“E un colț de rai între betoane parcul ăsta”

După o decadă de campanii civice și un an de scepticism datorat unor mobilizări largi care schimbă infinitezimal situația politică, speranța mea într-un activism fără mize majore de împuternicire civico-politică, mi-a fost redată de 8 Martie de către două doamne: Aimée Bugner, în prag de pensionare, și Silvia Cruceanu, deja pensionată.

de Adi Dohotaru

Tenacitatea și pasiunea doamnelor din Grupul de iniţiativă din cartierul Lacul Tei, care încearcă să convingă autoritățile să împiedice secarea lacului din Parcul Circului, m-au inspirat pentru propriile campanii din Cluj.

Rândurile de mai jos nu au fost un omagiu de 8 Martie, dată la care din curtoazie ușor convențională oferim, de pildă, flori femeilor pe care le prețuim. De data aceasta, am privit florile împreună, asemenea lotușilor plăcut mirositori din lacul a cărui frumusețe Aimée și Silvia și-o doresc conservată.

Dânsele m-au învățat că atitudinea radicală, anti-autoritară și de refuz al dialogului poate pedala în gol. În schimb, propunerile constante de a colabora cu autoritățile pot avea mai mult succes, atâta timp cât atitudinea tinde spre o colaborare critică. Colaborarea critică presupune, așa cum a făcut grupul, o invitație stăruitoare către instituțiile publice de a rezolva problemele împreună, mai transparent, îmbinând democrația reprezentativă cu cea participativă, iar în cazul refuzului de a negocia politici publice diverse, critica să se manifeste prin petiții, manifestări stradale ori presiune mediatică. Din cauza accesului ierarhizat la decizia publică (de exemplu, în raport cu investitorii majori în clădirile ce au mușcat din parc), colaborarea critică este limitată și punctuală, dar merită încercată în lipsa altor instrumente de negociere politică, care să reprezinte realmente clasa de mijloc sau clasa muncitoare (un partid ecologist sau / și un partid la stânga PSD).

Pe Aimée Bugner și pe Silvia Cruceanu le-am întâlnit la un workshop al Centrului de Resurse pentru participare publică (CeRe) din Brașov, care a avut ca miză implicarea cetățenilor în decizia politică. Miza grupului este convingerea Administrației Lacuri Parcuri și Agrement București – ALPAB să pompeze apă în lac pentru ca acesta să nu sece, iar flora și fauna bogată a apei – lotuși, chiparoși, broaște țestoase, pești etc. – să nu dispară. Alte cereri ale cetățenilor din zonă sunt legate de o mai bună întreținere a parcului, precum și de stoparea eventualelor construcții la limita parcului, mai ales că există supiciunea că o construcție de 20 etaje aprobată abuziv pe spațiul verde din apropiere ar fi condus la devierea izvoarelor în timpul construcției și de atunci a scăzut nivelul lacului atât de tare, încât se văd rădăcinile chiparoșilor. Susținuți de diverse organizații, oamenii din cartier au ieșit în stradă și s-au adunat de fiecare dată peste 100. În cadrul workshopului CeRe, am făcut la un moment dat un exercițiu care arată după cum urmează:

Ce am câștigat până acum

Aimée Bugner este psiholog în cadrul Institutului Național de Hematologie Națională și președinte al Fundației Donatorilor Benevoli de Sânge, unde face campanii care accentuează necesitatea donării de sânge, în condițiile în care în România se donează de două ori mai puțin față de UE. Are doi copii, este vorbăreață, cu o energie acaparatoare: „Nu ne mai duc de nas așa ușor pentru că ne descurăm în legi. Ne-am dus la audiențe și am stabilit rolurile: unii fac proces verbal, alții întreabă una sau alta. Îi sunam până înnebuneau și s-au apucat să facă ceva. Au pus coșuri de gunoi, au reparat niște trepte, dar n-au curățat lacul și n-au introdus un sistem de irigații”. Crede că există un refuz de a administra parcul, pentru ca ulterior dezvoltatorii imobiliari „să facă orice în zonă”. Pentru Aimée Bugner, campania e „un tango cu autoritățile, doi pași înainte, doi pași înapoi”. După ce au funcționat în vară pompele care au oprit secarea lacului, ele sunt oprite iar, „dar acum știm ce să facem”.

Silvia Cruceanu s-a pensionat recent, după o viață de muncă la Institutul de Studii și Proiectări Hidrotehnce, unde a lucrat ca tehnician hidro. Are o fată care o mai ia la mișto pentru activismul ei de pensionară: „Am stat cu Ioana Petrache [de la CeRe]și am stabilit un regulament al parcului pentru a găsi punctele, pentru a reuși să îi atacăm pe ALPAB care ne spuneau că nu ține de noi administrarea parcului. Am făcut un protest pentru că lacul secase foarte tare și am sesizat Garda de Mediu pentru ca pompa administrației să pună apă în lac. Când au auzit de protest de la ALPAB, au zis aoleu, ce ați făcut?, așa că au reparat pompa și au dat drumul la arteziene”. Lotusul este specie invazivă, administrația trebuie să pompeze apă pentru a stopa invazia lotusului și transformarea lacului într-o baltă mocirloasă, care a dus la moartea multor pești până acum. „Au 300 de angajați la ALPAB, au birouri specializate – am făcut rost de organigramă, deci ar fi specialiști și bani pentru intervenție”, spune Silvia în sotto voce. Dar la ea nu e procedeu retoric, e firea ei, cumpănită, metodică și asertivă. O completează de minune pe colega ei din liceu, Aimée, căreia îi estompează inflexiunile hiper-critice. După ce o auzi pe Aimée spunând NU unor abuzuri și tare morale, o auzi apoi pe Silvia inspirând calm cu DA-ul ei. Dar cine le privește atent își dă seama că Silvia nu ar fi avut energie fără Aimée.

Cu ce suntem mai puternici

„Ne descurcăm în hățișul legal. Știm că autoritățile sunt într-o poziție ilegală prin refuzul de a administra zona. Au fost în audiență oamenii la APLAB, iar șeful Săndulescu a zis că nu au dreptul de a umple lacul din pânza freatică. Apoi, am vorbit cu un geolog care ne-a spus că legal poate fi umplut lacul (lucrase la studiul geo la o clădire în zonă)… Și ne-am gândit: Hai să facem un flashmob în care venim cu apă și turnăm în lac!”, spune Aimée Bugner.

„Am învățat să ne oreganizăm mai bine. Vedeți că avem miting, le-am spus la APLB și că ne-ați mințit înainte, au recunoscut că pot umple cu apă. A funcționat pompa peste vară și a ajuns la un nivel acceptabil. Au fost ani în care apa ajungea în apropiere de alei. În jurul lacului sunt cedri și acum se văd rădăcinile. Totuși, în ultimul timp se mai îngrijesc de parc”, o completează Silvia Cruceanu.

Pe ce putem construi în continuare

Aimée spune că trebuie implicați oamenii din cartier. „Deocamdată e slabă legătură, pentru că e București și stamina morală lipsește, iar oamenii nu mai au senzația că au o responsabilitate și un drept dincolo de apartamentul lor”.  Însă prin expoziția itinerantă „Istorie și tradiție în Cartierul Tei” din primăvară, cu fotografii și hărți din perioada comunistă, dar și din secolul XIX, activestele speră să lege bucureștenii de memoria locului. Să sudeze astfel o comunitate în jurul unor bunuri comune ca parcul sau lacul în pericol de secare.

Silvia a vorbit cu o profesoară de istorie de la Spiru Haret, care „stătea cu noi în bloc și încercăm să vedem cum putem colabora prin studenți”. „Acum suntem 7-8 care ne întâlnim săptămânal, uneori în parc vara, alteori la școală sau la cineva acasă, dar sperăm să rămână mai mulți în grup”.

Obstacole

Aimée crede că piedicile sunt legate de „reaua voință ori planurile ascunse, mai ales că parcul oferă posibilități de dezvoltare imobiliară”. Silvia accentuează inerția oamenilor. „De pildă, eu am venit în grup de puțin timp, mama de 85 de ani era deja în grup și un an de zile nu am vrut să intru. Aveam senzația că acțiunile sunt inutile pentru că ei au deja planul făcut. Îi mai amâni puțini, dar până la urmă taie și au scăpat. Am intrat în jocul ăsta când au cedat 11.000 m pătrați pentru circul de stat. Ei au făcut deja un proiect pentru a da drumul animalelor prin parc. Vroiau să facă căsuțe pentru animale în copaci, dar puțea acolo când treceai. Se povestește în cartier că odată un leu ar fi scăpat, s-a oprit circulația, dar l-au tranchilizat pe animal.. A fost circ mare atunci. N-a vrut nimeni varianta asta cu animalele circului prin parc, așa că au mutat animalele în urma protestelor noastre. S-a făcut o petiție cu 1.200 de semnături, iar la manifestația stradală au fost vreo 100, dar era ploaie torențială”, povestește cu mândrie Silvia cum au depășit obstacolele.

Aimée vede din nou partea goală a paharului: „Eu mă duc cu câinele dimineața devreme, ca să ajung apoi la serviciu. Am vorbit cu două băbuțe care își beau cafeaua în parc, le-am zis să vină la un protest pe care îl organizam, dar cum au văzut dup-aia persoanele la miting au și tulit-o”. Dincolo de neimplicarea civică, cel mai important aspect rămâne obtuzitatea autorităților, cred ele.

Cum am depășit piedicile, cum le vom depăși

Silvia arată că „ne-am blindat cu informații, am citit și o carte de specialitate legată de geotehnică și fundație”. Iar Aimée spune că e vitală „o informare mai bună a celor care fac protestele pentru a avea o poziție mai sigură în termeni atât tehnici cât și juridici pentru ca autoritățile să intervină”. Crede că este dificilă mobilizarea; „cu șantaje sentimentale, de astea…”. E puțină lumea la proteste pentru cât de populat parcul. „Luptăm cu un primar corupt, cu un ALPAB ineficient, cu oameni neimplicați. Vorbesc cu pensionari să vină și-mi spun că n-au timp. Păi, cum n-au timp, doar sunteți pensionari, le spun. Trebuie activați cei care au venit o dată și-apoi au dispărut de pe firmament, se gândește.

„E un colț de rai între betoane parcul ăsta”, încheie ea.

Când Aimée prezintă rezultatele exercițiului, dar în stilul ei critic, filtrat prin ani de dezamăgiri, ca doamnă pe care l-a luat pe NU în brațe pentru a se proteja, Oana Preda, coordonatoarea CeRe, îi răspunde: „de fiecare dată când ați anunțat un miting, autoritățile au reacționat, iar ăsta e semn bun, de la care se poate construi”. Când Aimée îmi dădea interviul de 8 Martie, îmi amintea constant de mama, matroană în stil italienesc, energică, impulsivă și dominatoare, însă doar în sfera domestică, unde viața și sistemul i-au trasat limitele intervenției. Mi-ar plăcea să o văd pe mama, asemenea lui Aimée și Silviei, ieșind de sub tutela vieții de familie. Măcar de 8 Martie.