Ecologismul și ecologia sunt două fațete ale raportării noastre la mediul din care facem parte. Una este mai analitică (ecologia), alta mai focalizată pe acțiune (ecologismul). Aceste două abordări au nevoie foarte mare una de cealaltă, dar specializarea inevitabilă a dus la separare și distanțare, chiar la izolare și lipsă de comunicare, o situație care produce anumite riscuri, cu consecințe ecologice, economice, sociale, politice ș.a.m.d. Alfred North Whitehead (1861-1947) arăta nevoia de înțelepciune prin unificarea (1) capacității metafizice de a ști ce (know what), adică a celor legate de viziune politică orientată spre sustenabilitate, cu (2) capacitatea de a ști cum (know how) ,adică a aspectelor legate de știință și tehnologie. În cartea Science and the Modern World, el a arătat că “orice obiect fizic, care prin influența lui își deteriorează mediul, comite un act de sinucidere”.
Te poți întreba oare ce ar zice Whitehead dacă ar vedea situația actuală. Atât graficele cu procesele aflate în derulare în domeniul realităților ecosistemice globale, cât și gradul de coerență a ecologismului cu ecologia care, împreună, ar putea să creeze acea înțelepciune de care este nevoie pentru a avea șanse de sustenabilitate ecologică a civilizației noastre umane.
Pentru secolul 21, este nevoie vitală de o înțelepciune ecologică-ecologistă aptă de a se implica în planificarea strategică a dezvoltării, capabilă de definirea unei poziții ecologice coerente în marile domenii care influențează la modul direct ceea ce se petrece în mediu: silvicultură, agricultură, pescuit, transporturi, domeniul energetic, învățământ ș.a.m.d. Pentru o asemenea implicare este nevoie de (1) capacitate intelectuală extraordinară produsă prin sinergia multor ecologi și ecologiști geniali și (2) capacitate de management al cooperării. Trebuie managerizată atingerea unei mase critice și a unei coerențe în funcționare, bazate pe acceptarea diferențelor de opinie, a diferențelor de abordare a aceleași realități, a complementarității. Trebuie perfecționată abilitatea de a ajunge în sferele decizionale, cu aptitudinea de a avea o influență reală, nu doar o prezență simbolică, cea „pe rol de papagal”, care nici nu percepe ce i se întâmplă.
Diversitatea ecologilor, precum și diversitatea ecologiștilor este foarte mare. Ai putea zice că există atâtea orientări câte creiere capabile de a analiza subiectul. Totuși, se pot percepe niște cohorte, niște trenduri, tendințe. Ecologismul se bazează măcar în principiu pe suportul științific oferit de ecologie, în acest fel este dependent de el; ecologia, ca știință, fără suportul ecologismului, rămâne o aventură intelectuală derulată în pagini de publicații cu pretenții științifice, astfel că rezultatul acestei munci intelectuale nu ajunge să aibă influență decât între cei care fac asta pentru frumusețea jocului intelectual. Ecologismul este undeva la zona de interferență dintre științele ecologice și societatea în ansamblul ei, mai concret, în domeniul administrativ de elaborare și implementare a politicilor, comunicare și crearea suportului public pentru politici cât mai puțin agresive față de natură și cu caracteristici de sustenabilitate pe termen lung.
Ecologia este o ştiinţă de sinteză relativ tânără, care se focalizează pe înţelegerea interrelaţiilor din ecosisteme, studiind fluxurile materiale, energetice şi informaţionale între diferite populații de organisme, precum şi între acestea şi mediul lor abiotic. Un savant ecolog se poate preocupa o viaţă întreagă cu nişte miriapode din careva pădure şi de relaţia acestora cu mediul lor… şi poate să scrie 1.000 de lucrări despre acest subiect; chiar și la o viaţă umană lungă şi prolifică, nu o să ajungă să termine cu ele. Savantul poate avea o altă opţiune, să considere că este necesară o viziune mai largă, şi se poate ocupa tot în singura lui viaţă de ecologia unei păduri, să zicem de aceeaşi pădure, despre care să scrie tot 1.000 de lucrări; dacă omul este genial, lucrările lui savante pot face lumină în chestiuni interesante, relevante, importante. Prin aceste mici progrese de înțelegere a unor detalii, prin recompunerea unei imagini mari care să cuprindă variatele fenomene, știința progresează, ajunge să înțeleagă mai bine ceea ce se întâmplă în Lumea reală.
Un savant ecolog priveşte fenomenele şi se rezumă la înţelegerea lor corectă şi detaliată, la descrierea lor cât mai exactă. În ultima vreme, este în tendințe să se utilizeze pe cât posibil ecuaţii matematice complexe. În ecuații care inițial erau simple, se mai strecura ceva nou factor care ajusta ajustarea, ceva și încă ceva, încât acum multe astfel de magice formule au ajuns niște simbolice simboluri ale matematizării în care nu se mai percepe nici pădurea, nici coropișnița, nici pasărea care cântă; culmea este că la final, aceste formule perfecționate la perfecție au ajuns să dea rezultate cuantificate exact, egale cu zero. Acestea pot ajunge atât de autonome în ale lor simboluri care vor cuantifica esenţa existenţei coropişniţei, încât ele vor putea să fie înţelese doar de un alt savant similar aflat într-o altă galaxie.
Ecologul extrem este atât de implicat în cercetarea unui detaliu încât riscă să nu mai perceapă ce se derulează acum în jurul nostru… la nivel macro, al peisajelor și al Ecosferei. În principiu, un savant ecolog poate să fie performant în domeniul lui de hiperspecializare, unde să ştie pe de rost toate articolele publicate vreodată de cineva despre “ale lui gângănii”, dar acelaşi om poate să fie rupt de realităţile ecologice ale Planetei… a dezastrului ecologic aflat în derulare. Un ecolog interesat de cercetarea lui din pădure, nu neaparat ridică vocea când pădurile sunt defrişate; poate speră să publice un ultim articol înainte ca şi pădurea lui să fie rasă. Un ecolog poate să fie interesat de ecologism, dar la fel de bine poate să nu aibă asemenea preocupare, deoarece preferă să îşi aloce toată energia pentru studierea coropişniţelor (spre exemplu) şi “să nu se implice în politică”. Un ecolog de acest gen, în principiu poate să fie cumpărat de o firmă de eoliene, de una de minerit cu cianuri, de o firmă care vrea să exploateze cât mai mult din pădurile încă existente sau să aducă vânători care să împuște orice mai există în peisaj șamd, iar el va lucra conștiincios cu toată puterea lui de muncă pentru cei 5 lei de final.
Ecologia, ca preocupare pur teoretică – nu prea pare să poată continua prea mult, în lumea actuală din ce în ce mai lipsită de resurse pentru astfel de jocuri intelectuale ale unor savanţi izolaţi în ale lor turnuri de fildeş. Adică, este nevoie de schimbare, încât publicul mai larg să perceapă corect cât de importante sunt aceste idei ale ecologiei ca ştiinţă, cât de relevante sunt ele pentru societate! În măsura în care sunt relevante…
Ecologismul este un curent social relativ nou, al celor care percep importanţa vitală a modului în care civilizaţia umană interacționează cu mediul nostru de viaţă. Poate să existe sustenabilitate, ori poate să apară destructurarea ecosistemelor, dispariţia speciilor, erodarea suportului natural de care depindem. În cercurile elitei ecologiste actuale sunt dezbătute subiecte vitale pentru sustenabilitatea civilizației umane. Apare recunoașterea situației în care suntem, anume că știm cum se face (avem know-how) dar nu prea mai știm ce să facem (a cam dispărut know-what)… Există tot felul de capacități tehnice, dar nu știm la ce să le utilizăm, există infrastructură comunicațională prin care curge ceea ce poate să curgă prin canale.
Ecologismul se bazează pe ecologie, dar nu rămâne indiferent la realităţile derulate în ecosisteme, peisaje și la nivelul Ecosferei, sub presiunea agresiunii umane. Un ecologist nu este mulţumit doar de simpla calculare la perfecție a ratei de dispariţie a pădurilor naturale, nu este satisfăcut de realizarea unui grafic impecabil care arată cum sunt eradicate stocurile de peşti oceanici şi nu este mulţumit când trage concluzii despre imposibilitatea supravieţuirii civilizaţiei umane cu acest stil de devastare a mediului şi resurselor de care depindem. Un ecologist percepe nevoia implicării noastre în orientarea fenomenelor aflate în derulare, încât să nu ne adâncim şi mai mult în criza ecologică globală… deoarece se ajunge la un moment când este tardivă reorientarea.
Fără suportul ştiinţific oferit de ecologie, ecologismul se rezumă la adunarea gunoaielor din pădure şi plantarea de copăcei pe fumegânde gropi de gunoi intelectual, pe care se are pretenția că se lucrează; un astfel de ecologism, care nu are capacitate intelectuală de mai mult, este un fel de soră a lui Onan. Din păcate, acest tip de ecologism este destul de răspândit, și este consecința lipsei de cooperare între 1. ecologiști tineri, voluntari și dornici de acțiune, dar lipsiți de cunoașterea complexității domeniului… cu 2. ecologii capabili de a oferi suportul ideatic, științific, rațional, care trebuie să stea la baza conceperii oricărei acțiuni rezonabile. Adică, în loc de acest „ecologism heirupistic”, „hai să facem ceva”, evident este nevoie de ceva nou, cu mai mult suport ştiinţific!
În principiu, un ecologist aflat în Parlament poate să fie atât de departe de ştiinţele ecologice încât să nu cunoască nici măcar termenii de specialitate oarecum banali, dar să facă “carieră politică” prin mimarea celor zise de ecologiştii vestului: stopaţi poluarea, nu tăiaţi pădurile, vrem agricultură ecologică şamd. Un ecologist de acest gen nu prea percepe diferențele dintre specii de păsări, și greu poate înțelege de ce nu este bine să se planteze pe gropile de gunoi sau pe locul fostelor păduri, niște specii de arbori din America sau de altundeva, care au potențial invaziv; de fapt, nu înțelege ce înseamnă specii invazive. Nici asta nu este o mare bravură intelectuală. Ecologistul extrem, lipsit de pregătire în domeniul ecologiei, nu percepe cu adevărat importanța gândirii raționale, biologic-ecologice, ci face acțiuni care de care mai aberante, gen plantare de stejar roșu și salcâm în careva arie protejată… și mai așteaptă și aplauze din partea celorlalți. Mulți ecologiști sunt gata să facă educație ecologică, altora, fără a percepe că nici ei nu au o astfel de educație, și că ar fi necesar să se autoeduce cât de cât.
În secolul 21 este nevoie ca de aer de o simbioză reuşită a ecologiei cu ecologismul. Ele trebuie să facă front comun, iar varianta cealaltă ar însemna 1. un ecologism diletant, pueril și penibil, lipsit de suportul științific – deci potențial capabil să distrugă și mai mult mediul de viață ca rezultat al lipsei de înțelegere a consecințelor propriilor ei acțiuni și 2. o ecologie din ce în ce mai teoretică, lipsită de capacitate de a se face înțeleasă în afara cercului de specialiști din ce în ce mai hiperspecializați segregați pe secte lipsite de comunicare între ele, o preocupare științifică a cărei relevanță este puțin înțeleasă de către cei care decid alocarea de resurse, deci un fel de hobby personal al unor savanți. Din fericire, deja și la ora actuală mulți dintre cei care se ocupă de ornitologie au preocupări și de protejare a păsărilor pe care le studiază, la fel cu liliecii… sau cei care se interesează de cercetări privind fluturii, încearcă să protejeze habitatele speciilor periclitate, a celor rare, și ei sunt cei care percep cel mai concret declinul general al diversității biologice la nivel de peisaj. Cu toate acestea, se simte o prea mare distanțare între ecologi și ecologiști, care atât timp cât nu cooperează mai bine între ei, nu se poate spera formarea unei mase critice apte să convingă și pe alții… până la urmă este o chestiune de comunicare, de management al cooperării, de consolidare a unor legături parțial funcționale. O simbioză a ecologiei cu ecologismul ar putea aduce beneficii pentru ambele curente, o interrelaţionare şi o susţinere reciprocă. Progresul ar fi posibil dacă ecologii și ecologiștii ar conştientiza cât de mult depinde o orientare de cealaltă și cât de mare nevoie este de a lucra împreună pentru un succes comun. De reuşita sau nereuşita acestei simbioze poate să depindă nu doar studierea unor păsări, existenţa sau dispariţia lor,… ci ceva care ne interesează mult mai mult, la un nivel mult mai personal, mai uman. Oare ce să fie asta?
2 comentarii
In ultima vreme au fost foarte multe discutii si dezbateri referitoare la schimbarile climatice dar nimic concret din punct de vedere al actiunilor de combatere.
Unul dintre motivele lipsei de actiune este incapacitatea stiintei de a demonstra clar motivele schimbarilor climatice.
Se spune ca este o incalzire globala, se dau tot felul de date, dar iarna 2009-2010 din emisfera nordica a fost una din cele mai dure din ultimii zeci de ani.
Incapacitatea stiintei de a prezice vremea, fie si pe perioade foarte scurte de timp duce de asemenea la inducerea sentimentului de neincredere si nesiguranta a guvernelor si a opiniei publice. Astfel, o stiinta care nu este capabila sa prevada vremea pentru nici macar trei zile nu poate convinge ca va fi in stare sa prezica vremea pe ani de zile.
Iarna din emisfera nordica, din sezonul 2009-2010 a accentuat si mai mult acest sentiment de neincredere. De altfel, in ultima vreme, s-a lasat linistea peste subiectul “incalzirea globala”.
Totusi problemele ramin: inundatii catastrofale in unele regiuni ale globului, seceta extrema in altele, seceta urmata de ploi catastrofale, tornade, furtuni extrem de puternice, socuri termice de la o zi la alta, etc. Toate acestea au efece drastice asupra agriculturii si in ultima instanta asupra omenirii.
In cele ce urmeaza vreau sa va prezint o analiza personala asupra fenomenului de schimbare a climei.
In ultimii ani, pe masura ce fenomenele meteo au devenit din ce in ce mai violente, au inceput discutiile (foarte intense uneori) pe tema motivelor acestor modificari. A fost considerat drept principal “vinovat” de aceste probleme un gaz (CO2) a care ar genera un efect de sera care la rindul lui duce la incalzirea atmosferei (caldura de la Soare este evacuata mai greu).
Aici eu am citeva observatii importante:
1. Efectul de sera din atmosfera terestra nu este produs in principal de CO2, este produs de vaporii de apa.
2. Nimeni nu a facut nici o demonstratie credibila a relatiei dintre incalzirea atmosferei si fenomenele meteo extreme (valuri de caldura sau frig, ploi extrem de puternice, secete, etc).
De exemplu daca, global, temperatura atmosferei creste cu 1 grad Celsius, ar putea sa creasca minimele si maximele medii cu 1 grad Celsius ceea ce nu este foarte mult, fara sa avem fenomene extreme.
Aici, ca o alta observatie extrem de importanta, omenirea nu stie in acest moment cum se produce ploaia (sau fulgul de zapada) intr-un nor.
Discutii, ipoteze sint multe dar nimeni nu a produs ploaie (sau fulgi de zapada) in laborator. Formarea picaturilor de ploaie (sau a fulgilor de zapada) este un mister total pentru stiinta actuala.
Acesta este unul dintre motivele principale a incapacitatii in prevederea vremii. Un nor are efecte importante asupra vremii la sol, norii joaca un rol extrem de important in clima Pamintului (numai ca sttinta nu poate prevedea cind se formeaza sau dispar).
3. Pina acum nimeni nu a studiat in mod serios schimbul de caldura pe care il are atmosfera cu alte sisteme (suprafata pamintului sau vidul cosmic).
Aceasta este greseala majora care s-a facut pina acum.
Nimeni nu a studiat pe unde intra si pe unde iasa caldura din atmosfera si cu ce viteze. Mai jos am facut o analiza a “punctelor de intrare” a caldurii in atmosfera si o idee despre viteza cu care intra.
La momentul la care scriu acest document nu am informatii despre modul in care iasa caldura din atmosfera.
Ceea ce noi denumim “vreme” este dat de acest bilantul energetic dintre: energia emisa de Soare, caldura care intra in atmosfera si caldura care iasa.
Aceasa ecuatie deosebit de simpla la prima vedere se complica enorm daca incepem sa studiem transformarile care au loc in atmosfera.
Viteza cu care se face transferul de caldura din atmosfera determina temperaturile, vinturile, uraganele, etc
Cine reuseste sa descifreze acest mecanism poate sa spuna ca poate prevedea vremea.
In momentul actual noi nu avem nici o sansa de a controla intensitatea energiei eliberate de Soare si nici viteza (si punctele) pe unde iasa caldura din atmosfera.
Ce putem noi e sa vedem cu ce ar fi putut afecta omenirea echilibrul climatic.
Tinind cont de observatiile de mai sus am inceput sa caut explicatii, pentru ca totusi fenomenele extreme sint, iar in ultimii ani s-au accentuat atit ca amploare cit si ca frecventa de manifestare. Pentru a gasi un raspuns plauzibil am incercat o comparatie intre situatia de acum si cea din anii 1800 (inainte de revolutia industiala).
Modificarile notabile care au aparut intre aceste doua momente:
1. Populatia a crescut de citeva ori.
2. Padurile au fost defrisate masiv, locul lor a fost luat de cimpuri pe care se practica agricultura.
3. Orasele s-au extins extrem de mult ca suprafata.
4. Infrastructura de transport (sosele, cai ferate) s-a extins extrem de mult.
5. Se foloseste preponderent combustibil fosil pentru nevoile energetice ale omenirii.
6. Consumul de energie pe cap de locuitor a crescut extrem de mult. S-a dezvoltat foarte mult turismul de masa (care era aproape inexistent pe la 1800)
a crescut extrem de mult circulatia oamenilor pe distante mici si medii (la si de la locul de munca, vizite, cumparaturi, etc).
Aceasta crestere a consumului de energie pe locuitor este sustinuta preponderent din energia solara din trecut, stocata in combustibilii fosili.
7. Consumul de hrana pe cap de locuitor a crescut foarte mult in unele parti. Se arunca foarte multa mincare (si asta din cauza ca este prea ieftina iar omul
“modern” nu simte efortul depus pentru obtinerea ei), se maninca foarte multa mincare (obezitatea a devenit o problema serioasa in foart multe state).
Consecintele acestor modificari:
1. Injectarea unor cantitati enorme de caldura de catre cimpurile agricole din cauza transformarii energiei solare in caldura.
Acesta este un fenomen care a scapat, in mod surprinzator, atentiei publice. Dupa parerea mea acesta este fenomenul determinant in problemele climatice
cu care ne confruntam noi acum.
Datorita ciclurilor vegetale specifice culturilor agricole si padurilor apar perioade de timp (coacerea culturilor, rasarirea culturilor, etc) in care pe suprafete extrem
de importante de pamint energia solara este transformata in caldura in loc sa fie transformata in energie chimica, prin fotosinteza. De exemplu in regiunile cu clima temperata padurea devine verde in aprilie si frunzele se usuca in octombrie (pe durata de aproximativ 6 luni padurea este verde) in timp ce un cimp agricol cultivat cu griu de exemplu, ajunge la maturitate pe la sfirsitul lui iunie. Pe durata coacerii culturilor agricole nu se produce fotosinteza, energia solara este transformata in caldura.
De asemenea in unele zone cimpurile agricole ramin nelucrate dupa prima recolta, pamintul este expus radiatiei solare, ceea ce duce din nou la injectarea
caldurii in atmosfera.
Prin dimensiunea suprafetelor agricole acesta este fenomenul preponderent care determina problemele climatice (dupa parerea mea).
TEMPERATURA LA SOL ESTE MOTIVUL PRINCIPAL AL INCALZIRII ATMOSFEREI SI AL FENOMENELOR METEO EXTREME.
2. Injectarea unor cantitati foarte mari de caldura de catre infrastructura de transport si orase.
Drumurile, caile ferate si orasele (construite preponderent din beton) trensforma energia solara de asemenea in caldura, care ajunge in atmosfera.
3. Injectarea unor cantitati foarte mari de caldura prin arderea combustibilor fosili.
Practic toata caldura folosita la incalzirea locuintelor ajunge in atmosfera (datorita transferului termic prin pereti si ferestre in cele mai bune locuinte caldura ajunge afara in aproximativ doua zile). La fel se intimpla in cazul oricarui proces industrial care necesita energie termica (industrie siderurgica, termocentrale, etc).
Odatorita randamentelor slabe ale motoarelor termice si ale turbinelor pentru generarea energiei electrice (sub 40%) cea mai mare parte a energiei combustibililor fosili folositi la producerea de energie ajunge in atmosfera sub forma de caldura.
4. Emiterea in atmosfera a unor cantitati enorme de CO2, gaz cu efect de sera.
Datorita consecintelor prezentate mai sus ajungem la raspunsuri in cazul problemelor climatice:
1. Datorita incalzirii puternice a solului se incalzesc straturile superioare ale atmosferei astfel incit nu se mai formeaza norii.
Aerul incarcat cu vapori de apa (daca acestia exista) nu se poate ridica la altitudinea la care apa se condenseaza. Asa ceva s-a intimplat in Rusia (de exemplu) in vara 2010 (cu efecte catastrofale pe plan agricol si al mediului, in general).
Asa se explica, de exemplu, lipsa zapezilor si iernile calde din ultimii ani. Iarna 2009-2010 se explica prin faptul ca, din motice necunoscute (oamenii nu stiu de ce se formeaza fulgii de zapada in nori), s-a creat o suprafata suficient de mare se sol acoperit de zapada. Zapada a reflectat radiatia solara si a dus la iarna “severa” (in realitate o iarna normala pentru emisfera nordica dupa tiparele vechi ale climei).
2. Datorita incalzirii rapide a pamintului se incalzeste rapid si aerul de deasupra ceea ce poate determina miscari violente ale aerului (daca in vecinatate
se afla o masa de aer rece).
Aceasta duce la aparitia furtunilor puternice, tornadelor, etc. Asa se poate explica de exemplu, aparitia in ultimul timp al tornadelor in Romania, fenomen de neconceput in cazul tarii noastre in urma cu numai citiva ani.
3. Incalzirea atmosferei la nivel global (in medie). Cantitatea de caldura injectata in atmosfera a crescut foarte mult iar viteza de evacuare a scazut (din cauza
accentuarii efectului de sera).
Ce este de facut:
1. Cel mai important, dupa parerea mea, este sa se incerce sa se mentina cit mai multa verdeata la suprafata pamintului (asa cum era inainte de revolutia industriala).
Verdeata nu o sa permita transformarea energiei solare in energie termica. Acest lucru se poate realiza pe doua directii: impaduriri masive si elaborarea unor tehnologii agricole care sa permita mentinerera cimpurilor agricole verzi pe o durata cit mai mare de timp (de exemplu sa nu se permita ca terenurile agricole sa stea numai arate sau in stare de miriste cu saptaminile). Dupa recoltare ar trebui sa se cultive alte plante care rasar foarte repede.
Modul in care se face acum agricultura este gresit din multe puncte de vedere (foloseste ingrasaminte, pesticide, etc, care distrug solul, injecteaza cantitati enorme de caldura in atmosfera, etc).
Trebuie modifciat modul in care se face agricultura, in acord cu procesele naturale care au loc, nu impotriva lor.
2. “Inverzirea” oraselor si a infrastructurii de transport. Betonul, asfaltul sau caile ferate sint generatoare importante de caldura dar pot fi “mascate” prin plantarea de arbori inalti de-a lungul cailor de transport sau printre blocuri (in orase). Astfel se diminueaza foarte mult cantitatea de energie solara care ajunge in contact cu aceste suprafete, ceea ce duce la diminuarea inportanta a caldurii emanate.
3. Incercarea de a reflecta cit mai multa lumina solara inapoi in spatiu. Asa ceva necesita insa studii de fezabilitate. De exemplu un cimp de oglinzi controlate
(care s-ar putea instala in zonele de desert, de exemplu), costa foarte mult, trebuie determinat in ce masura este fezabil asa ceva. Dar astfel de idei corect aplicare ar putea avea pe de alta parte efecte benefice extrem de importante. De exemplu cu un cimp de oglinzi suficient de mare si amplasat la o distante potrivita de un ocean sa se determine miscarea maselor de aer incarcate cu umiditate spre continent, aducerea ploilor si formarea unor paduri. Dar asa ceva, repet, necesita studii mai ample.
4. Tot ceea ce s-a spus pina acum in legatura cu reducerea emisiilor de CO2 (folosirea mijloacelor de transport in comun, micsorarea numarului de automobile, imbunatatirea randamentelor, etc)
@Ovi. Credibila expunerea dumneavoastra. Atentionez, ca nu am cunostinte in aceasta zona, am operat strict cu elementele generale.