Economia ca o pădure, ca o “uzină vie uriaşă cu un ciclu de producţie lung”

0

Cine răsfoiește reviste „comuniste” ca Flacăra poate fi uimit de câte articole ecologiste poate găsi. Și asta pentru că economia planificată (neparticipativ, de sus în jos) era mai atentă decât capitalismul haotic postdecembrist la costurile sociale și de mediu ale activităților industriale.

de Adi Dohotaru

 

Având în vedere industrializarea forțată din perioada comunistă, acest aspect poate să pară contraintuitiv. Dar cum producția de bunuri de consum era net inferioară economiei de piață, motiv pentru care destule resurse naturale, asemenea pădurilor (care nu sunt doar (re)surse de venit, ci habitate de sine stătătoare), erau exploatate cu mai mult bun simț în raport cu economia capitalistă comprador practicată în România.

Articolul de mai jos al unchiului meu, Adrian Dohotaru, publicat în 1981 și intitulat Pădurile, la ora primăverii astronomice, exemplifică această raportare economică atentă la ciclurile lungi. De fapt, economia și ecologia au rădăcini comune, ecologia fiind de fapt o gospodărire fără profit individual și în care echilibrul cererii și ofertei constituie doar una dintre relațiile economice luate în calcul.

Articolul face parte din volumul omagial Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic şi s-a născut accidental, în timp ce răsfoiam fotografii de-ale familiei în preajma sărbătorilor de iarnă. Cum am găsit și poze cu unchiul Adi, cum îi spuneam noi, ne-am adus aminte când s-a născut. Iar cum în 2014 se împlinesc 75 de ani de la nașterea lui, o carte care să recupereze câteva scrieri ale unei personalități fecunde în diverse genuri literare și publicistice mi s-a părut relevantă. Nu este doar un tribut familial din partea unui nepot și fin, cum ar părea la prima vedere, ci o restituire din partea unui cercetător fascinat de trecutul recent. Iar unul dintre lucrurile de care sunt fascinat, și se vede și din alegerea pentru carte a unor reportaje cu tentă eco, este stabilirea unor filiații regionale ale mișcărilor de mediu. Ele datorează enorm influențelor occidentale, dar au rădăcini și în istoria autohtonă, în memoria transmisă de (stră)bunici, mulți de la țară, ori de la părinții primei generații a turismului de masă în România.

Volumul cu piese de teatru, poeme și articole poate fi descărcat de aici.

 

Pădurile, la ora primăverii astronomice

 

Alunecăm prin grohotişuri, prin nisipuri şi pietrişuri tulburi, cu paşii tipăriţi în argile mărnoase şi în tufuri vulcanice, în gresii şi în prundişuri de andezită. Aici, cândva în cuaternar şi în neogen, se domesticeau vulcanii. Acum se „domesticesc” păduri tentaculare, invadând culmi şi creste de dealuri până departe în munţii vopsiţi la orizont cu albastru de Prusia. E o zi plină de tensiuni prin barometre, o zi cu presiuni paroxistice, când se anunţă inevitabile ploi torenţiale şi undeva, în straturile superioare ale atmosferei, miroase încă tainic a zăpezi şi dezgheţuri polare. Temperatura aerului, bun de respirat cu plămâni de copii: 12 grade. Peste câteva ore, mai exact în jurul orelor 19 şi câteva minute, începe primăvara astronomică! Păsările sparg în ţăndări liniştea apăsătoare a trunchiurilor de molid, brad, pin, fag, stejar, gorun, carpen şi frasin, aflaţi într-o perioadă tulburătoare de vegetaţie, când mugurii izbucnesc din învelişul îmbălsămat al răşinilor şi erup ca vulcanii încărcaţi de clorofilă.

Ne aflăm în vecinătatea comunei Breaza de Mureş, în cantonul silvic Filpişul Mare. Ghid în această mirifică dezlănţuire a naturii ne este inginerul silvic Vasile Bercu, moştenitor din tată în fiu al blazonului de pădurar în Munţii Gurghiului, bărbat viguros, atletic, cu pas de vânător de munte şi conversaţie de profesor de ştiinţele naturii. Scopul ascensiunii noastre în acest masiv împădurit prin care uneori adie curenţi tari de aer și unde temperaturile urcă şi coboară între plus 39 şi minus 32 de grade este de a vedea ce se întâmplă în acest început ciudat de primăvară în pădurile aparent liniştite ale Transilvaniei.

Spaţiul împădurit din Munţii Gurghiului, străbătut de nenumăraţi afluenţi ai Mureşului, este încă imens, deşi de-a lungul secolelor multe securi şi fierăstraie s-au înfipt în trunchiurile arborilor, securi şi fierăstraie venind din cele patru vânturi, purtând pecetea celor mai neaşteptate seminţii. Pădurile Gurghiului, cu lemnul lor scump pentru mobilă stil şi pentru mobilă modernă, trainică, pentru construcţii (rezistente) industriale şi miniere, pentru construcţii civile şi rurale sau pur şi simplu pentru foc, sunt prezentate prima oară în istorie în anul 1224. Prin 1560 începe construirea primelor mori de scânduri (joagăre) pe Mureş, semn că se declanşează exploatarea organizată a pădurilor şi că nivelul de civilizaţie impune exploatarea continuă, perfecţionată a lemnului. Prima ordonanţă privind tăierea dirijată a pădurilor din Munţii Gurghiului se dă la 3 mai 1731 şi în paragrafele ei sunt stipulate reglementări privind tăierea trunchiurilor de arbori şi regenerarea fondului forestier, în mod aproape ştiinţific. Exploatarea intensivă începe în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când iau fiinţă primele concerne forestiere, ,,Ardeleana”, „Foresta”, „Lamoș”, cunoscute în toată lumea pentru calitatea lemnului furnizat Europei şi chiar Americii, lemn din care se fac piane şi viori prin centrele de veche tradiţie muzicală şi instrumentală. Cert este că de-a lungul anilor pădurile din Munţii Gurghiului au fost exploatate sălbatic, iraţional, sub incidenţa profitului, ca lemn de foc şi lemn de lux.

În cantonul Filpişul Mare acum e linişte. Nu se aud fierăstraie, nu se aud securi lovind în lemnul dens al codrilor de pini. Din când în când, ecouri de la muncile pământului de peste dealuri, unde încă se mai lucrează ogoarele cu plugul tras de cai, deoarece terenurile sunt abrupte, imposibil de traversat cu unelte și maşini sofisticate. Colinele despădurite sunt acoperite de o brumă verde, de o brumă străvezie de clorofilă care bucură privirile şi limpezeşte mohoreala ploii cu mărgele de sticlă. Intrăm într-un luminiş imens cu pământul accidentat de rădăcinile unor arbori seceraţi de curând şi unde vegetaţia pare o rană. Miroase puternic şi îmbătător a răşină. Pretutindeni, bărbaţi şi femei, mai ales bătrâni, cu mâinile mari, plăvane, cu palmele bogate și aspre, cu pălării şi năframe negre pe cap, în cojoace ude sub streşinile tulburi ale ploilor, înotând prin nori de ceață, plantând puieți de molid. Oamenii trec prin faţa noastră ca în vis, cu molizi fragili, gracili, în dreptul pieptului ca voievozii cu ctitorii de biserici şi de mănăstiri prin frescele lui Pârvu Mutu Zugravul.

Prin urmare, ce se întâmplă în această zi de echinox astronomic spre o primăvară contradictorie în pădurile din Munţii Gurghiului? Se scot puieţii din pepiniere (dintr-o pepinieră de 26 de hectare), se sortează, se pregătesc de transplant în locul lor predestinat de veghe şi de vegetaţie, se transportă cu grijă spre depozite de gheaţă amenajate anume pentru a le stopa temporar nevoia de înmugurire şi treptat, treptat, sunt aşezaţi în poziţie verticală, în poziţia firului cu plumb, în gropi săpate anume în pământ. Ne aflăm deci în plină campanie de împăduriri, când oamenii din aceste locuri refac fondul principal de pădure din Munţii Gurghiului, cu specii de arbori de calitate, în funcţie de necesităţile viitoare ale economiei naţionale. Dar ciclul complet de vegetaţie a acestor păduri care se plantează astăzi, vineri 20 martie 1981, este de 100 până la 160 de ani. Este absolut cert că de frumuseţea şi de bogăţia acestor păduri se vor bucura doar strănepoţii şi străstrănepoţii acestor bărbaţi și ai acestor femei care plantează molizi sub ploaia intermitentă a unei primăveri deocamdată mohorâte.

Ce înseamnă de fapt pădurile Gurghiului şi, la urma urmei, de ce e necesară această împădurire pe flux continuu, această împădurire dirijată, din moment ce natura se regenerează de la sine?

O pădure ca aceea din Munţii Gurghiului e o uzină vie uriaşă cu un ciclu de producţie lung, dar cu nenumărate rosturi: pădurea aceasta reţine precipitaţiile atmosferice abundente din zonă, alimentează în flux continuu pânza de apă freatică şi implicit izvoarele care licăresc pretutindeni şi care se varsă în Mureş, consolidează solurile prin sistemul lor complicat de rădăcini, consolidează terenurile din imediata apropiere a şoselelor naţionale, reţine materialele aluvionare, protejează pământurile expuse eroziunii şi degradării, strânge în chingi malurile cursurilor de apă și le asigură un debit echilibrat, constituie un spaţiu ideal de recreare şi de odihnă pentru oamenii din cele 56 de aşezări cu pădurari care o moştenesc din generaţie în generaţie, produc seminţe forestiere și fructe de pădure, conservă și dezvoltă vânatul, constituie loc de agrement pentru cel care practică vânătoarea, e o rezervă imensă de masă lemnoasă diferenţiată pe sortimente, pe calităţi, pentru prelucrarea industrială. „Altfel, treptat, treptat, ne spune inginerul Vasile Bercu de la ocolul silvic Reghin, pământul s-ar transforma într-o Sahară. Defrişarea unei păduri nu numai că ne lasă fără respiraţie, fără aer curat, dar provoacă prin timp ravagii comparabile cu o explozie nucleară!”.

Sunt necesare trei sau patru generaţii de oameni până când o pădure de stejar se face cu adevărat un codru de stejari şi până când stejarii pot fi sacrificaţi în interesele majore ale economiei. Dar sunt destule zilele unui anotimp pentru a fi defrişată o pădure! Şi apoi, după cum spun oamenii, pădurile nu cresc la întâmplare, nu cresc singure. Ele sunt strict supravegheate şi îngrijite după o ştiinţă complexă, după un ritual străvechi care transformă munca unui pădurar sau brigadier silvic într-o epopee petrecută în linişte, îndeplinită cu migală, cu discreţie şi modestie. O pădure intră totuşi în producţie din primii ani de creştere. Timp de 100 sau de 160 de ani se operează permanent, în flux şi în reflux, o selecţie severă care o corectează pe cea naturală, până când rămân în picioare numai exemplarele dorite de arbori din diferite specii, apte de prelucrare industrială în mod superior. Şi arborii nu sunt plantaţi la întâmplare. Se estimează din timp, pe baza unei experienţe seculare, ce necesităţi economice se vor impune în domeniul forestier peste 100 sau poate 160 de ani. Evident, necesităţile acestea pot fi cu timpul depăşite; e posibil ca peste 160 de ani oamenii să nu-şi mai facă mobilă din lemn. Trăim într-o epocă în care se caută înlocuirea unor materii prime scumpe, cu un ciclu de producţie atât de lung şi cu investiţii costisitoare, prin alte elemente. Aţi citit bine: prin investiţii costisitoare! Astăzi, când facem economie de câţiva kilowaţi-oră de energie electrică, trebuie să ne gândim cum să economisim fiecare element dintr-o pădure. S-a ajuns până acolo încât se folosesc cu maximum de eficienţă şi inventivitate acele de pin, vreascurile şi frunzele veştede. În acelaşi timp, pădurile Gurghiului nu înseamnă numai brad, molid sau gorun, ci tot ceea ce e suflare vie, toate animalele sălbatice fără de care omul şi-ar pierde echilibrul în marea grădină zoologică a planetei. Animalele sălbatice şi păsările care fac parte din mitologia pădurii, căprioarele, cerbii, mistreţii, urşii, lupii, vulpile, iepurii, fazanii, potârnichile, sunt îngrijite, sunt ocrotite de pădurari şi de paznici de vânătoare, ca nişte pensionari ai rezervaţiilor naturale!

Ce face, practic, un pădurar în codrii Gurghiului? Lucrează zi-lumină. Străbate până la 30 de km pe jos sau călare recoltând seminţe de arbori, fie toamna, fie iarna, cultivând puieţi în pepiniere, semănându-i, întreținându-i (chiar și în solarii), transplantându-i la locul lor din codri, efectuând lucrări de îngrijire și curăţire a pădurilor până la vârsta exploatării lemnului, realizând lucrări de inventariere a masei lemnoase care se dă în exploatare întreprinderilor forestiere, protejând, ocrotind vânatul și dirijând selecţia. Pădurarul este, de asemenea, omul care asigură paza împotriva tăierilor ilegale, a braconajului, împotriva incendiilor etc. El este omul aflat în permanentă patrulare. Doi dintre pădurarii pe care i-am văzut plantând puieți în ziua de 20 martie se află la antipod în activitate. Unul, Ionuț Cioloca, împlineşte un an de muncă. Celălalt, Ludovic Cernatoni, mai are câteva luni până la pensie. Primul spune că s-a făcut pădurar pentru că îi place codrul, îi plac animalele, celălalt spune că s-a făcut pădurar pentru că în împărăţia codrilor a simţit că trăieşte cu adevărat, cinstit şi demn, pentru că „pădurea îi dă omului o trăsătură de caracter în plus: aceea a aerului limpede și curat în care nu poţi trăi decât sincer și adevărat, departe de ceea ce e urât şi meschin, în pace, fără ameninţarea războaielor. Pentru că eu nu am auzit nici de Primul Război Mondial al pădurilor și nici de-al Doilea Război Mondial al pădurilor”. Ionuţ Cioloca plantează primii puieţi de molid din viaţa lui, Ludovic Cematoni a plantat până acum 500.000 de puieţi! Unii dintre puieții puşi de Ludovic Cematoni în pământ au împlinit peste 30 de ani! Şi oamenii din aşezările Gurghiului ştiu că multe din pădurile de pe coline sunt opera lui Ludovic Cernatoni. Este exact ceea ce îl fascinează în această meserie pe Ionuţ Cioloca; să trăiască mult ca să lase ceva în urma sa, un crâng, un codru care să-i poarte numele în memoria nescrisă a satelor și comunelor din Gurghiului. Pentru el şi pentru toţi pădurarii nu există timp de odihnă: pe ger, pe ploaie, pe furtună, pe ninsoare, câtă vreme e lumină, noaptea, în anumite anotimpuri, ei sunt la datorie, umblând printre arbori, mângâindu-le trunchiurile, îngrijindu-i, spălându-le rănile, într-o continuă și calmă stare de veghe la hotarul dintre realitate și legendă.

Vineri, 20 martie 1981, am asistat la naşterea unei păduri în Munţii Gurghiului. Să sperăm că nu se va întâmpla nimic grav pe planetă care să ducă la transformarea acestei păduri în nisip și în cenuşă de clepsidră. Numele acestor molizi plantaţi sunt Ioan, Gheorghe Maria, Ileana, Constantin, și iarăşi Ioan, Gheorghe, Maria, Ileana… după numele oamenilor care i-au plantat. Ne auziţi, oameni buni din anul 2081?

 

Puteţi citi, de acelaşi autor:

“E un colţ de rai între betoane parcul ăsta”

Reporter la sfârşitul lumii, dar nu într-o Siberie a spiritului

“Viața a devenit o marfă”. Nicolae Dărămuș și lupta împotriva marii terori anti-ecologiste

“Tăierea copacilor: O crimă”

“Trocul” în Apuseni: muncitorii se cacă ca la schimb stăpânii să le ia din dos aurul


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger