E OK să faci publice bîrfele?

1

Cînd a apărut, acum cîteva luni, siteul de critică literară Canonul, unul dintre reproșurile pe care le-au primit creatorii publicației a fost că dau pe față bîrfe sau, cu o sintagmă mai dură, că fac atac la persoană. Într-o lume în care privatul se scurge în public prin Internet, unde, vorba unui scriitor, ne manifestăm decent în societate dar înroșim messengerul cu vorbe rele despre alții, cît din vechile reguli nescrise ale decenței ar trebui să mai păstrăm? Mai are cineva iluzia că poate ascunde ceva?

 

 

Ce-ar fi să fim mai puțin pasiv-agresivi și mai direcți în ceea ce credem despre alții? Scriitorii de la Canonul încearcă să răspundă la aceste întrebări – și la celelalte reproșuri care li s-au adus – într-o anchetă făcută de Bogdan Coșa pentru revista Astra și respinsă de aceasta pe motiv de, cum altfel, atac la persoană. Aici e vorba mai mult de literatură și lume literară dar ce-ar fi să extindem discuția la toată societatea?

 

Mihai Duțescu – …şi alţi şacali ai subsolurilor online

 

Canonul a plecat tot de la nişte observaţii şi indignări şi discuţii, care oricum pluteau delicios în aer de ceva timp şi ne alimentau glumele: spre exemplu, eu am mai mulţi poeţi în lista de facebook, iar unii dintre ei sunt destul de obositori, fiind foarte involved fără a fi deloc selectivi, fără niciun strop de simţ (auto)critic. Sunt oameni care participă la toate evenimentele şi seratele şi cenaclurile literare la care sunt invitaţi; postează încontinuu interviuri literare cu ei înşişi ori îşi contorizează cronicile la propriile cărţi, şi ni le arată tururor pe facebook, extrag citate din ele şi mai ales la cele negative afişează o relaxare falsă şi atât de previzibilă; se înconjoară de fani care scriu prost, şi care scriu aşa nu de o lună, două, ci de ani de zile, dar pe care ei îi năşesc şi-i încurajează bonom, cu mărinimie; îşi laudă cărţile între ei (care sunt nu neapărat proaste, ci uşor greşite din punct de vedere conceptual sau pur şi simplu de prost gust sau anacronice, greşite ca artă), iar când se laudă între ei folosesc cuvinte mari cu o frecvenţă debordantă, care te duce imediat cu gândul la impostură crasă. Iar asta îi face deja respingători nu doar ca artişti, ci şi ca oameni: cum poţi pretinde că eşti prieten cu X şi Y dacă îi lauzi cu acelaşi patos tot ce produce, folosind cele mai pompoase şi anacronice formule de politeţe, nonstop? Nu eşti oare un fals prieten? A, nu? Zici că eşti sincer în tot ce spui? Atunci eşti defect. Înseamnă că n-ai discernământ estetic, iar asta într-adevăr se vede şi din ce scrii tu însuţi (ca să nu mai vorbesc despre cum te îmbraci, cum îţi asortezi cămaşa la pulovăraş şi sandale, cum stai la poză, solemn, pătruns de fiorul Poeziei, cum îţi tunzi părul – pentru că şi astea spun multe despre discernământul cuiva care are pretenţia că practică o formă de artă). Cum pot eu să am încredere în feedbackul tău literar dacă tu porţi, să zicem, generic, ciorapi la sandale?

Mai mult decât atât, o bună parte din aceşti scriitori sunt premiaţi şi parapremiaţi. O bună parte din ei sunt avizi după premii şi recunoaştere: e ceea ce se cheamă parvenitism literar.

În linii mari, despre cărţile lor ne-am propus să scriem pe Canonul. Pornind de aici, fiecare dintre noi a scris despre ce a considerat de cuviinţă, şi-a scris cum a vrut. Au apărut bineînţeles reacţii şi inflamări, chiar şi din partea unor scriitori care nu fuseseră luaţi în vizorul Canonul.net (dar care, sunt sigur, se simţeau vizaţi pentru articole viitoare), au apărut şi reacţii de la tot felul de loseri, sortiţi veşnic să rămână loseri indiferent ce ar face, în fine, am fost judecaţi bineînţeles la grămadă pentru chestii punctuale scrise de unul sau altul (ca şi când cei care ne judecau împărtăşesc 100% politica culturală şi etica instituţiilor / revistelor / grupărilor literare din care fac parte, şi de unde-şi ridică salariul lunar).

Dincolo de toate astea – ziceţi-le cum doriţi: gherilă anti-canon, statement radical chiar cu riscul tabloidizării, epurare, program pedagogic etc. – ne-am ocupat de acest site şi pentru distracţia în sine: în fond, un argument uşor de acceptat pentru oricine are creierul mai tânăr de 80 de ani.

Cătălin LazurcaAdversarul e rece şi crud, îşi trimite orbeşte armatele către masacru

În zilele în care am făcut Canonul (site-ul), jucam în paralel, aproape obsedat, Red Alert 3. Poate ştiţi, e varianta cea mai provocatoare a seriei, una în care trebuie să te mişti repede, iar pentru a învinge e nevoie să-ţi loveşti adversarii repetat şi brutal. Noaptea, în somn, era cel mai rău, fiindcă imagini ale bătăliilor cu armatele imperiale japoneze aliate cu cele sovietice – eu, atlantist convins, eram întotdeauna american – mi se amestecau în minte cu flash-uri ale cutremurului tehnic din primele ore de după lansarea site-ului, cînd RDS nu propaga DNS-ul şi cînd sergentul Konkan, pitit pe după un IP neutru de UBB, băga comentarii de gherilă pe site. Pe urmă, după ce Canonul.net s-a stabilizat, îl visam pe DCE, fost trupete remarcabil, devenit general Oleg, făcînd ceea ce ştie un general sovietic să facă cel mai bine: să insiste. Şi pe Ruxandra Cesereanu, oare de ce?, pe post de Yuriko, o furie japoneză, plutind angelic peste ape şi demolîndu-mi baza: generatoare electrice, mine de aur, barăci, porturi, uzine.

Doamne, nebun mai eram… Pe Mitoş nu l-am visat. Dar cu două învăţăminte am rămas din acele nopţi zbuciumate. Unul ar fi că poate Canonul ar fi arătat mai şmecher dacă l-aş fi ilustrat cu printscreen-uri din Red Alert. Al doilea, de care sînt mult mai sigur, e că nu poţi învinge în Red Alert 3 dacă joci defensiv, gestionîndu-ţi gospodăreşte resursele şi aştepînd ca adversarul să se epuizeze. Adversarul e rece şi crud, îşi trimite orbeşte armatele către masacru, val după val, iar resursele lui, chiar după ore de joc, cînd tind spre zero, sînt de fapt inepuizabile.

Ionuț ChivaDiscuția secretă

Răspund în alb la această anchetă, habar n-am ce vor scrie colegii de la Canonul, nici măcar nu ştiu exact cine va răspunde. Îl văd parcă pe Rareş gîndind sprijinit cu un cot în katana înfiptă în podea, poate cu un alcool gateway în cealaltă mînă, pe Duţescu cu buzduganul ţinut întins în faţă ca să poată calcula mai bine perspectiva, cum stă în mijlocul livingului purtînd ca singur veştmînt un creion după ureche, cine ştie, poate pe Kata Lazurca punînd pause la clipul cu Bill Whittle şi lăsîndu-şi capul de urs în mîini pentru a gîndi şi el un răspuns, pe HitGirl lucrând cu substanțele în laborator, pe Leac practicînd arte de atac cu undiţa sub un bec chior, pe Doboș cu barosul, pe Bogdanovici cu nunceakul gen, habar n-am, poate pe Cristina Ispas culcînd copilul şi apoi punîndu-şi masca de gaze, nu înainte de a rupe cu dinţii inelul grenadei (era un episod în M.A.S.H. în care dezamorsau o bombă pas cu pas după instrucţiuni şi în manual scria „decuplaţi firul roşu, nu înainte, desigur, de a-l fi tăiat pe cel verde”), în fine pe Sociu scriind deja gata, gîndind, cum mai fac şi eu, din mers şi în acelaşi timp explicînd cuiva pe vreun chat cum s-a descoperit că drogul vindecă cancerul.

Iar eu, eu am un pumnal marocan, pe care-l întorc de pe o parte pe alta – Şerpişorul (iar de aici pînă la a-ţi boteza genitalele probabil că pasul este mic).

Canonul a apărut din inerţie – cu ceva timp în urmă, pe vremea cînd, enervaţi că Daniel Cristea-Enache ne sufoca cu piese Queen puse pe fb una dupa alta, i-am făcut un sit fals (în care povesteam cum are grijă de maşină şi ce mai face, ce războaie mai duce), a apărut şi altceva, un grup privat pe fb în care să putem discuta proiectul. Situl DC-E, situl Brand care i-a urmat (cel cu pozele nud), în fine, situl Canonul, reprezintă foarte puţin, tip of the iceberg faţă de ceea ce eu am numit, poate dintr-un exces de romantism, Discuţia Secretă. Din care voi n-o să ştiţi nimic, pentru că nu e pentru voi (dacă n-o facem roman, cum s-a avansat o idee – dacă da, ar fi primul roman 2000 care să facă faţă acelei definiţii, cum că e roman cînd numele autorului poate fi scris pe latul cotorului cărţii; ar încăpea numele tuturor).

Canonul, aşadar. Cum sunt convins că o să vorbească colegii despre intenţii şi ce reprezintă (pentru mine reprezintă că noi ca în Dear Wendy sau ca în Istoria secretă, iar secretă!, ne facem şmecheriile), cum există deja o declaraţie de intenţii în textul Radical Adults de pe site -, nu văd ce aş mai putea adăuga.

Poate doar să spun scurt ceva despre lumea bună (nu de alta dar m-am lovit de sclavii ăştia toată viaţa mea adultă). Naivi, în facultate cînd loam la pulă lumea bună ne refeream la GDS. Abia la maturitate experimentul facebook (e chimic şi epidermic şi sociologic, ca să parafrazăm), care mi-a permis să văd ce fac cîteva sute de oameni, mi-a arătat ceva: nu eşti, prieten al meu, scriitor dacă eşti foarte ocupat să tachinezi cu coafezele de la ICR, dacă eşti dispus, ca indienii, să sari cu un like, cu un zîmbet, la orice traducătoare din română în altă limbă, dacă, aşa cum povestea cineva, umbli năuc pe holurile facultăţii unde predai întrebîndu-ţi colegii „nu ştii un ISI, nu ştii cumva un ISI?”. Lumea bună e mare, e plină de oameni frumoşi şi te mănîncă de viu dacă nu eşti atent – poate de aceea cel mai drag îmi e Rareş, singurul dintre noi care e înfipt în harta ei şi avea într-adevăr ceva de pierdut din aventurile asteaJ şi totodată cel mai puţin plîngăcios.

Din lumea bună vin lozincile – scrii că nu-i ok să se facă mausolee unor scriitori proşti doar pentru că-s morţi de tineri, lumea bună îşi transmite prin antenuţe, ca melcii, tabloid, atac la persoană. Dincolo de faptul că aroganţa mea firească de produs de lux nu o să se împiedice ever de ce-şi transmit prin atenuţe votanţii de Crin Antonescu (cît de low să fii să pici la scamatorul care îţi flutură în faţă „bun-simţ”şi alte aspiraţii mic-burgheze pe care le mai ai, destul de low cît să fluturi şi tu „tabloid” şi alte concepte provenite dintr-o lume care nu e a mea şi pe care nu o înţeleg), desfid pe orice chelner din lumea bună să îmi arate exact unde în textele mele de pe Canonul este „atac la persoană”, conceptul ăsta ciudat. Unde anume exact sunt depăşite marcajele jocului polemic. Asta doar aşa, for the sake of it.

Tot din lumea bună vin Marile Cuvinte încărcate de Respect. Din familia „perseverenţă”, „durabil”, „trainic”, plm, cuvinte de ţăran care-şi lucră pămîntul. Poate de aici, dintr-o confuzie în comunicare, a ieşit cel mai fun episod legat de Canonul. Ca Geoană bucurîndu-se prematur se bucură poetul Komartin cînd o săptamînă nu se întîmplă nimic pe situl nostru. Ce scrise pe blogul său, „atît i-a ţinut, o săptămînă”, era rezultatul mentalului ăsta de pălmaş, obişnuit cu ideea că trebuie ai prezenţă ca maimuţa, nu ca ghepardul (o replică dintr-un film). Că şi-a şters postul cînd, după încă o săptămînă, era iarăşi activitate pe Canonul, a fost foarte, foarte, foarte fun. Lui şi lumii lui bune pot să le spun că raidurile sunt imprevizibile pentru că produsele de lux au capricii, sunt meteosensibile, leneşe şi cu un factor de iritabilitate destul de ridicat. Puteţi voi să vă îndreptaţi din şale şi să vă uitaţi în zare cît vreţi, n-o să ştiţi niciodată.

Cam atît despre lumea bună, acest auxiliar al persoanelor creatoare, atît doar ca avertisment, lumea bună vă poate mînca de tineri şi vă poate face ca la 20 de ani să folosiţi cuvinte precum „reprobabil”, e extrem de trist.

So, Canonul e ca să mai facă din cînd în cînd, mai rar, mai des, cîte un raid de common sense peste oamenii care vorbesc foarte mult de bun-simţ. Dar e mai mult ca să mai avem noi ce vorbi pe Discuţia Secretă cînd, ca în Istoria secretă, Sociu oferă leacuri fanteziste pentru mahmureală în vreme ce Rareş lucrează la ceva într-un colţ, Cristina Ispas bagă golf cu Kata şi restul, eu stau în pridvor şi ascult la leacurile lui Sociu mîngîindu-mi cîinele de la care învăţ iritabilitate şi reacţie şi Mihai Duţescu ne cîntă la flaut, instrumentul lui preferat. Şi asta e evident o proiecţie şi n-o să se întîmple niciodată pentru că suntem în toate părţile lumii şi cu cei mai mulţi m-am văzut pe viu de două ori.

HitGirl câte un filmuleţ în care să facem ceva obscen, ceva degradant

1. Trebuia să vină primăvara şi nu mai venea, în toată Europa era vreme urâţică.

2. În România era inflaţie de cărţi proaste, literatură română contemporană de proastă calitate. 2.1 De ce se poate vorbi despre cărţi proaste, de ce gusturile se pot discuta, de ce e chiar necesar să fie discutate şi din ce perspectivă se face discuţia, asta o să încerc să explic în următorul articolaş de pe canonul.net.

2.2 Erau multeee cărţi proaste, premiate cu multe premii literare.

2.11 Cărţile proaste erau foarte vizibile, erau la vedere, era indecent.

2.22 Criticii, în primul rând cei din juriile care premiau, dar şi ceilalţi, scriau de bine despre cărţile proaste.

2.221 Le făceau cronici elogioase, dezgustătoare, în vreme ce cărţile erau efectiv proaste.

2.222 Şi asta era cât se poate de enervant, era incredibil, era siderant.

2.223 Trebuia să ne răcorim.

3. Pe mine mă enervau cel mai tare cărţile proaste care îndeplineau două condiţii: să aibă pretenţii şi să fie premiate.

3.1 De-asta am ales să scriu despre fetele de aur ale poeziei tinere, Medeea Iancu şi Andra Rotaru.

3.2 După care am vrut să scriu şi despe proză, fiindcă se scrie şi multă proză proastă, aşa că l-am ales pe Cosmin Perţa.

3.21 Dar măcar la roman se munceşte mai mult, aşa că pentru Perţa am o umbră de respect, s-a chinuit şi nu i-a ieşit, ideea ar fi să nu persevereze.

4. Nu-mi pasă dacă scriitorii de cărţi proaste sunt de fapt oameni OK, nu-mi pasă că au suflet bun, că duc o viaţă virtuoasă, că sunt bolnavi, că au probleme, că au suferit de mici, că nu au rănit pe nimeni niciodată, că tocmai au avut un deces în familie etc.

4.1 Pur şi simplu nu mă interesează nimic despre ei ca oameni, tot ce mă interesează e cartea publicată şi persona lor de autori, care izvorăşte din scrisul lor (ca puroiul dintr-o rană infectată).

4.11 Dacă persona se aseamănă cu persoana lor de autori de cărţi proaste, cu atâtmai rău pentru ei, oricum mie tot nu-mi pasă, n-o să am niciodată relaţii personale cu ei.

4.111 Fiindcă dacă ai relaţii personale cu autorii de cărţi proaste e foarte greu, poate chiar imposibil, să scrii onest despre cărţile lor tâmpite. Din cauza asta apar multe cronici penibile. Din cauza asta apar pe coperta patru nişte prostii care concurează cu prostiile din interiorul cărţii.

4.112 Uneori autorii, sau prietenii lor, confundă persona cu persoana şi se vaită că de ce ne legăm de problemele personale ale oamenilor. De ce atacăm omul-autor. Dar confuzia asta spune mai mult despre asemănarea personei cu persoana, decât despre etica celor care scriu pe canonul.net.

4.113 Dacă eşti bolnav de o boală incurabilă şi scrii o carte proastă, în care persona ta e tot de bolnav incurabil, atunci mi se pare normal să scriu despre tine că eşti un bolnav incurabil care scrie cărţi proaste. Dacă te foloseşti de boala ta ca să scrii cărţi proaste, asta chiar mi se pare o tâmpenie jalnică şi ar trebui să înceteze. Nu m-aş lega niciodată de un om bolnav, care suferă omeneşte, fără să scrie cărţi tâmpite despre boală. Acelaşi raţionament funcţionează şi pentru decesele în familie şi pentru orice alte probleme asemănătoare ale autorilor. Nu mă intresează problemele lui umane, fiindcă nu-l cunosc. Dacă l-aş cunoaşte, poate l-aş compătimi, sau oricum n-aş râde de el. Dar dacă el alege să-şi transforme drama personală în material pentru artă de proastă calitate, atunci eu vin în contact cu arta lui de prost gust şi reacţionez.

4.12 Consider că acţiunea iniţiată de canonul.net are un pronunţat caracter terapeutic.

4.121 Triplă acţiune terapeutică: pentru cititori, pentru autorii de cărţi proaste şi pentru noi (fiindcă e bine să te exteriorizezi, să nu ţii în tine).

4.2 Nu-mi pasă nici măcar că există oameni, buni sau răi, care scriu prost. Important este să nu-şi mai publice maculatura, să se vindece cumva de “românul e născut poet” şi de “oricine poate să scrie o carte”. Iar dacă-şi publică maculatura, atunci măcar să suporte consecinţele. Sună ameninţător, dar din păcate nu e vorba decât despre câte un articolaş pe canonul.net, o radere care se uită uşor şi repede. Ar trebui poate să ataşam măcar câte un filmuleţ în care să facem ceva obscen, ceva degradant, cu un exemplar din cartea respectivă. Un gest simbolic.

5. Dar a venit primăvara, a venit căldura, articolaşele sau rărit. A mai fost şi Paştele…

6. Dar Paştele a trecut şi căldura devine plictisitoare. Canonul va lovi din nou.

Andrei Doboș – voluptatea cu care făceam asta

Acum vreo doi ani sau aşa ceva, am luat parte la un experiment pe facebook. Scott Kiloby crease un grup secret cu numele de NHB (No Holds Barred) şi care a reunit mai multe facţiuni ale grupărilor spirituale care existau la ora aceea pe internet. Cum se poate înţelege din titlu, grupul nu era supus nici unei norme, adminii fiind acolo doar pentru a aproba sau a respinge cereri de intrare. În foarte scurt timp, locul s-a transformat în iad. Erupţii emoţionale, certuri nesfîrşite şi o poftă mereu înnoită de a arunca cu noroi în toate părţile. Orice idee care apărea pe firmament era trollată, negată, pusă la pămînt şi călcată în picioare. NHB era un fel de utopie în care oamenii îşi spuneau unii altora exact ce aveau pe suflet, fără reţineri, fără nici un fel de politeţe. Atmosfera era atît de încinsă încît n-au reuşit să reziste acolo nici măcar fraţii noştri mai feroce, dintre care amintesc pe Ciaran Healy sau Jed Mckeena.

După cîteva luni de NHB, mă sălbăticisem complet. Dacă pînă atunci mă ascundeam feciorelnic dinaintea unei tăvăleli cinstite, acum prinsesem din plin gustul datului cu pumnul şi a scuipatului în faţă. Observasem – au mai observat şi alţii – că ce se întîmpla acolo în secret pe grup, începuse să-mi afecteze viaţa reală. Răspundeam repede şi coleric, aruncam grenade în locuri sensibile şi aşteptam să văd cui îi explodează în faţă. Deveneam, pe nesimţite, dintr-un om blînd şi solar, unul din ăia „care ţi-o spune în faţă” – şi păcatul era tocmai voluptatea cu care făceam asta.

După un an, NHB a început să decadă. Am ştiut că sfîrşitul este aproape, cînd s-a introdus o regulă împotriva ameninţărilor cu moartea. În timp, s-a spart în grupuleţe mai mici, dar nici unul n-a mai fost la fel. Totuşi, faţă de cînd intrasem, am plecat de acolo în suflet cu acea nebunie şi cu mult mai puţine închipuiri.

Timpul a trecut şi intram din ce în ce mai puţin pe grupuri. Începuse să-mi placă din ce în ce mai tare NHB în viaţa reală. Asta pînă cînd am reuşit să-mi îndepărtez încet încet toţi prietenii. Unde eu vedeam jocuri cîineşti cu problemele delicate, fraţii mei mai sensibili vedeau aroganţă şi nestăpînire – ei au plecat şi cu timpul eu am început să le dau dreptate.

Aşa că după o perioadă de însingurare, am început iarăşi să frecventez grupuri literare – mi-am umplut lista de facebook cu scriitori, am revenit la clubliterar.com (nu plecasem niciodată de acolo, dar mă îndepărtasem în sufletul meu pt. o vreme) etc. Şi acolo mai o poezie, mai un dans social prin batistuţă – ştiţi, cum se face.

Pînă într-o zi.

Daniel Cristea-Enache îşi făcuse facebook nu de multă vreme şi văzuserăm că începe să bombardeze cu Queen. La început a existat parcă o glumă nevinovată pe forum despre asta. Dar acea glumă a fost bulgărele care a pornit avalanşa. Fiindcă nu la multă vreme după aceea, cineva a zis: să ne schimbăm toţi numele în DC-E (nu ştiu dacă nu am fost chiar eu cu ideea) – şi ne-am schimbat. Apoi: ok, dar nu mai bine facem noi un site? Şi am făcut. Apoi modul în care DC-E s-a atacat şi a ameninţat cu tribunalul în stînga şi dreapta a fost atît de suprem, că între noi s-a creat o legătură greu de rupt: gustul sîngelui. Începeam să simt iar aroma NHB – de data asta într-un nou context (literar, cu reguli lol). Cu această ocazie a apărut şi discuţia secretă. La început cu rol de celulă conspirativă şi cartier general al răutăţilor în legătură cu siteul fals nou înfiinţat, apoi de sine stătătoare, încinsă zi şi noapte de poveştile de viaţă şi glumele părtaşilor.

Am ajuns în sfîrşit şi la canonul.net. Nu e greu de văzut cum dintr-un asemenea cuib al răutăţilor a ţîşnit pînă la urmă acest site. Dar unde unii văd „grupare poetică” pusă pe afirmat poetici şi valori, sau frustrare în legătură cu nu ştiu ce marginalizare, sau tabloidizare literară, eu văd numai reacţiile turbate şi disproporţionate ale altor scriitori. Pentru mine e ca pe NHB: ţi-am aruncat grenada şi tu ai prins-o în dinţi. Ţi-a explodat în figură şi acum te zbaţi bezmetic ca o găină fără cap.

În rest, trăim şi vedem ce se mai întîmplă.

Andreea Bogdanovici„declarațiile irefutabile” ale unui artist prost

Canonul e un lucru bun care se întîmplă. E ceva neoficial, nu are legătură cu vreo instituție sau mai știu eu ce:) și e cam ce se întîmplă atunci cînd lucrurile se gîndesc pe bune, cu inteligență și onestitate. Pentru că e așa, îmi face plăcere să fiu implicată. Nu știu dacă canonul va putea să schimbe lucrurile total. Sînt mulți care pun botul la cărți proaste, altfel îmi e greu să îmi explic succesul unora, nu doar la critică, dar și la cititori:). Ca să nu zic și de mașinăria de marketing și pr a editurilor care comandă review-uri frumoase pe blog-uri cunoscute. E și asta o chestie bună, pentru cărțile bune. E dezastruos cînd se întîmplă așa cu cărțile proaste, în timp ce autori buni rămîn underground.

Sînt puține lucruri care mă mai interesează și, ceea ce pot spune cu precizie, e că încă mi se mai întîmplă să mă intereseze arta&literatura și încerc, atît cît pot, să gîndesc lucrurile cît mai corect. Mi-a făcut plăcere să scriu despre ceva care mi s-a părut greșit. E vorba de preferințele mele, care vin din intuiție sau din memorie și nu cred că sînt o persoană care să fie de temut, urît sau de aplaudat, deși dacă e să se ajungă și la chestia asta, mi-aș dori să nu vină din frustrările unora și altora:). De foarte mult timp nu mai e important dacă mă plac oamenii sau nu. Un motiv pentru care am scris pe canonul este faptul că mă enervează lipsa de inteligență și amorțeala totală, în care nu se poate întîmpla nimic fiindcă nu mai e loc pentru nimic altceva sau 90% din ce se întîmplă e jenant. Uite, mi se pare trist că sînt premiate cărți proaste și că există critici care laudă pe bandă cărți, că se face artă cu șepci pe care scrie „dragoste„ (cum am văzut recent la o expoziție) și curatorii au în privire extaz și vorbesc înduioșător despre marea artă sau că există oameni care așteaptă ore în față la mnac să vădă „declarațiile irefutabile” ale unui artist prost cum este Cantor. Nu găsesc niciun motiv pentru care nu aș da cu piatra în cap.

E agresivitatea și aroganța de scîrbe exclusiviste, un soi de rezistență, de severitate și disciplină.

Cristina Ispaso să fie oricum sublim

Trebuie să spun, înainte de orice altceva, că abia aştept să văd răspunsurile celorlalţi din „core-ul clubliterar”, pentru că abia atunci o să se vadă ce acţiune de gherilă a fost toată chestia cu canonul.net, bine şi îndelung ticluită şi nu mai ştiu cum s-a presupus. Atunci când nu e o strategie, consensul e o utopie, ca să vorbesc puţin în maxime. Cu „noua dreaptă” o să elimin din start, în sensul că n-o să discut în 3000 de semne, şi chiar asta cu „ultima redută” aş elimina-o, pentru că îmi aminteşte de o altă sintagmă, „ultima mare avangardă”, pe care cred că Alex Matei o lipea acum câtva timp de fracturişti, şi care sintagmă a venit tot aşa, mai mult din retorică. Pentru că altfel unde era atunci cazul de „nihilism pur”? Sau unde e acum fatalitatea? Poate mai degrabă în tabăra cealaltă, a „lumii bune” cum ar veni, alergică când vine vorba de „atacuri” la valorile literaturii române, toate valori mari. Era o idee din semiotică, care cred că s-ar potrivi aici, şi care suna cam aşa: oricine întâmpină o dificultate de decodare are tendinţa să se replieze pe codurile tari (ce înţelege fiecare prin „codurile tari” evident).

Mai multe explicaţii de-atât nu cred că are sens să dau. Chiar şi după ce a apărut materialul ăla al lui Dan (Sociu) cu Eugen Ionescu, bun de altfel, parcă aş fi preferat mai degrabă să nu mai fie nevoie să se explice că a existat Eugen Ionescu, cum explica Elena Vlădăreanu, în urmă cu câţiva ani, cu Poemul invectivă, Povestea poveştilor şi erotica lui Eminescu etc. Căutam recent să iau urma unui subiect prin reviste mai vechi şi am dat de un număr din Fracturi, cu un editorial de Domnica Drumea, în care zicea ceva de cultura osificată, „cu papion şi pielea rece şi îngălbenită”, deşi iar o să pice aiurea asta cu papionul în contextul de azi cu ICR-ul. Ce vreau însă să zic e că nici măcar atunci, la începuturile generaţiei, n-am simţit în discursul ei idealismul, traductibil printr-o pornire interioară puternică de a schimba cu totul faţa literaturii, poate ceva mai mult romantism, da, din care azi n-a mai rămas decât nostalgia romantismului. Sau cel puţin aşa văd eu. Dar zice Ionuţ (Chiva) acolo „calme, luxe et volupté”, iar pe fondul ăsta, din când în când, aş adăuga combustie spontană, la grande amitié (a se înţelege fără obligaţii), nopţi pierdute în tranşee etc., sufletele noastre bune şi sincere cu alte cuvinte.

Ce-aş mai vrea să zic legat de argumentul ăla cu spune-i omului în privat nu ştiu ce (în sensul că dacă nu-ţi place cum scrie poţi să-i spui prieteneşte să nu vă ştie nimeni, nu găsesc acum o formulare mai bună, recte mai sofisticată) e că mi se pare jignitor pentru scriitorul român să fie tratat ca un om labil şi slab, să fie văzut ca un isteric care, ca s-o parafrazez pe Domnica Drumea, a stat prea mult la soare şi acum pielea-i înroşită nu mai poate fi atinsă nici cu o pană. Literatura română e o literatură mică oricum, dar să se mai şi ceară insistent protejată mi se pare prea mult. Şi nici argumentul ăla cu se putea scrie frumos, în stil înalt adică (deşi sinceră să fiu aşa belicos cum e stilul lui Ionuţ Chiva mi se pare destul de înalt), nu-l înţeleg. Tot ce înţeleg e că, chiar şi atunci când razi o carte, dacă o faci cu un vocabular ales, poate e cumva mai puţin dureros. Dar, până la urmă, de ce să nu doară totuşi puţin?

Revenind însă la ce spuneam mai devreme, cu părerile care s-ar putea bate cap în cap, e foarte bine dacă o să fie aşa, abia o să se ivească un nou prilej de discuţii aprinse în celulă . Iar în cazul în care o să vedem cu ochii noştri înfăptuindu-se utopia, o să fie oricum sublim.
Gândindu-mă acum la fiica mea (apropos de copiii copiilor noştri), cred că mai mult mă paranoizează curcanii cu antibiotic, puii cu hormoni, alfatoxina, centralele nucleare, seceta, războaiele, alienarea de orice fel, drogurile sintetice etc., decât mă preocupă manualul ei de literatură. Deşi nu găsesc că e cu totul lipsit de importanţă să încerc să-l igienizez puţin pentru ea. Altfel materialele de pe canon nu se vor a fi materiale pedagogice. Dar a zis Ionuţ acolo, nu mai insist. Eu am fost oricum întotdeauna o persoană orientată mai mult spre trecut, nu în sensul că-l idealizez, în sensul că întotdeauna am regretat că trece timpul, că o să pierd bunicii şi o să se dărâme casa. Am suferit pe tema asta de la 6 ani, când mi-au murit străbunicii şi a început Ceauşescu să demoleze casele din jurul Bucureştiului şi mă şi vedeam trăind numai în apartamentul părinţilor mei de la bloc. În rest, mă gândesc că e mult de învăţat din viaţă şi asta îmi cam consumă timpul pe care ar trebui (sau n-ar trebui) să-l aloc viitorului. Acum văd că am vorbit destul şi despre mine în ancheta despre canonul.net, dar de ce nu până la urmă.

În final să mai spun şi că singurul meu regret real cu canonul.net, dincolo de regretele mai mici şi mai puţin importante la final, e că, prinsă cu altele, n-am putut scrie deocamdată mai mult, pentru că altfel inimă bună şi generoasă aş avea.

Rareș MoldovanForget the flower, shoot the damn girl

Canonul.net e o chestie absolut normală, de altfel a şi apărut firesc, tot discutam noi că o carte sau alta e proastă, şi uite totuşi cum e lăudată, ăştia nu-şi dau seama? Nu ştiu cine a formulat finalmente ideea, Ionuţ Chiva, poate, sau Mihai Duţescu: de ce nu facem un site pe care să spunem clar că unele cărţi sunt proaste şi că nu merită lăudate? Ideea e simplă: scriem despre cărţile proaste care sunt lăudate de critici şi premiate de jurii, pe care le declarăm overrated (unul dintre termenii cu care ne jucam pentru numele site-ului). Să citeşti o carte proastă e iritant, să o vezi lăudată e enervant, să o vezi premiată e absurd, să o razi poate fi amuzant – cam asta se întâmplă pe canonul, ne distrăm cu literatura proastă. Bătaia e dublă, desigur: cărţile însele şi percepţia critică anormală. Dintre cele două cea din urmă e, cel puţin pentru mine, penibilă: ajunge o cronică într-una dintre revistele mai răsărite pentru ca turma critică să se îndrepte cuminte pe versantul encomiastic. În micul şi autistul trib al criticilor literari e în genere consens şi fericire, iar rezervele sunt exprimate de obicei cu atâta rezervă şi fereală încât e foarte dificil să înţelegi ce vrea omul să spună. Jargonul criticii e oricum pierdut în propriul narcisism ilar şi face ipsaţiune cu „subtilităţi” precum „decuparea realului”, „efort de semnificare”, „decodări”, „unghiuri ale realităţii” şi multe alte năzdrăvănii fără sens, învârtindu-se în jurul cărţii cu lăbuţa critică în mână. Îmi aduce aminte de scena din The people vs.Larry Flynt în care un fotograf poza o fată goală şi o punea să ţină o floare ba aşa, ba altfel, acoperindu-i pudenda, până când Larry s-a înfuriat, a îndepărtat genunchii domnişoarei şi i-a spus fotografului: „Forget the flower, just shoot the damn girl!”.

Canonul a mai arătat limpede şi că anumite lucruri sunt OK, şi nu trebuie să ne fâstâcim în faţa lor ca fotograful cu floarea. De pildă, e OK să spui că o atitudine e jenantă, e OK să spui că volumele unor scriitori decedaţi sunt proaste, e OK să spui că scriitorii se umflă în pene literare şi îşi deschid cozile preţioase ca nişte păuni, e OK să spui că un poet speculează la infinit o traumă. Repet, aceste lucruri sunt fireşti. E nefiresc, e neigienic, e ipocrit să nu le spui.

Reacţia la site a fost savuroasă: de la mesajele private cu „bravo, în sfârşit” la veleitarii care s-au indignat virtuos într-o corală morală al cărei refren a fost „vai vai vai, atac la persoană”, şi la cronicarii cu morgă care au dat verdictul academic de „băşcălie”. Că veni vorba, mi-a venit atunci ideea să iau un text, cel mai „băşcălios” de pe site şi o cronică „serioasă” şi să arăt că primul spune mai mult şi mai interesant despre literatură decât cel de-al doilea. Şi până la, să nu uităm, il padrino Nicky, care a revenit impetuos la cronica literară (fără să citească atent, din câte îmi dau seama, cartea despre care a scris), şi s-a făcut de râs recomandând drept contra-exemplu pozitiv über-gogoaşa pop The world according to Garp.

Canonul e acum într-o pauză de sărbători şi de relaxare, de reîncărcare a cannoanelor, dar cred că va urma.

V. Leacalţii au zis bravo

Să vorbeşti la nesfîrşit despre literatură e boring, intri fără să-ţi dai seama în sistem, intri în „lumea lor, ei şi lumea lor” – practic e inutil. E ca-n Kafka. Apar tot timpul penibilushi, cum inspirat îi numeşte undeva Vlad Moldovan, care te lasă perplex. Cum te comporţi în faţa ăstora de scriu în genu’ „unul dintre cei mai importanţi…din ultimul timp…merită menţionat efortul autorului”? Dacă le dai ignore sunt convinşi că au dreptate, ştiu ei cum trebuie să fie un roman sau un volum de poezie; dacă reacţionezi te simţi penibil pentru că nu ai cum să nu te simţi penibil cînd eşti înconjurat de penibili care se citează şi autocitează.

O altă categorie ar fi aceea a swingerilor literari. Cînd vezi cum curge mierea şi laptele, dragostea pentru poezie, limbile, bărbile şi mulţumirile şi alte alea alea te apucă greaţa. Oricît de mult ai crede că ceea ce faci e perfect tot există, acolo în adînc, o îndoială, altfel o dai în paranoia. Şi mulţi au dat în paranoia.

Nu ştiu ce efect a produs canonul.net, dacă a produs vreun efect, important e că site-ul există, că piloţii au făcut o demonstraţie. Miza a fost mai degrabă să arătăm cum stau de fapt cu adevărat lucrurile, cum funcţionează sistemul.

Ni s-a reproşat că nu aducem „suficiente argumente”, că nu „demonstrăm clar” de ce autorul X scrie prost (s-a demonstrat foarte clar şi tot n-au văzut); alţii au zis bravo; alţii că, da, scriem bine numai că ratăm (ce ratăm nu se spune). Nimeni nu-i atît de naiv să creadă că au avut loc nu-ştiu-ce-schimbări. Nu, dimpotrivă, băieţii s-au mobilizat rapid şi ne-au arătat, încă o dată, că totul este posibil (vezi cărţile nominalizate/premiate în ultimul timp).

Probabil că unii dintre noi se simt dezarmaţi (e normal), dar asta repede trece. Oricum, nimic nu se compară cu plăcerea de a face, aşa, din cînd în cînd, o demonstraţie de zbor doar de dragul de a zbura. Aşa, cu detaşare, cu zîmbetul pe buze

***

Radu VancuȘi niciodată, dar niciodată nu l-aş fi crezut pe Dan capabil…

La început, Canonul.net m-a amuzat – textul lui Ionuţ Chiva despre epistolarul meu şi al lui Claudiu mi s-a părut bine scris şi funny.

Apoi, după textul lui Dan Sociu despre mine, Canonul.net m-a nedumerit – spune acolo Dan cum că arivismul meu literar face din orice rahat bici. Rahatul fiind sinuciderea tatălui meu, se subînţelege. M-a nedumerit, fiindcă mi-a amintit de o propoziţie a lui Eugen Barbu, care o acuza pe Ileana Mălăncioiu că, în “Sora mea de dincolo”, a speculat un mormânt pentru a face carieră literară. Şi niciodată, dar niciodată nu l-aş fi crezut pe Dan capabil să repete gesticulaţia lui Eugen Barbu.

În fine, după ce s-a vorbit despre sinuciderea “kitschioasă” a unor congeneri, m-am edificat – şi Canonul.net a încetat cu totul să mă intereseze. Fiindcă nu mă poţi interesa în nici un fel când te revendici de la Eugen Ionescu, dar te comporţi mai subuman chiar decât Eugen Barbu.

 


Un comentariu

  1. Cred ca cel mai interesat dintre toti ca marele canon sa nu existe este chiar ultimul comentator, cel mai sentimental si cel mai bolnav de moralita dintre toti. Deci cel mai fals.

Leave A Reply