Economia inegalităţilor

0

economia-inegalitatilor_eseu-aInegalităţile economice sunt consecinţa concentrării capitalului în mâinile câtorva persoane? Creşterea cheltuielilor pentru educaţie poate diminua decisiv inegalitatea de şanse? Sistemele moderne de transfer de capital garantează o bună redistribuire sau trebuie regândite? Thomas Piketty recurge în cartea Economia inegalităţilor, proaspăt tradusă la Polirom de Cătălin Drăcşineanu, la exemple din diferite tari pentru a analiza mecanismele aflate la baza inegalităţilor şi a găsi o cale de diminuare a acestora. În căutarea soluţiei, celebrul economist se concentrează mai întâi asupra inegalităţii capital/muncă, aspect fundamental al analizei sociale începând cu secolul al XIX-lea, pentru a ajunge la problema centrală în prezent: inegalitatea veniturilor provenite din muncă. Mai jos, vă propunem să citiţi introducerea acestui volum.

Problema inegalităţii şi a redistribuirii se află la baza conflictului politic. În termeni foarte simpli, putem spune că, în mod tradiţional, conflictul central pune faţă în faţă următoarele două poziţii.

Pe de o parte, poziţia liberală de dreapta ne spune că doar forţele pieţei, libera iniţiativă şi creşterea productivităţii permit cu adevărat îmbunătăţirea pe termen lung a veniturilor şi condiţiilor de trai, în special ale celor mai defavorizaţi, şi că, prin urmare, acţiunea publică de redistribuire, în afara faptului că trebuie aibă o dimensiune moderată, trebuie să se limiteze, în orice caz, la instrumentele care inter­ferează cât mai puţin posibil cu acest mecanism virtuos, cum ar fi, de exemplu, sistemul integrat de prelevări şi transferuri (impozitul negativ) al lui Milton Friedman [1962].

Pe de altă parte, poziţia tradiţională de stânga, moştenită de la teoreticienii socialişti din secolul al XIX‑lea şi din practica sindicală, ne spune că doar luptele sociale şi politice pot permite ameliorarea suferinţei celor mai nevoiaşi produse de sistemul capitalist şi că acţiunea publică de redistribuire tre­buie, dimpotrivă, să pătrundă în inima procesului de producţie pentru a pune sub semnul întrebării modul în care forţele pieţei determină profiturile însu­şite de proprietarii de capital, precum şi inegalităţile dintre salariaţi, de exemplu, prin naţionalizarea mij­loacelor de producţie şi fixarea de grile salariale constrângătoare, şi nu prin limitarea la plata impo­zitelor pentru finanţarea transferurilor fiscale.

Acest conflict dreapta/stânga demonstrează, mai întâi, că dezacordurile privind forma concretă şi oportunitatea unei acţiuni publice de redistribuire nu au la bază, în mod necesar, principii contradic­torii de justiţie socială, ci mai curând analize con­tradictorii ale mecanismelor economice şi sociale care produc inegalităţile. Există, în realitate, un anumit consens asupra mai multor principii fundamentale de dreptate socială : dacă inegalitatea este cauzată, cel puţin în parte, de factori pe care indi­vizii nu îi pot controla, cum ar fi inegalitatea bunu­rilor iniţiale transmise de familie sau ca urmare a norocului, pentru care indivizii respectivi nu pot fi învinovăţiţi, atunci este drept ca statul să încerce să amelioreze, într‑un mod cât mai eficient, soarta persoanelor celor mai defavorizate, adică a celor care au fost obligate să se confrunte cu factorii noncon­trolabili cei mai defavorabili. Teoriile moderne ale dreptăţii sociale au exprimat această idee sub forma principiului „maximin”, conform căruia societatea dreaptă trebuie să maximizeze oportunităţile şi con­diţiile de trai minime oferite de sistemul social, principiu introdus în mod formal de Serge‑Christophe Kolm [1971] şi John Rawls [1972], dar o putem regăsi, sub forme mai mult sau mai puţin explicite, şi în trecut, cum ar fi, de exemplu, ideea tradiţională conform căreia trebuie garantate tuturor drepturi egale cât mai ample, idee foarte larg acceptată la nivel teoretic. Adesea, adevăratul conflict se referă mai mult la modalitatea cea mai eficientă de a îmbunătăţi cu adevărat condiţiile de trai ale celor mai defavorizaţi şi la numărul de drepturi care pot fi acordate tuturor doar pe baza principiilor abstracte de dreptate socială.

Doar o analiză minuţioasă a mecanismelor socio­economice care produc inegalitatea ne‑ar putea per­mite, prin urmare, să dăm partea lor de dreptate acestor două viziuni extreme ale redistribuirii şi, poate, să contribuim astfel la implementarea unei redistribuiri mai corecte şi mai eficiente. Obiectivul acestei cărţi este de a prezenta stadiul actual al cunoştinţelor care ne permit să progresăm în această direcţie.

Exemplul acestui conflict dreapta/stânga ne arată, în principal, importanţa opoziţiei dintre diferitele tipuri de redistribuire, dintre instrumentele diferite ale redistribuirii. Trebuie să lăsăm piaţa şi sistemul ei de preţuri să opereze liber şi să ne mulţumim să facem redistribuirea prin intermediul impozitelor şi transferurilor fiscale sau trebuie să încercăm să modificăm structural modul în care forţele pieţei produc inega­litatea ? În limbajul economiştilor, această opoziţie corespunde distincţiei dintre redistribuirea pură şi redistribuirea eficientă. Cea dintâi este adaptată situ­aţiilor în care echilibrul pieţei este evident eficient în sensul lui Pareto – cu alte cuvinte, când este imposibil de reorganizat producţia şi alocarea resur­selor astfel încât toată lumea să aibă de câştigat, dar când considerente de dreptate socială pură impun o redistribuire dinspre indivizii mai înstăriţi spre cei mai puţin favorizaţi. A doua corespunde situaţiilor în care imperfecţiuni ale pieţei impun existenţa unor intervenţii directe în procesul de producţie care per­mit deopotrivă îmbunătăţirea eficienţei paretiene a alocării resurselor şi echitatea distribuirii lor.

În practica conflictului politic contemporan, această opoziţie dintre redistribuirea pură şi redistribuirea eficientă s‑a confundat adeseori cu opoziţia dintre o redistribuire de amploare moderată şi o redistribuire mai ambiţioasă. Acest conflict tradiţional dreapta/ stânga s‑a complicat totuşi, de‑a lungul timpului – de exemplu, din momentul în care anumite persoane de stânga au început să susţină instituirea unui „venit de bază necondiţionat”, acordat tuturor, finan­ţat din impozite şi care nu interferează direct cu jocul pieţei, diferit de impozitul negativ al lui Friedman doar prin amploarea sa. În general, problema instru­mentelor redistribuirii nu se confundă prin urmare, în mod necesar, cu problema amplorii redistribuirii. Această carte se va strădui să demonstreze că aceste două probleme merită să fie tratate distinct, deoa­rece, în general, presupun consideraţii şi răspunsuri distincte.

Pentru a avansa cu această explorare, este util să începem prin a ne aminti cele câteva ordine de mărime şi evoluţii istorice care caracterizează inega­litatea contemporană, ceea ce ne va permite să iden­tificăm principalele fapte de care trebuie să ţină seama teoriile inegalităţii şi redistribuirii (capitolul I). Următoarele două capitole (II şi III) prezintă princi­palele analize ale mecanismelor care produc inegali­tăţile, insistând atât asupra mizei politice a conflictelor intelectuale care opun teorii diferite, cât şi asupra faptelor observate sau observabile care le pot dife­renţia. Capitolul II se va concentra cu precădere asupra problemei inegalităţii capital/muncă, o ine­galitate fundamentală care a marcat profund analiza problemei sociale începând cu secolul al XIX‑lea. Capitolul III se va ocupa apoi de problema inegali­tăţii veniturilor din muncă în sine, care a devenit, probabil, problema centrală a inegalităţii contempo­rane, dacă nu cumva a fost dintotdeauna. Odată ce aceste cunoştinţe vor fi puse cap la cap, va fi posibil să reluăm şi să aprofundăm problema esenţială, cea a condiţiilor şi instrumentelor redistribuirii (capi­tolul IV). O atenţie deosebită va fi acordată inegali­tăţii şi redistribuirii din Franţa, chiar dacă sărăcia relativă a informaţiilor şi studiilor disponibile, care contrastează în mod deosebit cu importanţa acordată şomajului, diviziunii sociale etc. în dezbaterea publică franceză a anilor 1990, ne obligă uneori să ne mul­ţumim cu utilizarea studiilor referitoare la alte ţări, în special Statele Unite, pentru a ilustra, a confirma sau a contrazice teoriile prezentate.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger