E timpul ca statul să nu mai subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii?

4

Pe fondul unei creșteri generalizate a șomajului în rândul tinerilor, care a dus, de pildă, la apariția așa-numitei ”generații pierdute” în Grecia, discuțiile despre legătura dintre educație și profesie sunt extrem de actuale. Una din criticile aduse frecvent sistemului de învățământ românesc, care se confruntă oricum cu o criză adâncă în ultimii ani, pasată de la un ministru la altul, vizează tocmai lipsa unei coerențe între specializările din programa instituțiilor de învățământ și oferta pieței de muncă.

 

humorous-illustrations-17

 

 

Într-o dezbatere recentă, cei de la Closer to Oxford și-au pus întrebarea legitimă dacă nu cumva cele două sfere ar trebui corelate printr-o intervenție a statului, care să nu mai subvenționeze specializările considerate ”nerentabile”. Acestei propuneri i se poate răspunde totodată că șomajul e un fenomen prea complex pentru a putea fi contracarat doar printr-o astfel de măsură, care ar putea în același timp să ducă la reducerea unor domenii de studiu considerate ”neprofitabile”, precum artele sau științele umaniste. Vă adresăm aceeași întrebare, nu înainte de a vă invita să citiți pledoariile din meciul câștigător al dezbaterii pe această temă organizate de Closer to Oxford – toate celelalte meciuri de argumente le puteți citi aici.

 

Argumente Pro

Aila Veli: Statul ar trebui sa stimuleze specializările cu căutare pe piața muncii.

Considerăm că pentru o argumentare solidă este nevoie de a stabili de la bun început direcțiile teoretice pe care se bazeazează moțiunea : ”E timpul ca statul să nu mai subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii ”, urmând ca mai apoi să prezentăm argumentele ce susțin această afirmație.

Astfel, piața muncii reprezintă totalitatea relațiilor ce se stabilesc între oferta de angajare și cererea de angajare, în vederea realizării unei activități precum și totalitatea proceselor legate de aceste relații : determinarea retribuției, modul în care evoluează salariile sau mobilitatea lucrătorilor.

Specializarea se referă la acțiunea de a  se consacra studiului și aplicării unei anumite ramuri din știință, din tehnică etc, devenind specialist.

Statul, în sensul stipulat aici, reprezintă ”instituția politico-administrativă a societății în frunte cu un guvern și cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un anumit teritoriu”.

Argumentarea noastră în favoarea afirmației conform căreia statul ar trebui să nu mai subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii pleacă de la statisticile care ne arată faptul că rata tinerilor care nu sunt angajați depășește cote alarmante. Astfel, conform ELSTAT aproape unu din doi tineri în Grecia  sunt neangajați, procentul ratei șomajului fiind de 58,4%, iar în România, în primul trimestru al anului 2013,  rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) fiind de doar 21,6%, conform Institutului Național de Statistică. Având în vedere aceste date, considerăm că o intervenție a statului pe piața muncii pentru a o stimula este necesară.

În primul rând, șomajul are importante consecințe. O consecință importantă este cea de ordin psihologic, astfel că mulți dintre căutătorii de locuri de muncă sunt deseori descurajați și renunță să mai caute sau acceptă locuri de muncă foarte diferite de specializările lor, iar mulți psihologi afirmă că o rată crescută a șomajului în rândul tinerilor poate duce și la o rată crescută a criminalității. De asemenea, gândirea tinerilor poate fi serios afectată în sensul în care aceștia nu vor mai considera necesare urmarea unor studii superioare de specializare. Alte consecințe sunt cele de ordin economic precum costurile crescute suportate de stat, mărimea PIB, deteriorarea calității forței de muncă etc.

În al doilea rând, conform definiției date statului, putem afirma că acesta are obligația de a contribui la reglarea pieții muncii atunci când aceasta se află în dezechilibru. Astfel, subvenționarea specializărilor cu căutare pe piața muncii ar putea reprezenta o punte între cea din urmă și studenți. Tinerii ar putea accede la o gamă mult mai larga de oportunități de angajare și, în același timp, ar avea siguranța unui loc de muncă după terminarea studiilor, gradul de acces la studiile superioare fiind astfel serios impulsionat. Într-o perspectivă generală, efectele pozitive s-ar regăsi și la ordin macroeconomic, național.

În al treilea rând, considerăm că piața muncii este caracterizată de dinamism, drept urmare statul trebuie să se adapteze constant la cerințele acesteia. Așadar, statul ar trebui să stimuleze specializările cu căutare pe piața muncii, acestea putându-se schimba de la an la an. Astfel se poate asigura nediscriminarea celorlalte specializări și rigidizarea pieții muncii.

Așadar, conchidem că o accentuare a specializărilor căutate pe piața muncii ar avea o serie de efecte pozitive atât la nivel individual, cât și la nivel de societate, drept urmare această moțiune ar trebui adoptată.

Elena Radu: Stabilitatea programelor educaționale poate duce la supracalificare într-un domeniu care nu are căutare pe piața muncii.

Echipa afirmatoare se află în situația în care trebuie să își reconstruiască cazul și să contraargumenteze poziția afirmată de echipa negatoare.

Reafirm faptul că moțiunea supusă dezbaterii este: e timpul ca statul să nu mai subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii? Mențiunea echipei negatoare, conform căreia această moțiune cere analiza schimbării globale și naționale care influențează tranziția de la pregătirea academică la realitatea pieței muncii ne ridică mingea la fileu pentru a afirma următorul fapt: suntem contemporani cu economia globală interconentată și ne aliniem unei Europe aflate într-o perioadă neoliberală din punct de vedere ideologic, în care totul se calculează în funcție de profit. Prin furnizarea de specializări adaptate pieței muncii va fi determinată creșterea ofertei de angajare, care va avea ca efect reducerea șomajului, contaargumentând astfel echipa negatoare, care afirmă pe de o parte necesitatea analizarii schimbărilor globale și naționale și pe de altă parte vede șomajul ca fiind o consecință a stării economice naționale și locale. Astfel, furnizarea de specializări adaptate pieței muncii duce la creșterea cererii pentru specializarea în cauză și la creșterea ofertei de angajare. În fapt, specializarea adaptată determină apariția locurilor de muncă adecvate domeniului de studiu și scade rata șomajului, impactul produs față de tineri la nivel psihologic, dar și față de societate fiind benefic.

În egală măsură, argumentul echipei negatoare conform căruia simpla intervenție a statului nu poate oferi siguranța unui loc de muncă poate fi combătut prin consolidarea afirmației echipei afirmatoare potrivit căreia statul, conform definiției stabilite, asigură funcționarea vieții sociale, iar aspectul sistemului de educație face parte din viața socială. Mecanismul ”mâinii invizibile” propus în economie de Adam Smith teoretizează faptul că cererea și oferta se reglează reciproc, interesele indivizilor fiind cele care stimulează indirect economia, iar în piața economică guvernată de acest principiu acțiunile cele mai eficiente și benefice vor fi și cele mai profitabile. Iar dacă pe piața muncii este profitabil să fii specializat într-un anumit domeniu (eficient și benefic) este dezirabil ca statul să intervină în acest sens pentru reglarea pieței muncii prin furnizarea de specializări adaptate acesteia. Și tot aici  vom adăuga faptul că dinamismul pieței muncii determină statul să acționeze, astfel încât tinerii absolvenți să nu fie nevoiți să se reorienteze în găsirea unui loc de muncă în neconcordanță cu specializarea dobândită. Stabilitatea programelor educaționale poate duce la supracalificare într-un domeniu care nu are căutare pe piața muncii, ceea ce ar fi în opoziție cu trendul de liberalizare actual care determină adaptarea continuă la piață.

Pentru a contraargumenta ideea echipei negatoare, potrivit căreia oferta de muncă s-a globalizat, putem afirma faptul că și cererea de muncă s-a globalizat, având de-a face cu o economie globală interconectată, după cum am mai spus, ceea ce nu poate genera locuri de muncă pentru cei specializați într-un domeniu fără căutare în piața ”comună” a muncii.

Combaterea argumentului care invocă ponderea cunoștințelor academice în scădere, cunoștințe care pot fi utile la angajare, se poate face atât pe formă, cât și pe fond. Argumentul se bazează pe studii, măsurători cantitative și calitative, care, conform celor afirmate de echipa negatoare, ”au loc întotdeauna după ce modificarea s-a produs”, ceea ce face posibilă suspectarea acestor rezultatele ale studiilor. În ceea ce ține de fond, abilitățile sociale și practice pot fi dobândite în urma unor training-uri, workshop-uri și cursuri de scurtă durată destinate exclusiv unor teme precum managementul timpului, lucrul în echipă și comunicarea fără a fi dobândite exclusiv pe perioada specializării. De asemenea, nu putem intui legătura dintre acest argument și moțiunea propusă.

Pentru a conchide, echipa afirmatoare consideră că este timpul ca statul să nu mai subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii, deoarece atât tinerii cât și societatea în ansamblu resimt beneficiile aduse de o rată scăzută a șomajului, determinată de furnizarea de specializări adaptate pieței muncii, statul având datoria de a regla, adapta și stimula sistemul educațional la piața muncii dinamică.

 

Argumente Contra

 

Alin Petrariu: Diversitatea de specializări aduce un plus de valoare întregii societăţi.

Moţiunea cere să fie analizate schimbările globale și naționale care influențează tranziția de la pregătirea academică la realitatea pieţei muncii. În timp ce unii susţin valoarea eficienţei, prin intervenţia statului şi stimularea acelor ramuri de activitate în plină dezvoltare, noi judecăm că oprirea subvenţiilor în cazul anumitor specializări ar reprezenta o măsură drastică şi insuficientă pentru echilibrarea pieţei muncii.

Ideea centrală negatoare este că o diversitate de specializări universitare aduce un plus de valoare, la nivel educativ şi cultural, întregii societăţi.

Vrem să punctăm necesitatea identificării acelor specializări la care facem referire pentru prezenta moţiune. Aşa cum arată studiile de caz, tot mai puţini tineri aleg o specializare umanistă. În ultima jumătate de secol, procentul celor care aleg să studieze litere, arte, filosofie, istorie sau religie a scăzut la jumătate. Facem menţiunea că în gama de specializări pentru care pledam, nu intră şi acele programe care au fost cu totul depăşite moral sau tehnologic, precum anumite domenii tehnice şi industriale.

Şomajul are mai multe cauze

În primul rând, trebuie să încadrăm datele statistice ale şomajului într-o realitate economică ce nu poate fi în totalitate controlată. În timp ce suntem de acord cu efectele negative ale unei rate crescute ale şomajului, susţinem că echipa afirmatorilor a ignorat în susţinerea primului lor argument cauzele multiple ale şomajului, neîncadrând fenomenul în contextul socio-economic complex şi nu a arătat cum se poate scădea în mod efectiv rata şomajului prin oprirea subvenţionării unor specializări nepopulare. Şomajul este o consecinţă a stării economice naţionale şi locale, a reglementărilor excesive pe piaţa muncii – precum cele care impun standarde minime pentru salariu ori condiţii de muncă – etc.

Simpla intervenţie a statului nu poate oferi siguranța unui loc de muncă

În al doilea rând, statul are la dispoziţie un set de politici publice prin care trebuie să implementeze măsuri educaţionale, economice şi sociale şi considerăm că desfiinţarea anumitor specializări nu este utilă şi mai ales, nu poate avea un impact semnificativ la nivel macroeconimic naţional, dacă nu este însoţită de alte măsuri precum: programe de consiliere în carieră, de informarea cu privire la piaţa muncii, de facilitarea a practicii.

Mai considerăm că numărul de locuri de la specializările căutate nu pot creşte proporţional cu numărul de locuri ce ar fi desfiinţate, astfel am avea de fapt o scădere a persoanelor care urmează studii universitare.

Dinamica pieţii muncii nu poate fi anticipată în timp real

Da, suntem de acord cu această caracteristică a pieţei muncii şi că statul trebuie să îşi adapteze programele şi politicile publice şi în funcţie de dinamica fenomenelor dinlăuntrul societăţii. Însă, măsurătorile cantitative şi calitative, care redau efectele acestor modificări, au loc aproape întotdeauna după ce modificarea s-a produs. Spre exemplu, statisticile ce privesc specializările căutate sunt preluate şi prelucrate după ce se încheie perioada admiterilor. De multe ori specializări care şi-au pierdut din popularitate, precum literele, geografia, jurnalismul, revin în căutările tinerilor şi considerăm că statul trebuie să ofere şi stabilitate în ceea ce priveşte programele educaţionale. Deasemena, credem că nu este benefică o subvenţionare masivă numai în anumite direcţii, deoarece ar crea o competitivate extremă în acele domenii, în timp ce în alte părţi, forţa de muncă nu ar putea fi acoperită.

Oferta de muncă s-a globalizat

În plus, trebuie avut în vedere şi faptul că deşi unele specializări pot fi nepopulare în ţara noastră, acestea pot oferi oportunităţi în străinătate. Spre exemplu: artele, arheologia, studiile muzeale, ştiinţele politice ș.a.

Ponderea cunoştinţelor academice la angajare în scădere

Un alt argument pe care îl aducem noi ca negatori, este faptul că la angajare sunt avute în vedere mai multe aspecte decât simplul bagaj de cunoştinţe academice. Studiile cercetează şi afirmă că succesul la angajare este condiţionat şi de abilităţile sociale şi practice, cum ar fi comunicarea, lucrul în echipa şi managementul timpului.

Datorită necesităţii unei educaţii şi culturi progresive, considerăm că investiţia în capitalul uman, printr-un program universitar complet este necesară unei societăţi care îşi doreşte să evolueze din toate punctele de vedere.

 

Oana Gheorghiu: Șomajul este  un cerc vicios, a cărui rezolvare vine de pe mai multe planuri concomitent.

În primul discurs am arătat că înţelegem dorinţa de eficientizare a resurselor statului prin economisirea unor finanţări ce par să se ducă pe specializări ‘inutile’ şi nevoia de adaptare a politicilor guvernamentale la dinamica societăţii, dar în continuare susţinem că restrângerea specializărilor universitare trebuie să se limiteze doar la acele domenii unde ritmul rapid al tehnologiei le-a forţat să stagneze – anumite ramuri din mecanică, industrie, prelucrarea materialelor.

De asemenea, am arătat că şomajul este un fenomen complex, un cerc vicios a cărui rezolvare vine de pe mai multe planuri concomitent; că statul este îndreptăţit să ofere un cadru de dezvoltare economică, dar nu o poate garanta; că avantajul stabilităţii programelor educaţionale este mai relevant decât o falsă anticipare a nevoilor  şi că o specializare nepopulară la noi în ţară nu înseamnă neapărat şomaj, deoarece poate fi urmată de un job în străinătate, ori angajatorul îşi va asuma respecializarea şi formarea candidatului, ţinând cont la interviu şi de alte aspecte, pe lângă cunoştinţele teoretice.

Noi, din analiza schimbărilor globale, am înţeles că o mentalitate corectă este cea în care înveţi să gândeşti la scară largă. Astfel, tinerii trebuie să ia în considerare şi posibilitatea dezvoltării profesionale în afara graniţelor ţării. Uneori, tendinţele academice şi de pe piaţa muncii, din ţara noastră, nu reflectă nevoile de personal din străinătate (fizician,  agricultor, traducător limba chineză, arabă sau altele exotice, curator galerii de artă, arheolog). Un exemplu concret ar fi reprezentat de studiul comparativ al fondurilor alocate pentru cercetare şi dezvoltare: România  acordă 0.48% din PIB, iar Finlanda 3.78%, acest lucru accentuând că unele specializări pur teoretice de la noi se pot bucura de o mai mare importanţă în alte ţări.

În argumentul echipei afirmatoare care face referire la asigurarea funcţionarii vieţii sociale de către stat găsim o contradicţie în ceea ce priveşte mecanismul de autoreglare al pieţei şi datoria statului de a interveni. Afirmatorii nu par să înţeleagă exemplul “mâinii invizibile” pe care l-au ales, deoarece autorul Adam Smith pledează dimpotrivă, pentru “piaţa liberă, o guvernare limitată, pentru libertatea personală şi pentru domnia legii”. Şi noi propunem să transferăm responsabilitatea pe seama individului şi al universităţilor, aşa cum se cuvine într-o societate modernă, descentralizată şi neoliberală.

Studenţii trebuie să fie permanent preocupaţi de programele de dezvoltare personală şi profesională, indiferent de sursa lor, iar universităţile să îşi adapteze curricula prin predarea unor materii interdisciplinare şi formarea de abilităţi practice şi sociale. Aşa cum se arăta într-un studiu, universităţile pot face legătura dintre materiile pur teoretice cu ştiinţele aplicate, printr-o curriculă adecvată. Cum am subliniat în discursul anterior, statul nu se poate sesiza în timp util, şi nici evita supraaglomerarea unei segment de activitate, de accea nu ar trebui să o încurajeze prin restrângerea diversităţii specializărilor. Oferim aici exemplu ştiinţelor juridice, deoarece în ultima perioadă profesia de avocat a cunoscut o popularitate mare la noi în ţară. Amintim că o intervenţie sporită a statului seamănă cu modelele de dezvoltare socialiste, astfel că statul trebuie să lase libertate individului să îşi aleagă ce doreşte să înveţe. Ca instituţie politico-administrativă, statul poate regla piaţa muncii, respectiv rata şomajului, prin: îmbunătăţirea legislaţiei muncii, stimularea angajatorilor să formeze studenţi practicanţi şi să angajeze absolvenţi, încurajarea mediului antreprenorial, promovarea investiţiilor străine, menţinerea unei rate mici a inflaţiei s.a, fără a propaga intervenţionismul economic.

Considerăm relevant pentru prezenta moţiune argumentul că la un interviu bagajul de cunoştinţe academice reprezintă doar unul dintre criteriile angajatorilor. Acest lucru înseamnă că şi acei studenţi care au urmat specializări mai puţin căutate, au posibilitatea de a intra pe piaţa muncii. Folosim şi referinţa oferită de afirmatori, considerând că exemplul este greşit ales, şi de fapt, de partea noastră.

În concluzie, vedem în păstrarea unei game largi de specializări universitare, avantajul stabilităţii – credem că desfiinţarea anumitor programe educaţionale poate avea un impact psihologic descurajant asupra celor care o studiază la momentul respectiv –, avantajul diversităţii academice si economice – o valoare relevantă într-o societate unde membrii ei nu sunt croiţi după acelaşi tipar, de unde şi nevoi şi pasiuni diferite – şi un avantaj cultural – studierea domeniilor filosofie, etică, artă ne modelează moral.

Deoarece profitabilitatea un program academic se măsoară mai întâi cultural şi apoi monetar, considerăm că această măsură ar duce pe termen lung la o involuţie socială şi economică şi nu suntem de acord cu aprobarea moţiunii.

Puteți citi și:

Mai are valoare școala românească? Școala de stat VS homeschooling 


4 comentarii

  1. Trebuie si una, si alta, dar cu cap. Io as zice ca ar trebui ca educatia sa revina la rolul ei initial, cel de a forma oameni cu minte. Rolul educatiei nu e cel de a ineca in informatii pe cursantul care trebuie sa si le indese in creier, ci acela de a-i oferi omului un schelet cultural si informational pe care sa poata construi singur ce are nevoie in specializarea lui viitoare. Asa era educatia de prin 1900. Pentru asta ar trebui diversificata programa preuniversitara, cu un accent sporit pe specializari ignorate sau batjocorite pana acum (literatura universala la paritate sau la un numar superior de ore fata de cea romana, istoria artei, astronomie etc.). La nivel universitar, inflatia de studenti genereaza o inflatie a cadrelor didactice cu o pregatire din ce in ce mai proasta. Trebuie reduse locurile si posturile. Si facut asta repede, inainte sa se ajunga ca licenta sa echivaleze cu vechiul bacalaureat, masterul cu licenta si doctoratul cu un master. Pentru ca aceste titluri deja si-au pierdut valoarea. Iar de subventionat, trebuie subventionate acele specializari care sunt in prag de a disparea, pt ca ele vor asigura diversitatea necesara la toate nivelurile. Nu de alta, dar sa nu devenim o natie de imbecili.

  2. “conform ELSTAT aproape unu din doi tineri în Grecia sunt neangajați, procentul ratei șomajului fiind de 58,4%” deci nu aproape, ci mai mult de 1 din 2!
    “rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) fiind de doar 21,6%” – ar trebui sa fie mai mare, in conditiile in care cei mai multi tineri sunt la liceu si facultate in aceasta perioada? intelegeam daca era vorba de tinerii absolventi someri.
    “considerăm că piața muncii este caracterizată de dinamism, drept urmare statul trebuie să se adapteze constant la cerințele acesteia” da, statul trebuia sa stie in 2006/2007 ca peste 3 ani nu se vor mai fi gasit locuri de munca din cauza crizei si sa inchida preventiv niste facultati.
    Si astea doar in prima parte…

  3. Zic ca e o idee gresita din cauza unei realitati concrete, sistemul de la noi asa cum e acum nu poate sa ceara profesorilor sa-si schimbe specialitatea peste noapte doar ca sa poata preda unor elevi care trebuiesc pregatiti pentru alte materii care sunt mai nou prioritare pentru economie.

    ——

    Cum vad eu solutia atunci?

    Liberalizarea partiala a deciziei, sa fie a elevului, in cel mai rau caz, al parintilor. Nu are dreptul statul, nici prin educatori iluminati (pe care nu-i avem in fruntea invatamantului, cei buni au functii minore in sistem) sa impuna ceva unui copil pana aceasta nu are capacitatea sa decida singur. Cum? Prin minimizarea rolului pe care il are invatamantul “de baza” si reducerea drastica a numarului de ore pe care elevul trebuie sa le petreaca pentru insusirea unor materii de baza (sa zicem 4h pe zi). Promovarea metodelor alternative de invatat (materiale si cursuri online, adaptate dupa modele care au functionat in alte tari sau in scoli private, eventual aprobate si de ministerul de la noi).

    De ce si ce as vrea in plus? In primul rand, orele virtuale sa fie moderate tot de profesorii din aceeasi scoala – practic profesorul ar putea sa ii fie alaturi elevului in orele alocate efectuarii temelor. Diferenta fata de sistemul actual ar fi ca ELEVUL isi alege orice materie facultativ (nu ca optionalele obligatorii pe care le-am facut eu) in functie de ce ii place (determinarea se poate face prin evaluari neformale care au loc din timp in timp, sau efectiv materii pe care le vrea copilul) si in functie de ce i se recomanda de profesorii indrumatori ca i s-ar potrivi mai bine.

    Este imperativ de implementat la scara larga la noi (dotarea nu costa prea mult, doar banii recuperati de DNA si instante in 2012 pe cazuri de coruptie ar putea utila toate laboratoarele scolilor cu calculatoare suplimentare pentru copiii care nu au posibilitati acasa). Motivul? Elevii nu mai lucreaza independent sau colaborativ, nu-si mai fac temele si nu deprind independenta fata de profesorii care doar dicteaza lectii. Trebuie sa incercam sa facem aceste activitati imperative, ca sa-i stimuleze. In plus, daca profesorul sau este slab, ii dai o SANSA in plus sa asculte educatori formati care au conlucrat la cursurile online si ii dai copilului acces la explicatii mai bune decat ii poate da profesorul de la clasa. Iar daca tot nu vrea sa participe in procesul propriei sale educatii, atunci foarte bine, tara are nevoie si de femei de serviciu si de vanzatori la McDonalds si de manelisti, dar macar ai incercat sa-l ajuti, sa-l faci sa se implice. Dar daca elevul vrea sa devina sofer si in scoala sa faca sport? De ce nu? De ce sa nu-i dam 2 ore in plus, reducand numarul de ore in liceu de la 6 la 4 ca sa faca zilnic ceva care apropiat de ceea ce ii place, sa studieze despre masini, sa se informeze despre circuite si diverse probleme, etc. E pe timpul lui. Ia o nota buna, pe o activitate usoara, care ii place, dar pe ascuns il ajuti sa-si formeze spiritul inchizitor, sa caute informatii, sa creeze asocieri, sa asculte ce au facut unii altii in domeniul asta, sa asculte profesionisti din domeniu explicand ce fac si cum, etc…

  4. Statul nu trebuie să subvenţioneze nimic şi să-şi bage nasul prea mult în viaţa cetăţenilor săi. Statul trebuie redus la funcţionalităţile de bază: poliţie, armată, învăţământ gratuit 12 clase, infrastructură strategică (drumuri+poduri, căi ferate, un procentaj de infrastructură energetică). Implicarea statului în cultură şi arte polarizează cultura şi artele.

Reply To gigel Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger