După ce a lăsat publicitatea pentru India, Sega lansează ”Namaste” – un roman de aventuri spirituale

2

După 11 ani de făcut reclame şi o viaţă cu multe frământări şi căutări febrile de sens, Sega (Octavian Segărceanu) şi-a luat lumea în cap şi a plecat să se găsească pe sine, în India. Timp de un an paşii l-au purtat de la ashramul lui Osho din Pune până la locul naşterii lui Buddha, în Nepal, din nordul tibetan al Indiei şi până în sudul ei dogoritor.

 

 

de Camelia Moga


Prima parte a acestei călătorii iniţiatice este povestită în cartea ‘Namaste, romanul de aventuri spirituale în India’, publicată de Editura Humanitas. Romanul va fi lansat mâine, 2 iunie, la Bookfest, de la ora 19:30. Namaste e povestea unui om care caută, care bâjbâie, care orbecăie, care se teme până şi de umbra lui, care şovăie la fiecare pas, care se împiedică şi cade, apoi se ridică şi pleacă mai departe. Nu e ‘manualul micului iluminat’, nici ‘tratat de spiritualitate’, ci un roman de aventuri spirituale. Un jurnal intim, un exerciţiu de sinceritate blândă, o spovedanie, dar şi o încercare de demistificare. “Tendinţa omului e să mistifice, mai ales când vine de departe şi e rugat să povestească. Eu nu am căzut în păcatul ăsta”, se destăinuie Sega.

Romanul are 3 părți. Prima parte, care va fi lansată în acest week-end, spune păţaniile prin care Sega a trecut la Osho International Meditation Resort din orașul indian Pune. Dacă acest prim volum va avea succes, la toamnă apare şi volumul doi, care îl surprinde pe Sega la un curs de meditație Vipasana, în izolare, prin Nepal. În a treia parte, își continuă drumul care trece prin Dharamsala – unde trăiește Dalai Lama, Rishikesh – capitala mondială yoga, Varanasi – orașul sfânt de pe malul Gangelui, Bodh Gaya – locul iluminării lui Buddha, şi se încheie pe plajele toride din Goa, unde Sega cunoaște nu atât iluminarea, cât iubirea.

Aşadar, Sega s-a întors, cel puţin fizic, în iunie 2009, după un an de hălăduit prin India, Nepal, Coreea, Thailanda. S-a întors după un periplu în care el a căutat nişte răspunsuri, la întrebări nici măcar bine formulate. Acele întrebări lăuntrice care nu au o formă concretă, dar care te îmboldesc să faci ceva, să nu rămâi în starea de confuzie. Iar pentru Sega soluţia a fost să-şi îndese întrebările într-o bocceluţă de curaj, cum îi place să zică, şi să ia calea Orientului, în căutarea unui Dumnezeu pe care nu l-a găsit pe muntele Athos.

Întoarcerea acasă nu i-a fost deloc uşoară. ‘Acasă’ devenise un loc complet străin, iar cu oamenii care cândva îi fuseseră apropiaţi nu mai putea comunica. Simplu spus, se simţea un străin şi în sine însuşi, şi în lumea din care plecase, şi faţă de lumea din care venise şi în care se plimbase un an de zile. Un străin din toate punctele de vedere. Din iunie şi până în octombrie ‘s-a dat cu capul de toţi pereţii’. Apoi şi-a găsit liniştea izbăvitoare la malul mării într-o rulotă, în Vama Veche, unde timp de o lună şi jumătate a scris aproape jumătate din materialul care a devenit ulterior cartea ‘Namaste – Roman de aventuri spirituale în India’. Din dorinţa de a se înţelege mai bine şi împins de la spate de prieteni, a reuşit să pună în cuvinte emoţii, senzaţii, experienţe.

“M-am întors ca să realizez că am plecat bou şi m-am întors vacă, şi nici măcar una sfântă, deşi am mers prin India, ci o vacă confuză, cu burta plină de lucruri nerumegate”, a chicotit el amuzat şi trăgând cu sete dintr-un Vogue violet. Nu mai fumează, dar se mai prosteşte când şi când cu câte o ţigară din cele pe care le fumează soţia sa. Ne-am întâlnit la o poveste despre cartea Namaste, într-o după-amiază ploioasă, din multele care ne-au copleşit în ultimele zile. Iar musonul indian care l-a însoţit pe Sega în toate cele trei luni la ashramul lui Osho venise cu noi, la o bere în Bucureşti, prin umezeala care mustea de peste tot.

Perioada Vama Veche

Eram într-o singurătate care nu mai era aşa dureroasă ca aici (n.r. în Bucureşti), era deja o singurătate care începea să zămislească cartea.

Am stat o săptămână în care am plâns şi m-am dat cu capul de toţi pereţii pentru că simţeam foarte multe tensiuni şi contradicţii în mine. Şi am început să îmi spun povestea, să mi-o înţeleg. Asta a fost singurul scop, îţi jur, nu am vrut să scriu o carte pentru public sau să impresionez pe cineva cu cartea asta. Nevoia pe care începusem să o recunosc din ce în ce mai mult era aceea de a mă spune pe mine mie însumi, de a mă înţelege în felul ăsta, de a rumega ceea ce vaca ingurgitase fără să rumege.

Scrisul se ştie că este o formă de autoterapie. La mine cel puţin e în felul următor: există o parte sănătoasă şi o parte bolnavă. Partea bolnavă este tot constructul pe care l-am luat în cârcă de-a lungul vieţii, de mic până acum, cu toate automatismele prejudecăţile, temerile, tot bagajul ăsta de condiţionări pe care le avem, şi partea sănătoasă, partea naturală din noi, care vrea să crească, care înseamnă lumina.  Eram un amestec de lumină şi întuneric, şi sunt în continuare. Sunt un amestec confuz, ciudat, bizar, interesant de lumină şi întuneric. E destul de înfricoşător să vezi asta fără să ţi-o asumi în momentul acela. Dar scriind începi să vezi bine, mai ales pe o durată lungă cum am scris eu, şi eşti forţat să accepţi că aşa stau lucrurile, că n-am cum să mă prefac, că n-am cum să fug de mine.

Au ieşit uşor cuvintele din tine?

Nu. M-am strofocat până m-am apucat să scriu, şi apoi am scris o pagină în trei zile, fiind foarte convins că ştiu deja cum pot să intru în poveste. Momentul intrării în poveste este compleşitor. Nu pot să-ţi zic câte milioane de variante îţi vin în cap, dar toate sunt mincinoase. Una singură e autentică şi se naşte într-un moment…pe care am început să-l recunosc ulterior. Nu pot să-l descriu, dar există acel moment şi partea aceea sănătoasă, luminoasă, de care vorbesc, îl recunoaşte şi îl validează. A fost o muncă cu mine scrisul. Şi am scris prima pagină cu poticneli mari. După aceea am şters tot şi m-am reapucat, dar oarecum mai liniştit.

Pentru o bună perioadă din viaţa mea am avut exerciţiul scrierii de texte scurte. Asta a fost publicitatea. Trebuie să exprimi pe scurt, la obiect. Asta a fost un handicap pentru mine la început, dar şi un avantaj, pentru că am învăţat să exprim lucrurile concis.

Cartea asta este o colecţie de stări, de fapt. Nu este o colecţie de gânduri. Asta am urmărit foarte mult pentru că am vrut să mă adresez inimii mele, nu minţii mele, care ştiam foarte bine cât de nebună poate să fie şi cât de razna poate să o ia. Am avut norocul să aleg calea corectă în abordarea cărţii. Am căutat acele combinaţii în care cuvintele se topeau, în care mintea se dă oarecum la o parte. Cuvintele nu formează un zid, ci o ferească care s-a deschis spre mine. Am avut surpriza să constat că, abordând astfel lucrurile, această fereastră s-a deschis şi în alţi oameni, ulterior când am început să public foiletonul pe site-ul Tedoo al lui Brăduţ Florescu.

După ce am început să fiu mai sigur pe mine, cuvintele începeau să vină, expresii pe care nu le mai folosisem demult. Începeam să-mi aduc aminte stările pe care le trăisem şi care chemau din memoria mea cuvinte. Fantastic! Cuvinte care m-au ajutat să pictez stări. Pe măsură ce cartea creştea, devenea un organism viu. Dacă la un moment dat mă abăteam de la o atitudine de profundă sinceritate, fără compromisuri, şi eram tentat să înfloresc sau să bravez, simţeam că refuză cartea să primească noi cuvinte, noi propoziţii.

Cât de fidel păstrează cartea un fir autobiografic şi cât este ficţiune din povestea lui Sega?

Ceea ce am romanţat sunt dialogurile. Spiritul dialogurilor pe care le-am avut cu diverse personaje este acelaşi, este conservat în ceea ce am scris, dar sunt dialoguri scrise de mine, sunt inventate, pe de o parte pentru a exprima mai bine prin gura personajelor propriile mele întrebări sau înţelesuri, păstrând interacţiunea pe care am avut-o cu persoanele respective. În rest, întâmplările sunt 100% autentice. Nu este nimic inventat. Sega a existat şi în realitate, nu este doar un personaj de carte.

Toată perioada asta în care am scris şi până în momentul acesta în care ne pregătim de publicare eu am trăit în singurătate aproape austeră. Interacţiuni mici cu foarte puţini prieteni şi cam atât. M-am dedicat exclusiv actului acesta al scrierii cu încăpăţânare, una izvorâtă din sentimentul că nu am încotro, că trebuie să fac asta, inima mea nu mă lasa să fac altceva. Nu a fost o ambiţie să termin o carte, ci mi se părea că orice altceva aş aborda este în contradicţie flagrantă cu o etapă a vieţii în care mă aflu. Nu m-am gândit niciodată că o să scriu o carte. Detest cărţile groase, mai ales trilogiile. Şi, iată, că am ajuns să scriu! Din fericire nu va fi o carte groasă, pentru că am tăiat mult din ea. La recitirea deja mai detaşată, după ce am început să public la Tedoo, am scos acele lucruri care păreau să nu mai aibă relevanta.

Am terminat cele 400 de pagini (prima parte), care au ramas 230 in forma tiparită, şi am constatat cu surprindere că tot arcul – de la momentul plecării mele din ţară şi până la plecarea de la ashramul lui Osho – este o poveste coerentă, de la cap la coadă. Povestea mea, povestea lui Sega. Nu era o chestie întortocheată, era ceva clar, o poveste pe care poţi să o spui şi altora.

Primul draft al primei cărţi l-am terminat în februarie 2010, deşi eu credeam că o să termin până în primăvara lui 2010 tot periplul meu – cele trei cărţi pe care mi le-am propus: perioada de la Osho, cea din Nepal şi întoarcerea în India – şi o să move on with my life. La rescrierile ulterioare, după ce am recitit materialul, am văzut unde sunt nesinceritatile. Atunci nu se numea ‘Roman de aventuri spirituale’, ci ‘Jurnal de călătorie spirituala’, dar Namaste a fost de la bun început.

Namaste!

Când două fiinţe cu conştiinţă se întâlnesc şi se oglindesc una în cealaltă, nu ştiu să existe un mod mai frumos de a saluta decât ‘Namaste!’. Acest lucru nu-l înţelesesem încă atunci când am început să scriu cartea. Sensurile adânci, care nu sunt intelectuale, implicaţiile profunde, sufleteşti ale acestui cuvânt, au început să mi se reveleze pe parcurs şi mi-am dat seama că asta a fost pecetea sau firul care străbate întreaga carte.

M-a întrebat cineva cu ce m-am întors din India. Şi am şovăit, am dat-o cotită, nu i-am răspuns omului. Ulterior mi-am dat seama că m-am întors cu Namaste. Pulsaţia acestui cuvânt e dincolo de cuvânt în sine. Namaste vine din sanscrita, din nama şi te şi înseamă mă închin ţie, ‘nama’ însemnând renunţarea la eul tău în prezenţa celuilalt, descotorosirea de ceea ce crezi că eşti, reducerea la esenţa în faţa celuilalt. De aici interpretările – Lumina din mine recunoaşte Lumina din tine, Divinitatea din mine salută Divinitatea din tine…

Prin ce ar putea surprinde cartea?

S-ar putea ca cititorul să aibă surpriza să se vadă pe el mai bine, aşa cum m-am văzut eu mai bine. Această carte poate fi o oglindă pentru cel care o citeşte. Ea nu se adreseaza celor care fug de ei, ci celor care şi-au dat seama că nu mai au unde să fugă de ei înşişi şi trăiesc teroarea asta. Cartea este şi o oglindă, dar şi o fereastră. Această metaforă se regăseşte în carte. E vorba de casa lui Osho, numită Chuang Tzu, în stabilimentul de la Pune. Ei bine, această casă era plină de oglinzi, expresia supremă a narcisismului la prima vedere. O casă în care îţi vezi imaginea în mii şi mii de oglinzi. În clipa în care stingi lumina din  interior, acele oglinzi devin ferestre. Sunt de fapt geamuri oglindă şi vezi afară. Intr-un fel asta este şi Namaste. Prin asta cred că va putea surprinde. Este şi o oglindă, dar şi o fereastră. Dacă vei avea curajul să stingi acea lumină artificială din capul tău, care te face să te răsfrângi într-un joc infinit şi nebunesc de oglinzi, vei putea să vezi afară. Vei întrezări, nu vei putea vedea din prima. Nu căutam pastile magice şi soluţii, dar vei începe să vezi că drumul nu este unul exterior, ci este tot în tine.

Ce nu vom găsi în cartea ta?

Namaste nu este romanul unui mic iluminat şi nici un tratat de învăţături spirituale. Este un roman de aventuri spirituale, aventurile spirituale ale lui Sega în India. Eu povestesc despre experienţa mea directă cu lucrurile, nu intelectualizarea lor. Scopul meu nu este nici să promovez yoga, nici să-l promovez pe Osho.

Namaste nu este o carte născută din speculaţii mentale, ci din experienţă directă, trăită cât mai sincer cu putinţă. Blând de sincer, nu brutal de sincer. Brutal nu e un cuvânt potrivit. Suntem prea duri cu noi înşine, ne batem, ne bicium şi ne autotorturam. Mi-am dat seama scriind cartea că există în mine o blândeţe de care nu ştiam. Era aşa de inefabilă, ca un ghiocel care încearcă să scoată capul de sub zăpadă în lumina conştiinţei. Şi această blândeţe există în cartea asta.

Poza de pe copertă are povestea ei

Poza de pe copertă e făcută când m-am întors, în 2009, dintr-o joacă la spotul de kite de la mare, pentru care îi mulţumesc doctorului Adrian Petre. Nici unul dintre noi nu bănuia că va ajunge coperta unei cărţi, iar eu sigur nu bănuiam că voi scrie o carte, şi nici ca Humanitas o să mă onoreze, alegând să publice Namaste. Sega de pe copertă este oglinda în care tu te oglindeşti ca cititor. Eu nu contez in faţa cititorului.

Acum la 3 ani de când ai început să scrii, te simţi ‘vindecat’, şi-a împlinit cartea menirea terapeutică cu care ai investit-o?

Am avut momente în care am vrut să arunc la recycle bin toată cartea. Chiar şi când am terminat prima parte editată complet, înainte de a o trimite la editura am zis: “gata, nu are niciun sens, nu s-a întâmplat nimic…”. Aşteptările mele erau mari. Odată ieşit din paradigma scrierii şi a felului în care am scris cartea, iarăşi am luat-o razna, iar am început să mentalizez lucrurile.

Vindecare înseamnă a discerne între părţile tale, în a nu mai confunda apa vieţii cu otrava. De multe ori ne e sete şi în loc să bem apă, din cauza confuziei bem otrava şi ne otrăvim şi mai tare.

 

 

Miezul povestii lui Sega, pe scurt…

Leit-motivul, motorul acestei cărţi este teama profundă pe care o simţi faţă de lucrurile acelea pe care ţi le închipui într-un fel şi ulterior vezi că este teama de propriile tale proiecţii. Şi în clipa aceea ai făcut un pas înainte, pe spirală, nu doar te-ai învârtit într-un cerc.

Şi cheia este dată chiar de la începutul cărţii, în întâlnirea absolut fabuloasă cu acel bătrân din ashram care semăna cu Moş Crăciun, Swami Shyaamala Giri (Muntele Negru), care îmi spune: “Sega, eşti foarte aproape de Dumnezeu. Dar tu cauţi, cauţi, cauţi. De abia când ai să te opreşti ai să găseşti”. Şi eu îi zic că îmi e teamă să nu dau de dracu’. “Dacă ţi-e frică, mergi înainte şi vezi. S-ar putea ca dracu’ să nu fie decât o nălucă. Şi în locul nălucii s-ar putea să nu fie decât o cămaşă pusă la uscat, pe care o flutură vântul. Şi când te apropii mai mult s-ar putea să vezi că acea cămaşa e chiar a ta…” – a spus atât de bine, de plastic şi de simplu acest adevăr de care foarte puţini suntem conştienţi şi anume că ne e frică de propriile noastre proiecţii. Noi nu vedem realitatea aşa cum e şi de aceea ne îngrozim. Ne îngrozim de propriile reflexii în oglindă. În clipa în care stingem lumina nebuniei din capul nostru, a  înţelegerii intelectuale, începem să vedem afară, ieşim din închisoare.

Personajul Sega n-a înţeles la momentul acela. El urmează să treacă prin tot felul de experienţe, dar se întoarce exact în acest loc, în care trebuie să-şi înfrunte temerile. La fel este şi în meditaţia dinamică, care este prezentată absolut îngrozitor pe internet. Când traversezi experienţa asta vezi că demonii sunt de fapt ai tăi, ca toţi avem numai nebunii în capul nostru. E un mod sănătos de a le scoate afară.

Încă mă gândesc: “mă, nu-i o glumă de-a lui Osho?”. Încă o recomand, e un mod bun de a scăpa de stres. E un vaccin tot ceea ce a făcut el. Aparent sunt nişte cutume pe care le găseşti în orice alt ashram, dar sunt doar aparenţe. Scopul lui Osho a fost să te pună faţă în faţă cu tine, să-ţi arate oglinda care poate să devină fereastră dacă îţi iei inima în dinţi şi stingi lumina să vezi afară. Chogyam Trungpa, un maestru  tibetan, spunea: “Iluminarea este dezamăgirea supremă a egoului”. Tu cauţi să te ilumniezi şi vrei să scapi de toate problemele şi de fapt nu scapi de niciuna. Iluminarea înseamnă acceptare, a accepta felul în care eşti.

Când si cum ţi-a venit ideea să publici cartea?

În toamna lui 2010 când eu desăvârşisem primele două părţi în închipuirea mea şi am zis că, gata, o să scot câteva exemplare şi le dau la prieteni. M-am întâlnit cu Brăduţ Florescu, o întâlnire la fel de fabuloasă ca toate celelalte pe care le-am avut în călătoria mea. El mi-a zis “să nu mai ţin cartea şi s-o sodomizez în beci”, ci să facem un foileton pe Tedoo. După ce m-am codit intial, în februarie i-am dat drumul. M-am aplecat pentru ultima dată asupra textului şi am făcut-o responsabil. Am exerciţiul acesta, din publicitate, de a citi ca un cititor. Am şlefuit cât am putut textul şi l-am publicat. Răspunsul a fost foarte bun de la primul episod. Şi trendul ăsta a crescut. Foarte mulţi oameni care nu m-au cunoscut s-au împrietenit cu mine prin această carte, prin această oglindă, prin această fereastră.

Când fereastra se va deschide în cel care o va citi va vedea propria lui poveste – fie că va pleca în India, fie că se va apuca de olărit în loc să mai stea la corporaţie, fie că de la oraş se va muta la ţară… Poate că această carte va da imboldul fiecăruia să înţeleagă ce e bun pentru el. Nu contează povestea lui Sega sau ce s-a întâmpla cu el după ce s-a întors.

Şi am ţinut acest foileton un an de zile. Şi am început să cochetez cu ideea de a publica această carte într-un mod mai extins. Am dat manuscrisul la mai multe edituri şi s-au arătat câteva interesate. Din februarie 2012 am construit relaţia cu Humanitas, iar prin martie-aprilie a intrat la corectura. Mulţumesc Iustinei Croitoru, editorul meu, pentru sugestiile strălucite, care au făcut un text mai bun decât îmi imaginam că o să fie. Este o onoare să public la Humanitas, nu mă gândeam că o să ajung să public aici vreodată. Mă gândeam că o să scot câteva exemplare şi o să le dau celor care au urmărit blogul meu secret cât timp am fost în India.

Şi am avut plăcuta surpriză să constat că, deşi drumurile noastre s-au despărţit profesional, în clipa în care i-am solicitat ajutorul pentru promovarea cărţii lui Bogdan Enoiu, directorul general al McCann, a zis da din prima. Îndrăznesc să spun că între noi există o legătură sufletească, dincolo de legătura profesională care a fost. În acest trio cu McCann şi Humanitas vom lansa cartea la Bookfest pe 2 iunie.

Ca să onorez acest proiect în care m-am angajat de trei ani de zile, voi onora şi promovoarea, deşi nu-mi face plăcere să mă arăt. Cartea asta consider că vorbeşte prin ea însăşi. Când scoţi o carte nu prea mai ai ce să zici, tu, cel care a scris-o. E bine să îi laşi pe alţii să zică despre ea, tu ai spus tot ce ai vrut şi tot ce ai putut să spui, orice cuvânt ar fi, practic, în plus.

Nu mă interesează gloria. Sunt mulţumit şi profund onorat că public la Humanitas, dar nu pot să spun că asta este scopul vieţii mele. Promovarea, succesul eventual al primului volum sunt mijloace ca să pot să ajung să scriu partea a treia. Partea a doua am scris-o în Bucureşti, între parcul Circului şi canapeaua de acasă. Poate e hazardat ce spun, dar procesele de care începi să devii conştient sunt atât de subtile, de inefabile, şi în acelaşi timp reale, adevărate, încât dacă tu eşti angrenat în altceva, orice altceva, ai pierdut contactul, devi neautentic, nesincer. Cartea asta am scris-o în singurătate aproape completă.

În singurătatea asta în care am scris cartea a mai intrat o persoană, care a fost oglindirea cărţii, singurul cititor în perioada în care am scris, un prieten foarte bun de-al meu din studenţie, Andone. Îi trimiteam în fiecare zi câte un capitol. L-am inebunit! El era oglinda a ceea ce scriam. Îmi atrăgea atenţia asupra minciunilor, aşa cum facem şi în viaţa de zi cu zi, când începem să o luăm pe arătură. Era conştiinţa mea extinsă.

2012 nu este un sfârşit, e un început

Sunt la jumătatea editării celui de al doilea volum. Dacă lucrurile merg bine cu cartea asta, în toamna ar trebui să lansăm şi volumul 2. Dacă apare se va numi ‘Roman de aventuri spirituale în Nepal’. Va avea ca piesă centrală experienţa mea de vipasana – cele 10 zile de meditaţie intensivă -, şi o întâlnire fabuloasă cu un ghid ‘nebun’, care este întruchiparea lui Zorba-Buddha de care vorbea Osho. A reuşit să mă enerveze şi în acelaşi timp să-mi arate nişte lucruri despre mine pe care nu le-aş fi bănuit.

A treia carte se va numi ‘Un roman de aventuri spirituale – înapoi în India”. Va cuprinde periplul meu din nordul tibetan al Indiei, Dharamsala unde este Dalai Lama, trecând prin Rishikesh, Varanasi, Bodhgaya – locul iluminării lui Buddha, şi apoi în Goa, unde se va încheia cu o iubire fabuloasă între un bărbat şi o femeie, deşi călătoria mea a continuat apoi în Coreea şi Thailanda.

O nouă întoarcere pe meleagurile care te-au inspirat?

Simt nevoia, pentru că anii au trecut şi lucrurile, emoţiile, senzaţiile încep să se amestece oarecum în capul meu. Ăsta este un ideal. Şi poate că este o proiecţie şi nu se va adeveri. Nu tânjesc la asta, dar mi-ar plăcea dacă Universul ar conspira :). M-aş întoarce acolo să împart cărţi celor care figurează în carte.

 

Puteți citi și:

De la publicitate, la aventuri spirituale prin Orient. Cum s-a născut romanul Namaste

 


2 comentarii

  1. Pingback: Vă așteptăm la ”Eroi dintre noi”. Întâlnire cu Sega, autorul romanului ”Namaste” | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Sega – un căutător anti-vrăjeală | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger