E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată?

0

Cum poate fi un demnitar responsabil față de cetățeni dacă nu există transparență deplină din partea lui? Cum poți ști pe cine să alegi dacă nu îl cunoști și nu știi ce fel de om este? Pe de altă parte, cât de mult contează dependențele, relațiile extraconjugale sau divorțurile în viața profesională a demnitarului, cât de mult afectează ele calitatea politicienilor de reprezenta interesele economice și sociale ale alegătorilor? Au nevoie alegătorii să-și cunoască alesul de la A la Z, transformându-se fiecare într-un potențial Big Brother? Dezbaterea de astăzi, propusă de Closer 2 Oxford, nu e nouă, dar încearcă să elucideze aceste aspecte.

 

 

Responsabilitate și întărirea democrației

de Dragoș-Andrei Irimia

Vom începe dezbaterea prin definirea termenilor cheie ai moţiunii. Prin dreptul cetăţenilor la informare înţelegem disponibilitatea accesării informaţiilor de către locuitorii unui stat. Un demnitar este o persoană numită sau aleasă într-o funcţie publică. Dreptul la viaţă privată este dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informaţie personală să divulge, cui şi pentru ce anume. Mai important poate fi definit prin expresia “care are prioritate”. În spiritul acestei dezbateri înţelegem prin informaţii acele date relevante pentru capacitatea unei persoane de a ocupa o demnitate publică.

În România cadrul legal este legea nr. 115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere. Aceasta prevede declararea bunurilor proprii, bunurilor soţului/soţiei şi ale copiilor aflaţi în întreţinere.[1]

Primul argument afirmator este “responsabilitatea”. Un demnitar este responsabil în faţa cetăţenilor pentru acţiunile întreprinse în timpul exercitării mandatului. Această responsabilitate se poate exercita doar dacă există o transparenţă deplină. Adică accesul cetăţenilor la informaţii private referitoare la capacitatea de exercitare a funcţiei să fie liber. Nu trebuie să uităm că salariile demnitarilor sunt plătite din banii contribuabililor. Iar deciziile demnitarilor afectează toate aspectele vieţii cetăţenilor. Aşadar aceştia trebuia să aibă la dispoziţie toate datele necesare spre a lua o decizie informată. Pe de altă parte persoanele fizice care îşi depun candidatura la o funcţie publică sunt de acord cu dezvăluirea acestor date personale prin însăşi acceptarea demintăţii respective. Alegerile sunt, în esenţă, despre caracterul şi capacităţile unei persoane de a ocupa o anumită poziţie. Aşadar publicarea datelor relevante în acest sens este justificată.

Al doilea argument este “întărirea democraţiei”. Neîncrederea în partidele politice şi Parlament a ajuns la cota de 80% [2], având drept principală cauză percepţia crescută de corupţie. La nivelul UE România îşi dispută ultimul loc la nivelul indicelui de percepţie a corupţiei cu Bulgaria şi Grecia. [3] Acest elemente conduc la trendul actual de scădere a participării la vot. Eficienţa unei guvernări se măsoară şi prin gradul de susţinere populară manifestat în primul rând la vot şi se poate produce creşterea influenţei partidelor extremiste, respectiv a liderilor extremişti într-o asemenea stare de lucruri. Astfel transparenţa demnitarilor creşte prezenţa la vot, aşadar implicarea civică şi legitimitatea aleşilor. Un cetăţean care are la dispoziţie toate datele necesare spre a lua o decizie este probabil să voteze. Ceea ce duce direct la creşterea încrederii în instituţiile statului.

Al treilea nostru argument este “lacunele legislative”. Legea 115 permite ascunderea averilor dobândite în mod ilicit prin depunerea acestora pe numele copiilor neaflaţi în întreţinere sau ale altor rude de gradul I (fraţi, surori, părinţi). Deasemenea nu este necesară detalierea participaţiilor în cadrul firmelor, iar achiziţionarea bunurilor personale se face prin intermediul acestor firme. Avem deci cazuri în care declaraţia de avere poate conţine un autoturism ARO, pe când demnitarul foloseşte un Range Rover full options. Aşadar dreptul la informare al cetăţenilor este viciat prin omisiune. Considerăm că declaraţiile de avere ar trebui să conţină detalii despre bunurile rudelor de gradul I, precum şi o detaliere a activelor deţinute “pe firmă”. Datele despre rudele de gradul I ar trebui să nu fie publice, ci doar disponibile autorităţilor de control, pentru observarea eventualelor nereguli. Astfel avem publice informaţiile referitoare la demnitar şi posibilitate de verificare a familiei apropiate, dar fără dezvăluire publică.

Aşadar în primele două argumente am arătat de ce dreptul la informare este mai important decât dreptul la viaţă privată al demnitarilor. Iar în al treilea argument am prezentat soluţia prin care se poate impune eficient acest drept la informare.

[1] http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/115_1996.php , accesat 4 martie 2011, ora 21:00

 

Un astfel de drept ar transforma statul într-o lume orwelliană

de Flavia Ștefura

Trebuie să începem prin a completa definiţia dată de afirmatori dreptului la informare al cetăţenilor: dreptul la informaţie este dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public1.

Completarea nu este întâmplătoare, fiindcă un drept la informare absolut al cetăţenilor, aşa cum a fost definit de afirmatori, un drept nelegat de un interes public, nu poate coexista cu ideea de viaţa privată. Un astfel de drept ar transforma statul într-o lume orwelliană, în care oricare cetăţean ar fi un potenţial Big Brother.

Precizăm de asemenea că afirmatorii au definit dreptul la viaţa privată într-un mod trunchiat şi părtinitor pentru propriul punct de vedere. Propunem, deci, o definiţie completă, dată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1970: „dreptul la viaţa privată este dreptul unei persoane de a-şi trăi viaţa cu un minimum de interferenţe. Aceasta priveşte viaţa privată şi de familie, integritatea fizică şi psihică, onoarea şi reputaţia, evitarea faptului de a fi pus într-o lumină falsă, nedivulgarea unor fapte stânjenitoare irelevante, nepublicarea neautorizată de fotografii, protecţie împotriva divulgării de informaţii date de către individ în mod confidenţial”2.

Obligaţia de a pune la dispoziţie informaţii legate de avere sunt, deci, numai o mică parte din viaţa privată a demnitarilor. În analiza noastră a importanţei celor două drepturi, vom răspunde, însă, cu prioritate argumentelor afirmatorilor.

Prin adoptarea Legii 115/1996, Statul român a înţeles să pună în practică protecţia oferită prin art. 31 din Constituţie, obligând persoanele cu exerciţiul puterii publice să-şi declare averile. Este o informaţie privată ce poate fi uşor încadrată în sfera interesului public, întrucât este normal că cetăţenii (atenţie! Cetăţeni, nu alegători, întrucât unii demnitari, cum sunt magistraţii, nu sunt alesi3) să fie informaţi cu privire la fluxurile de bunuri din patrimoniile demnitarilor, astfel putând avea o mare putere de apreciere pentru a face o alegere responsabilă. Astfel, legea română oferă chiar mai mult decât declararea propriilor bunuri ale demnitarilor, ci obligă pe aceştia să facă publice şi bunurile copiilor pe care îi cresc. Este o ingerinţă clară ingerinţa în viaţa privată a copiilor, dar interesul public o justifică, deoarece copiii aflaţi în întreţinerea părinţilor nu au mijloace proprii de întreţinere, primind tot confortul material de la părinţi.

Dar statul nu are justificare a căuta mai departe. Dacă argumentul afirmatorilor e că bunuri de provenienţă ilicită ale demnitarilor pot fi ascunse în patrimoniile altor rude de gradul I(singurii rămaşi fiind părinţii), noi mergem mai departe şi spunem: de ce nu s-ar putea ascunde şi la rude de gradul III sau IV (bunici, unchi, veri)? Ar trebui oare ca toată familia demnitarului să-şi declare averea? Nu există justificare pentru o ingerinţă atât de adâncă în viaţă atâtor persoane, fiindcă nu ele exercită demnitatea publică.

În plus, ca să nu vorbim decât de Legea 115/1996, aceasta oferă numeroase alte pârghii: obligativitatea pentru demnitar de a publica orice înstrăinare de bunuri făcută în timpul mandatului, reînnoirea periodică a declaraţiei, precum şi redactarea unei declaraţii de bilanţ la sfârşitul mandatului. De asemenea, trebuie notat că Legea 115/1996 nu este singurul mijloc de a asigura depistarea averilor ilicite. Pentru aşa zisele bunuri « pe firmă », ele sunt foarte uşor de aflat de către fisc şi registrele comerţului. De asemenea, calitatea de asociat la orice firmă a unui demnitar este publică, întrucât se regăseşte în statutele firmelor din registrele de comerţ. Invocarea întăririi transparenţei în modul indicat de afirmatori nu ar contribui cu nimic la „întărirea democraţiei”, fiindcă, după cum am arătat, n-ar fi un mijloc eficient.

Afirmatorii contrazic însuşi dreptul de informare al cetăţenilor, pe care îl promovează, prin sugestia că averile rudelor de gradul I ar trebui controlate,dar nu ar putea fi făcute publice. Ajunsă în acest punct, toată strategia afirmatoare se prăbuşeşte. Mijloacele ce s-au dorit a trezi dorinţa de prezenţă la vot a cetăţeanului s-au dovedit a nu avea cum să-şi atingă scopul. Neştiind nimic în plus faţă de ce ştiu azi, ne îndoim serios că cetăţenii s-ar prezenta în număr crescut la urne.

Însă dezbaterea noastră este despre viaţa privată a demnitarilor, în raport cu dreptul publicului la informare. Considerăm că problema nu poate fi restrânsă la averile demnitarilor, mai ales în condiţiile în care dezbaterea peste tot în lume se duce pe temeiul comportamentului demnitarilor când sunt în afara vieţii publice: ce fac acasă, cu cine se întâlnesc, dacă au sau nu au demnitarii obligaţia de a fi un model în societate, ce fel de model să fie etc.

1. Constituția României – art. 31

2. http://assembly.coe.int/main.asp?Link=/documents/adoptedtext/ta70/eres428.htm

3. art. 3 din Legea 154/1998

 

Aici puteți urmări toate meciurile acestei moțiuni de dezbatere, propusă de Closer 2 Oxford.


Leave A Reply