Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți un copil tăvălindu-se pe jos în fața unui raft de jucării, cerând cu cerul și cu pământul ultimul model de mașinuță? Sau convingându-și părinții să-l finanțeze pentru a-și completa cu sfințenie ultimul catalog cu abțibilduri din pachetele cu napolitane X? Sunt nenumărate exemplele prin care copiii pot și sunt influențați de reclamele difuzate pe repeat și amplificate prin dorințele altor copii care, împreună, alcătuiesc o categorie irezistibilă de consumatori.
Există țări unde reclamele pentru copii sunt interzise, iar sociologii nu au întârziat să emită studii despre presupusele beneficii ale aceste măsuri. În același timp, alții argumentează pentru dreptul nediferențiat la informație, fie ea și de natură publicitară. Pentru azi, vă invităm alături de prietenii de la Closer 2 Oxford, care au lansat această temă de dezbatere, la un exercițiu de reflexie: ar si sau nu mai bună o lume fără reclame făcute să gâdile poftele copiilor?
Publicitatea ”îngrașă”
de Cerasela Nadiu
Pentru început e necesar să definim termenii cheie ai acestei ipoteze.
Primul termen la care ne vom referi este ”publicitate”. Există mai multe definiții ale acestei noțiuni, însă noi vom oferi doar două. Prin ”publicitate” înțeleasă la modul cel mai general se înțelege difuzarea în public a unor informații prin intermediul mijloacelor de informare în masă.
O altă definiție, de data aceasta mai specifică, este aceea că publicitatea presupune orice formă de promovare cu caracter persuasiv a unui produs, serviciu, idee de către un producător.
Asupra termenului ”copil” nu s-a formulat o definiție universal acceptată. Unele țări consideră ca fiind copil o persoană sub o anumită vârstă. De exemplu, în Spania, copil e considerat acea persoană care are sub 12 ani, în Franța, Germania, Italia sub 14 ani, în Islanda, Norvegia sub 18 ani.Însă, alte țări fac distincție între copil și minor sau adolescent. De exemplu, în Irlanda copii sunt considerați cei sub 15 ani iar adolescenți intre 16 și 17 iar în Olanda copii sunt cei sub 12 și adolescenți cei între 12 și 18.
În cele din urmă vom defini și idee de ”publicitate pentru copii”. Acest concept se referă la orice mesaj comercial plătit care se desfășoară în apropierea unui program pentru copii. De asemenea, publicitatea pentru copii include orice mesaj comercial care e determinat de către producător ca fiind destinat copiilor și care se desfășoară în apropierea oricărui program pentru copii.
Opinia noastră este că publicitatea pentru copii trebuie interzisă, iar în continuare vom aduce trei argumente care ne susțin punctul de vedere.
- Interzicerea reclamelor destinate copiilor este strâns legată de scăderea ratei obezității.
Potrivit Canadian Paediatric Society majoritatea reclamelor alimentare din emisiunile pentru copii au ca obiect mâncarea fast-food, băuturile răcoritoare, dulciurile și cerealele cu zahăr, în timp ce reclamele făcute unei alimentații sănătoase nu reușesc să ocupe nici 4% din spațiul de emisie. În urma unor studii s-a demonstrat că publicul țintă (copiii) se confruntă cu o rată a creșterii obezitătii datorită acestor reclame. Obezitatea reprezintă o problemă majoră ce afectează sănătatea copiilor care, însă, poate fi ameliorată prin interzicerea acestui tip de publicitate.
De exemplu, în Quebec reclamele pentru copii sunt interzise de 32 de ani ceea ce a dus la niște rezultate îmbucurătoare cu privire la scăderea ratei obezității. Potrivit datelor statistice consumul de calorii de către copiii din Quebec a scăzut cu 2-4 trilioane pe an, astfel Quebec este orașul cu cea mai scăzută rată de obezitate din Canada.
- Interzicerea reclamelor pentru copii reduce consumerismul.
Prin consumerism ne referim la faptul că oamenii cumpără și consumă produse în exces depășind nevoile lor reale. Dar cum apare reflexul de a cumpăra și a poseda mai mult decât avem nevoie? Bineînțeles că totul pornește de la mass-media, prin publicitate. Astăzi copiii reprezintă o forță de cumpărare tot mai mare, chiar dacă nu e manifestată în mod direct întotdeauna. Spunând asta ne referim la ideea că nu copiii sunt cumpărătorii direcți, ci părinții pe care-i influențează să le cumpere diverse produse de care nu au neaparat nevoie. De exemplu, în SUA erau difuzate reclame la colecția de 150 figurine Pokemon care îi îndemnau pe copii să le achiziționeze pe toate, satisfăcându-le o dorință temporară, până la apariția altor colecții.
Dreptul la publicitate
de Felicia Crețu
Pornim de la definirea termenilor cheie. Acceptăm prima noțiune oferită pentru termenul de „publicitate”, dar nu suntem de acord cu cea de-a doua definiție, întrucât are tendința de a favoriza echipa, prin prezența cuvântului „persuasiv”, ce induce ideea unui caracter manipulator al publicitățății.
În cele ce urmează vom trece la combaterea celor 2 argumente propuse de echipa afirmatoare, deși este indicată existența unor 3 argumente.
În privința primului argument, nu este menționată sursa studiilor ce au demonstrat că publicitatea este cauza creșterii ratei obezității în rândul copiilor. Mai mult decât atât, nu există nicio dovadă convingătoare care să susțină ipoteza că publicitatea ar influența obiceiurile alimentare ale copiilor, concluzie la care a ajuns și Jeffrey Goldstein, cercetător al Departamentului de Comunicare al Universității Utrecht (Olanda). Aceeași idee este susținută și de un studiu realizat în Marea Britanie pe baza a 24 de familii și 56 de mame, care a relevat că publicitatea are doar un efect marginal asupra obiceiurilor alimentare ale copiilor și familiei.
De asemenea, copiii se confrută cu obezitatea din cauza unei serii de factori diferiți, precum: sedentarismul, factorul genetic, alimentația nesănătoasă a mamei din timpul sarcinei, insuficiența odihnei din timpul nopții, alimentație dezechilibrată. Astfel, prin excluderea presupusului efect asupra nutriției copiilor exercitat de publicitate, nu se elimină în întregime problema obezității în rândul copiilor.
Trecând la cel de-al doilea argument, simțim nevoia să punem întrebarea dacă fenomenul consumerismului este chiar atât de rău? El este responsabil de creșterea economiei globale, creștere bazată pe un consum mai mare, și implicit cheltuieli mai mari din partea consumatorilor. Mai multă producție industrială, duce la o varietate mai mare de produse și servicii, crearea mai multor locuri de muncă și a unui mai mare confort pentru o viață mai bună. O scădere în cererea produselor va duce la o recesiune economică, împreună cu un șomaj masiv.
În contrast cu ideea înaintată de către afirmatori, conform căreia reflexul de a cumpăra pornește de la mass-media, prin publicitate, de fapt, influențele de bază asupra copiilor sunt exercitate de către persoanele cu care sunt în contact direct (părinți, frați, prieteni, școală), comunicarea interpersonală fiind mai efectivă decât cea în masă în privința practicii influenței. În plus, potrivit The Advertising Education Forum, care a prezentat rezultatele unui studiu efectuat pe 5000 de parinți din 20 de state europene, 85% dintre aceștia au afirmat că publicitatea are un efect minor sau inexistent asupra copiilor acestora.
În aceeași ordine de idei, publicitatea destinată copiilor nu ar trebui interzisă doar din cauza incapacității părinților de a spune „Nu” la cererile copiilor, a lipsei unei educații financiare în familie și a unei supravegheri a copiilor, punând problema pe seama agențiilor de publicitate. Puterea pe care o are copilul este discutabilă, având în vedere că părinții aleg în ultima instanță ce să cumpere.
În continuare vom aduce argumente care să susțină ideea că publicitatea pentru copii nu trebuie interzisă.
- Publicitatea pentru copii este generatoare de venituri
Jeffrey Goldstein estimează că mai mult de 90% din veniturile obținute din difuzarea publicității pentru copii sunt reinvestite în emisiunile pentru aceștia. Referindu-ne la Marea Britanie, UK Advertising Association a estimat că prin interzicerea acestui tip de publicitate se vor pierde 2 miliarde anual din venitul broadcaster-ilor din Europa. Cu mai puțini bani, se vor cumpăra programe mai ieftine și de calitate mai joasă, cu influență directă asupra copiilor. În plus, agențiile de publicitate îmbogățesc bugetul statului prin impozitele plătite, cu efect direct asupra întregii societăți.
- Acces egal la informație
Copii sunt îndreptățiți, în aceeași măsură ca adulții, să primească informații cu privire la produsele ce îi interesează, fiind stipulat în art. 13 a Convenției Drepturilor Copilului că acesta are dreptul la liberă exprimare, care include în sine și libertatea de a căuta, primi și împărtăși informații și idei de toate tipurile și din toate mediile.
- Dezvoltarea simțului critic
Publicitatea este parte integrantă a mediului copilului, contribuind la dezvoltarea acestuia prin aportul de cunoștințe și îndemânări ce-l vor ajuta să acționeze ca un consumator responsabil pe viitor, având format simțul analitic și imunitate la influența externă.
Textele de mai sus sunt pledoariile care deschid meciul cu cel mai bun punctaj din cadrul dezbaterii “E timpul să interzicem publicitatea adresată copiilor?”, organizată online de Closer 2 Oxford. Vă invităm să parcurgeți toate meciurile susținute pentru această moțiune, accesând acest link.
2 comentarii
e timpul sa-i interzicem sau sa-i eliminam pe cei care interzic. e timpul sa interzicem semidoctii care vor sa moralizeze si sa faca lumea dupa pofta lor. e timpul pentru libertate, nu pentru idioti!
Faptul că prin publicitate se generează venituri mi se pare că e o argumentație aflată în contradicție cu regulile dezbaterii (cele stabilite de Close 2 Oxford), care prevăd că explicațiile truistice nu sunt permise (pct 5.2.1.d). Iar faptul că aceste venituri sunt folosite pentru a produce emisiuni pentru copii absolutizează valoarea acestor emisiuni, ca și cum ar neapărat bune (ceea ce este discutabil).
Apoi, privind problema programelor pentru copii din perspectivă financiară, mă întreb cui vor vinde producătorii de conținut media pentru copii aceste emisiuni, dacă televiziunile vor avea bani mai puțini? Nu mi se pare că televiziunile sunt captive, ci producătorii de emisiuni, care vor trebui să-și reducă pretențiile financiare.
Al doilea argument al negatorilor este ridicol. Accesul la informație nu este util nimănui în absența discernământului de înțelegere a conținutului și consecințelor. Un copil nu are dezvoltarea psihică și fizică necesară pentru a distinge care informații îi sunt favorabile și care nu. Altminteri o să spunem că în numele accesului la informație (egal cu al adultului) trebuie să le dăm acces la pornografie.
Al treilea argument este la fel de invalid ca și al doilea, pentru că simțul critic se poate dezvolta doar în condițiile în care copilului îi sunt prezentate toate opțiunile, nu doar cele care reprezintă interesele celor care își permit cheltuieli uriașe de publicitate. Concret, dacă statul român (sau oricare stat) își asumă rolul de a face publicitate în egală măsură alimentelor sănătoase, prin toate mijloacele de marketing, atunci pot fi de acord să avem și publicitate la junk-food. Altminteri ce înseamnă simț critic? Să alegi între McDonald și KFC, în spatele cărora se află până la urmă aceleași fonduri de investiții? (Am ales domeniul alimentar doar cu titlu de exemplu, dar putem extinde analogia în orice domeniu afectat de publicitate).
În fine, simț critic înseamnă și criterii de apreciere, care sunt rezultatul educației, nu al geneticii. Până nu finalizăm educația copilului (nu intru în dezbaterea despre adecvarea educației la societatea contemporană, presupunem că ea există), acesta nu are încă instrumentele necesare unei gândiri critice corecte.