona financiară şi de stres social pentru familiile poliamoroase (mai mulţi oameni de întreţinut şi ostilitatea societăţii pentru o astfel de structură familială). La fel ca în cazul familiilor gay, copiii din familii poliamoroase pot suferi din cauza discriminării şi a prejudecăţilor. Structura familială diferită nu le influenţează neapărat opţiunile de viitor: unii cresc şi devin monogami, dar fac asta prin alegerea proprie, nu pentru că doar asta au fost învăţaţi că este calea cea corectă.

 

 

Poligamia a existat şi încă există, în anumite societăţi, sub diferite forme: legea islamică permite bărbatului să aibă până la patru soţii, doar să le poată întreţine; în comunitatea mormonă, traiul cu mai multe soţii era o practică comună, la un moment dat (de altfel, fostul candidat republican la preşedinţia SUA, Mitt Romney, a avut de răspuns întrebărilor despre poligamia practicată în familia sa, iar The Washington Post a detaliat şi poligamia practicată de bunicul şi străbunicul preşedintelui ales, Barack Obama). Există trei forme de poligamie – poliginie (un bărbat are mai multe soţii), poliandrie (o femeie are mai mulţi soţi) şi mariajul în grup (mai mulţi soţi şi mai multe soţii). În Nepal, spre exemplu, poliandria fraternală a fost şi încă mai este practicată (doi fraţi devin soţii aceleiaşi soţii), la fel în unele părţi din China şi nordul Indiei. În Senegal, 47% dintre căsătorii sunt multiple (de grup). Poliginia era legală şi în Thailanda sau Burma (teoretic, şi acum este legală, dar nu mai este practicată, fiind neacceptată social). Celţii au cunoscut perioade de acceptare a poligamiei, la fel şi alte comunităţi europene, înainte de creştinism. Poligamia apare şi în comunităţi evreieşti non-europene (aflate în ţări în care nu este interzisă, cum ar fi Yemen sau alte spaţii din lumea arabă). Pe teritoriul Africii se întâlneşte poligamia, aceasta fiind un aspect important al culturii şi formării sociale a unor triburi, comunităţi. În alte epoci, şi ţările asiatice îngăduiau poligamia (în China, spre exemplu, era un atribut al bărbaţilor bogaţi şi influenţi, care aveau mai multe soţii şi mai multe concubine). Hong Kong-ul a interzis poligamia în anul 1971. În SUA, Partidul Libertarian susţine dezincriminarea poligamiei, ca parte a doctrinei sale care spune că guvernul nu ar trebui să aibă putere de reglementare asupra căsătoriei. În toate aceste societăţi care au trecut sau trec prin poligamie, copiii sunt crescuţi de familii diferite faţă de cele formate din mama, tata şi, eventual, bunicii.

Revenim în România, cu exemple care, la rândul lor, cer o altă înţelegere a conceptului de familie. Preotul român Mihail Jar şi soţia lui au întemeiat, în Ucraina, lângă Cernăuţi (la Bănceni şi Boian), două mănăstiri, unde se ocupă de 400 de copii pe care i-au luat sub aripa lor de-a lungul anilor. Cei doi au renunţat la viaţa de cuplu şi s-au călugărit, fiecare, dar sunt părinţi pentru toţi copiii pe care i-au adus în casa lor. Pe unii dintre ei i-au înfiat cu acte în regulă. Printre copiii din casa cu atâtea suflete se numără şi unii bolnavi de SIDA sau cu alte afecţiuni, pe care părinţii i-au abandonat fie la naştere, fie mai târziu. Între ei, sunt deja tineri crescuţi, educaţi, care s-au căsătorit şi au, la rândul lor, copii şi totul se întâmplă în cadrul unei familii neconvenţionale. O poveste similară are şi părintele Nicolae Tănase, de la Valea Screzii şi Valea Plopului: şi acesta a ridicat, din nimic, un adevărat sat al copiilor pe care nu i-a mai vrut nimeni şi pe care îi îngrijeşte ca şi când ar fi ai lui. (Cele două exemple sunt, cel mai probabil, acceptate fără reţineri de societatea românească pentru că iniţiatorii familiilor neconvenţionale sunt preoţi; or, dacă un binefăcător cu posibilităţi materiale ar avea o astfel de iniţiativă, gay fiind, este foarte posibil să fie tratat în cu totul alţi termeni). Am întrebat persoane din comunitatea LGBT din România dacă cunosc vreun caz de cuplu gay care să fi adoptat un copil (la noi în ţară) şi am aflat că există un astfel de caz. Am întâlnit chiar şi în mediul rural situaţii de familie atipică: o tânără care a decis să aibă un copil, al ei, pe care îl creşte alături de mama ei (bunica), fără ajutorul tatălui biologic; o adolescentă care a rămas însărcinată şi creşte copilul cu bunicii ei; o mamă care a ales să se despartă de soţ şi să îşi crească fetiţa doar cu ajutorul propriei mame. Pentru aceste femei, familia are, deja, un cu totul alt înţeles.

 

 

O vorbă de duh spune că „este nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil” – şi la ce altceva se poate referi decât la un concept extins de familie (întreaga comunitate este văzută ca familie a celui venit pe lume, familie ce are responsabilitatea de a-l educa şi a-l pregăti pentru viaţă). În rural, cu ani în urmă, nu era neobişnuit ca o femeie singură sau două femei, înrudite sau nu, să crească un copil, doar ele, dacă tatăl copilului nu mai era în peisaj (fie pentru că murise, cel mai des întâlnit caz, fie că dăduse bir cu fugiţii sau fusese alungat). Sau ca familia părintelui îngrijitor al copilului (mama sau tata) să îşi asume rolul, dacă vreunul din părinţi sau amândoi nu mai erau în preajma copilului. Contextul, desigur, era diferit faţă de ceea ce dezbatem în prezent – rol monoparental asumat, naştere în urma unor tehnici reproductive asistate (cine ştie, poate, într-o zi, chiar clonare de persoane, ceea ce ar ridica alte probleme juridice, sociale, pe lângă cele morale), familii gay sau familii cu mai mulţi adulţi ca părinţi legali. Însă, având în vedere drumul deja parcurs de alte societăţi şi bătătorit legal şi etic de acestea, societatea românească nu mai poate rămâne mult în urmă, oricât de speriaţi ar fi apărătorii tradiţionalismului (golit de sens) de schimbarea ecuaţiei familiei.

 

Surse documentare: Wikipedia, Zach Wahls, What AFY, ABC News, Journal of Medical Ethics, Adoption and Family Law, Bisexual, Love More, The National Coalition for Sexual Freedom, AACAP, Lesbian, Gay, Bisexual, and Transgender Families; Adoption by LBG Parents; Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (LGBT) Parented Families; Family Policy, The Telegraph

Surse foto: OffBeatFamilies, DodfedGlobe, Zazzle, At Risk, Family Court Services, Unmarried America, Spark People


18 comentarii

  1. In principiu sunt de acord cu majoritatea ideilor formulate. Ecuatia familiala standard e mama plus tata. Stim toti ca doua mame sau doi tati iese din tiparele normalitatii impuse de societate si din acest motiv apar astfel de articole care sustin ca fiind normale si incearca sa impuna societatii normalitatea situatiilor familiale atipice. Dar ce se va intampla atunci cand si asta de vine normalitate? Sa presupunem ca intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat ceea ce sustine articolul devine normalitate in regulile societatii de atunci. Oare cat va mai dura pana citim articole care sa sustina relatia familiala normala dintre un barbat si capra lui sau o femeie si morcovul preferat?

    • Daca lucrurile acestea vor deveni normalitate, atunci vom avea un motiv in minus sa ne cretam, iar asta e foarte bine. Din nefericire cu siguranta se vor gasi unii care sa gaseasca alte motive de disputa, ca asa e viata.

    • “O femeie si morcovul preferat”? Da, perfect de acord, o femeie cu morcovul ei, care va adopta varză și broccoli, și le va îndoctrina să creadă că sunt fasole. Nu putem permite asemenea spurcăciuni!

  2. Un articol excelent, felicitari! Cat despre argumentul d-lui de mai sus nu pot sa nu ma distrez de prostie. (Ah, da, sa-i si raspundem: cand vor putea caprele sau morcovii creste oameni, si nu invers, mai vorbim)

  3. De acord,domnule Nitu.
    Povestea baiatului e o pledoarie ,pe cai ocolite,pentru nefiresc.Natura,deci echilibrul catre care tindem toti,inseamna cuplu format din persoane de sex diferit.Impactul comunitatii pe cresterea copilului e cu totul altceva,sa nu facem un melanj convenabil.

  4. Exemplele date de mine erau de natură exagerată. Dumneata în schimb cataloghezi ca fiind prostie nişte concepte sociale demonstrate de către oamenii mai deştepţi decât mine sau dumneata. Cât despre capacitatea animalelor de a creşte oamenii e deja documentată prin exemple şi studii de caz. E drept că nu face parte din normalul societăţii actuale, dar exact sensibilitatea acestui normal voiam s-o expun prin exemplele mele. QED.

  5. “calitatea relaţiei părinte – copil influenţează copilul şi nu orientarea sexuală a părintelui” o certitudine care ar trebui sa inchida gura tururor revoltatilor la adresa familiei “pure”. Eu cred ca in primul rand lumea ar trebui sa inteleaga ca iubirea dintre 2 persoane de acelasi sex nu e inferioara celor de sex diferit, atata vreme cat exista acelasi sentiment de completare reciproca. Ori asta e tot ce ii trebuie unui copil, sa creasca simtindu-se dorit si iubit, nu intr-o casa de copii, molestat si batut, doar pentru ca o majoritate sceptica si fanatica are impresia ca asa protejeaza “adevaratele valori” ale familiei.

  6. Asteptam si cartea “Cei doi tati ai mei”.
    Daca pentru “familii” unisex feminine este relativ simpla o inseminare (profitand de generozitatea unui tert donator de sex masculin), nu la fel e si in cazul “familiilor” unisex masculin.
    Chiar sunt curios sa aflu ce o sa-l invete pe tanarul fiu cei doi tati, referitor la normalitate.

  7. Am impresia ca se atenteaza la normalitatea heterosexualilor si la dreptul lor de opinie si pozitie in societate.
    Argumentul meu pentru anormalitate este ca acest tip de relatie nu poate procreea si foloseste organele trupului in afara “utilizarii” lor naturale-biologice, functionale si procreative; astfel se rezuma doar la instinctul placerii corupte . Iar daca acest instinct este cu adevarat innascut si nu e alimentat de traume psiho-emotionale, sexuale sau cultivat prin diverse dependente, etc … totusi trebuie sa i se spuna pe nume, la fel cum sunt si alte anomali sexuale, fizice, psihice, pe care nu le are omul prin structura sa genetica initiala.
    Respect oamenii dar detest greseala, iertati-ma daca gresesc !

  8. Pingback: Este 11 dimineaţa şi te iubesc | TOTB.ro - Think Outside the Box

  9. Pingback: Căsătoria dintre persoane de același sex, perpetuarea speciei umane și creșterea de copii | TOTB.ro - Think Outside the Box

  10. Urmaresc site-ul vostru, dar articolele despre lgbt mi se par un pic cam mult; desi in multe articole scrise pe totb sunt doar expuneri, in articolele despre lgbt intonatia se schimba, ceea ce personal nu mi se pare ok, ba chiar deranjant.
    fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu viata lui, dar asta nu inseamna ca toti cei din jur ar trebui sa il aplaude sau sa il incurajeze pentru alegerea facuta.
    eu personal cunosc persoane din aceasta categorie, sunt ok, sunt tot oameni, dar ma deranjeaza pledarea asta pentru drepturi de parca cineva ar sta cu toporul deasupra capului lor. sunt alte categorii de oameni mult mai defavorizate despre care nu se vorbeste atat de mult.

    cat despre exemplele date de preotii care cresc multi copii, si e o familie atipica: probabil ca par a fi mai apreciati in ochii romanilor pentru ca preotii aceia transmit un altfel de dragoste, dar sa vezi ca esti crescut de 2 mame si 3 tati, si sa ii vezi pe toti sarutandu se intre ei si alte gesturi de astea confuze, se pot dovedi a fi periculoase pentru societate pe termen lung.
    asta nu inseamna ca nu exista numeroase familii traditionale care nu stiu cum sa isi creasca frumos copiii, sau ca nu exista familii atipice care isi cresc foarte frumos copiii, dar trebuie gasit un echilibru in tot ce se prezinta.
    iar acest articol mi se pare ca impinge limitele echilibrului spre o margine nesigura.

Reply To sar Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger