Duminica asta, se face o lună de când ieșim în stradă pentru Roșia Montană. După un prim bilanț, în 30 de zile doar în București au protestat 40.000 de oameni care, după ce au ocupat principalele bulevarde din centrul orașului, au luat-o la pas prin cartiere, bătând cu piciorul vreo 32 de kilometri. A fost o lună atât de intensă, iar comunitatea vocilor de pe străzi și din piețe s-a legat așa de organic, încât am impresia că așa arată, de când lumea, normalitatea. Cu ochii deschiși și mintea vigilentă, desprinși din izolarea virtuală, descoperind că poveștile despre schimbări de jos în sus ar putea fi traduse în timp real, că doar Uniți Salvăm și că doar așa putem ieși cu bine din mlaștinile în care, pe nesimțite, riscăm să ne scufundăm.
Foto: Casa Jurnalistului
de Andra Matzal
A fost o lună ca un thriller: am stat cu sufletul la gură, am urlat până am răgușit, am mers până nu mi-am mai simțit picioarele, am pus lumea la cale, am colaborat cu prieteni, dar mai mult cu necunoscuți, m-am indignat, m-am trezit în conspirații absurde, cu Sorosi, teroriști, suspecți de-a stânga și de-a dreapta unei balanțe care se refuză echilibrului. Pe scurt, am învățat într-o lună cât alții într-o viață.
În prima săptămână de proteste, am ieșit zilnic în stradă, participând la primele Occupy-uri din viața mea, fentând în mulțime ”tranșeele” săpate peste noapte de muncitori în Bulevardul Magheru, doar-doar nu-l mai ocupă nimeni, cordoanele de jandarmi și dubele gata să improvizeze citadele, făcând din bulevardele bucureștene, pentru prima oară, spații people-friendly. Am strigat și am bătut din peturi până le-am spart, internalizând ritmul simplu, protestatar, pe care zile bune am continuat să-l aud, fantomatic, în zgomotul picamerelor sau în ciocanele izbite arbitrar de vecini, iar când nu făceam naveta de la țară în Piața Universității, rămâneam nedezlipită de rețelele sociale, ca să nu pierd ultimele întorsături din povestea care pentru noi, hipsterii, generația adormită, e un punct de cotitură. Deși pe TOTB scriem de ani buni saga Roșiei Montane și am mai fost de-a lungul timpului la mici proteste anti-cianură și corupție, de când strig la unison Uniți, salvăm! înțeleg mai bine ca niciodată că informația liberă își face efectul, chiar dacă e întârziat. Așa cum am citit și răscitit în comentarii, oamenii, tinerii blamați din turnuri de fildeș, nu s-au mai simțit, dintr-o dată, singuri în dilemele și revoltele lor individuale. Nu degeaba am tot auzit cu ocazia asta confesiuni despre recâștigarea încrederii: ”Credeam că suntem cu toții pierduți,” spun mulți, ” acum însă văd că mai există speranță.” În fond, prima vârstă a protestelor, cea a ocupărilor, asta a însemnat: întărirea unei conștiințe de grup, oricât de pestriț, bucuria și surpriza aproape copilăroasă în fața mulțimii gata să strige cu toată forța, dar și să tacă la unison.
În tot acest timp, în care am știut, la fel ca mulți alții, că dincolo de invidualitate, sunt un nod în rețeaua care face posibilă spargerea marelui zid românesc de tăcere, am discutat aprins, am analizat și am lucrat de la distanță cu oameni pe care nu i-am văzut niciodată în carne și oase, dar pe care i-am cunoscut prin fluxurile lor de activitate. Am corespondat cu protestatari din cine știe ce colțuri ale lumii, am publicat texte, imagini și video-reportaje făcute de cetățenii-jurnaliști, m-am entuziasmat văzând cum fiecare dintre noi a învățat ce-nseamnă cultură a colaborării, a sharing-ului, a democrației propriu-zise, într-un context care transformă protestul non-violent într-o artă, dar bine blindat cu argumente și informații pe care cu toții le-am dezgropat în investigații pe cont propriu. Protestatarii au fost, pe rând, debateri, activiști, jurnaliști, organizatori, au învățat muzica străzii și, în general, au făcut din creativitate, o armă ripostând în fața abuzurilor cu pancarte, sloganuri, refrenuri, afișe, flyere. Am numărat împreună obsesiv oamenii ieșiți în stradă, făcând voluntar munca pe care presa centrală a eșuat s-o facă onorabil, chiar și pe salariile mizerabile pe spatele cărora se tot justifică poezia dezinformării premeditate.
Treptat însă, după câteva săptămâni de ieșit în stradă, fără deziluzia al cărei spectru mocnește, probabil, în fiecare, la fiecare protest (”Oare și de data asta vom fi destui?”), am renunțat însă la aritmetică: nu mai încercăm să arătăm cât de mulți suntem, pentru simplul motiv că nesiguranța în propriile forțe a scăzut, iar oamenii încep să iasă în stradă în din ce în ce mai multe orașe, înțelegând că fiecare secundă de tăcere înseamnă complicitate la dezastru. Între timp, oamenii care strigă ”Uniți, salvăm!” au luat-o din loc și au început să zornăie din peturi cu monede și pietricele prin cartierele Bucureștiului, acolo unde, pe alocuri, oamenii mai lasă o clipă televizorul și ies la geamuri, să vadă despre ce e vorba. Marșurile astea, în timpul cărora oamenii își strigă cauza, împart pliante cu informații despre exploatrea de la Roșia Montană, altfel decât în advertorialele RMGC, și își îndeamnă vecinii să iasă din casă, dacă le pasă, sunt cel mai elocvent răspuns la tentativele violente ale presei centrale și ale politicienilor de a-l însingura pe protestatarul de ziua a șaptea. Oamenii se întorc spre oameni și le strigă adevărul de la balcon, hipsterul dă mâna cu pensionarul (mă rog, ăla curajos, care nu stă pitit după perdele, cu lumina stinsă), mamele strigă de la egal la egal cu copiii că ”Nu corporația face legislația!”, trimișii speciali din Tecuci, Sibiu, Ploiești și alte orașe cară pancarte pe bulevarde bucureștene, familiile se reunesc la protestul deja tradițional de duminică, iar cățeii mărșăluiesc cuminți, alături de stăpâni, la adăpost de furia toxică dezlănțuită la nivel național împotriva speciei lor.
În fața corurilor de voci care sună din ce în ce mai tare (mai ales între blocuri, iar cartierul Pantelimon s-a dovedit cel mai bun amplificator), înconjurați simbolic de lanțul uman care s-a strâns în jurul Palatului Parlamentului, decidenții răspund așa cum știu cel mai bine: prin declarații contradictorii, prin strategii de neasumare, prin tărăgănare, prin lansarea unor teorii ale conspirației care, dacă n-ar fi propagate arzător în TV & ziare, ar fi pur și simplu comice, și prin înscenări. Totodată, compania RMGC contraatacă prin publicitate masivă, confiscând elemente-cheie ale protestului pentru a face loc intereselor ridicate cu sprijinul guvernului, la rang național. Presa vândută continuă să facă ceea ce știe mai bine: să caute cu disperare breșe în mulțimea înverșunată, pe care să le amplifice tabloidal, în speranța discreditării unei mișcări care, cu sprijionul societății civile, a devenit internațională. Cu toate acestea, celebra comisie specială, nou formată pentru Roșia Montană, a fost boicotată la Câmpeni, de o mie de protestatari care, spre dezamăgirea contestatarilor de serviciu, nu erau nici hipsteri, nici ONG-iști ”plătiți de Soros.” Erau, surprinzător, oameni simpli.
Deși în fiecare duminică, Bucureștiul face loc miilor de oameni care-și strigă solidaritatea cu Roșia Montană și indignarea față de sistemul putred, în aer plutește nevoia unei a treia etape, după Occupy-uri și marșuri informative. Unii se întreabă dacă nu cumva mulțimea a obosit, dacă nu cumva protestul a devenit un fel de festival, dacă nu e puțin exagerat să atașăm acestei cauze flatări narcisiste de genul ”Suntem frumoși!”, dacă nu cumva e timpul ca, dintre protestatari, să se aleagă de-o mișcare politică. Plutește pe alocuri și teama că autoritățile ar permite protestelor să se consume, urmând principiul ”câinii latră, caravana trece.” Toate aceste îndoieli sunt perfect justificate, atâta vreme cât comunitatea deschisă a protestatarilor abia acum deprind și schimbă la flux continuu regulile jocului, învățând să meargă prin nisipurile mișcătoare ale politicii, pe care cei mai mulți dintre noi le cunoaștem doar din discuții și scenarii. Neimplicarea politică îi păstrează pe protestatari în zona libertății încă necontaminate, care le permite să lupte altfel, la adăpost de trucuri demagogice, jucând rolul politicienilor corupți în scenete improvizate, demonstrative, cântând informații despre marea cacealma a proiectului RMGC prin metrouri, vorbind cu oamenii din tramvaie, nelăsând tăcerea și uitarea să se aștearnă iar peste minți și reacții. În tot acest timp, ne vom gândi serios dacă cei din strad suntb dispuși și pregătiți să iasă la înaintare cu arme politice, să se arunce în arena cu lei, văzând mai ales tentativele de confiscare a vocilor din Piață, sau dacă locul nostru e în banca cetățenilor. Ceea ce n-ar trebui să scăpăm din vedere, nici în această duminică, în care marșul va descinde în cartierul bucureștean Titan, nici de acum încolo, e că protestul sau, după cum îl numesc deja mulți, Revoluția pentru Roșia Montană. Că protestul ar trebui să fie, de acum încolo, în forme mereu dinamice, o stare de spirit. Pentru că Roșia Montană e doar începutul.