Roata vieții nu face pană. Adică nu câtă vreme îți merge motorul. Poa´ să aibă și un țăcănit la volan, ea tot se-nvârte și mi te suie și mi te coboară și îți scoate-n cale răscrucile și încercările vieții. Așa ar începe o poveste de autobază, dar cum nu e, intru direct în subiect: după 20 de ani, când credeam că am scăpat de mult de examene și teste, m-am trezit din nou pe bancheta de la geam, la volanul mașinii școlii de șoferi, model nou, japonez, cu polițist pe stânga.
de George Moise
Cât ești turist, poți conduce în Japonia cu permisul internațional de la ACR, „la numai prețul de” 520 ron. După un an, ori faci școala de șoferi din nou, ceea ce te costă vreo 200.000 yeni (undeva peste 7.000 ron), ori schimbi permisul național într-unul japonez (Gaimen Kirikae) pentru vreo 3000 yeni formularul, 1000 yeni manualul (Rules of the road), poze, plus diverse. Pe cine interesează, informații complete aici.
De la JAF la Futamatagawa
Numele ACR-ul japonez s-ar potrivi mai bine cu un număr de mașină de deputat sau vameș – JAF (Japanese Automobile Federation). Aici se face prima vizită pentru traducerea permisului național. După aceea, la centrul de examinare de care aparții. Al meu se intitula foarte urât, Futamatagawa și după ce am râs un pic (umor facil, pentru superficiali), cam aia a fost toată distracția. Prima dată am fost degeaba, acum vreo trei ani. Aveam carnet obținut în ´93, pe care scria doar luna și anul, nu și ziua, așa că cei de la poliția rutieră mi-au zis politicos să revin cu tot istoricul permisului. Futamatagawa. Azi și mâine dar…
După un an am schimbat carnetul românesc cu unul din plastic mai nou și mai european, pe care scria data completă. Iar Futamatagawa. Ca acum 20 de ani, sală (zece întrebări, la alegere dintre engleză și alte limbi de circulație asiatică), după care traseu (doar prin curtea școlii). Am frunzărit Rules of the road, am intrat în sală încrezător și am picat cu ambiție de două ori, două zile la rând. Adio traseu.
Rules of the road
A mai trecut un an. Am lăsat încrederea deoparte și m-am apucat de citit broșura ca pe vremuri, cu luat notițe. Să spicuim împreună. După fiecare enunț, închideți ochii și imaginați-vă traficul din România într-o zi obișnuită (ploaie, prima ninsoare, ziua de după concedii).
Move in a manner considerate to others. (…) Stop or slow down when you see an elderly citizen walking with a stick or a walking frame.
Craiova, 2 aprilie 2010. Cosmin Gigi Drăgan, 22 de ani, care circula la volanul unui BMW înmatriculat în Anglia, s-a dat jos din maşină şi l-a omorât în bătaie pe Pavel Rentea, de 62 de ani (care plecase să se plimbe împreună cu nepoţica lui) pentru că traversa prea încet. Nefiind considerat un pericol, Drăgan a fost cercetat inițial în stare de libertate. La început nu procurorii nu găseau nicio legătură între bătaie și moartea bătrânului. În septembrie 2011 a fost condamnat la cinci ani de închisoare. (mai multe, aici)
The owner of a vehicle is required to secure a parking lot or a garage, other than the road, within a 2 km radius from the address of the main user of the vehicle, such as his/her own house. (…) Do not use the road in place of a garage.
Regula asta nu se poate aplica unui cetățean dintr-un cartier normal din București, să zicem. Abia dacă a avut bani de gip, i-a rămas de o garsonieră, de unde să mai pună și de garaj? Ce, trecerea de pietoni nu e bună?
Traffic accidents resulting in death or serious injury are prone to happen at railroad crossings. When you pass through a railroad crossing, you must stop just before it and look and listen to check for safety, rolling down the window if necessary. If there is a traffic sign for the crossing, follow the signal to cross.
Adică, în românește, „conform datelor statistice, în primele șase luni ale anului 2012 s-au înregistrat 47 de accidente rutiere la trecerile la nivel cu calea ferată, cu 20 mai puține decât în aceeași perioadă a anului trecut, însă numărul persoanelor decedate a crescut de la 7, în primele șase luni ale anului 2011, la 11, în aceeași perioadă a acestui an.”
Ne oprim aici. Mai erau capitolele cu Natural disasters și cu Driving on expressways, dar la noi nu e cazul, că n-avem nici cutremure, că suntem popor ales, nici autostrăzi. Înainte să ne întoarcem la examen, puțină statistică.
„În 2011, un român a murit la fiecare 4 ore, într-un accident de maşină. (…) Cu alte cuvinte, la fiecare sută de mii de locuitori, 40 de persoane mor în accidente rutiere. (…) România este singura ţară din Europa unde numărul tinerilor între 15 şi 30 de ani care mor în accidente rutiere a crescut în perioada 2001-2011. România este printre puţinele ţări care se pot mândri cu valori pozitive la o statistică cel puţin ciudată: pietoni morţi pe autostradă.” (mai multe, aici)
Nea Chiriță
La a treia depunere de acte, încă o vizită la JAF, că așa-i traducerea în Japonia, perisabilă, deci expiră. Domnul polițist de la Futamatagawa se uită peste formulare și-mi zice: Dar de ce ai ales să dai examenul în engleză? Avem și formulare în limba rusă. Îi explic că, din fericire, Iliescu va muri curând fără să-și împlinească visul până la capăt și că în România se vorbește încă românește.
Ca să fiu sincer până la capăt, în locul lui m-aș fi întrebat unde mi-am luat carnetul? În Argeș? Sau la Cluj?
Third time lucky. Trec cu slam dunk de cele zece întrebări, urmează traseul. Anul ăsta, cum ziceam, am luat examenul în serios și m-am apucat de citit forumuri. Așa am aflat că dacă nu fac măcar câteva ore cu un instructor sunt carne de tun la proba practică. Luatul carnetului în Japonia din prima e o raritate, în mod normal și-i pică și pe ai lor de câteva ori, să-i frăgezească. Tocmai de aceea, cu un weekend înainte de examen, eram în poligon la câteva ture cu un instructor.
Să zicem că de partea cu inversatul volanului am trecut rapid. Dacă mă urc pe partea care trebuie în mașină, nu dau cu mâna dreaptă pe geam ca pisica bâjbâind după schimbător și nici nu o iau pe celălalt sens. Dar am avut de tras cu o altă meteahnă. Acum 20 de ani, Nea Chiriță m-a învățat așa: dacă vrei să nu-i moară motorul la Dacie, băi nene, înainte să pui frână, calci ambreiajul! Bă, ai înțeles?
Nea Chiriță era instructor la Ilioara. Eu aveam pe atunci 18 ani, eram student la fizică, veneam cum puteam din Măgurele la Ilioara și începeam ora de condus cu pauza lui de masă. Mașina în staționare, eu la volan, nea Chiriță pe bancheta din spate desfăcea conserve de pește, sau după caz, slănină cu ceapă.
Când se mai oprea la o vorbă cu un coleg, îmi dădeam seama că dacă vreau să am vreodată succes la femei, trebuie să mă fac instructor auto. Pentru că universul acesta subtil și pulsatoriu al femeilor conspiră ca cel puțin o dată în viață să facă sex sălbatic și fără resentimente cu un instructor auto, undeva într-o pădure de lângă București. Nu era zi în care nea Chiriță să se intersecteze cu un confrate și să nu povestească cum „acu´ o săptămână”, cu o cursantă, a avut parte de o partidă de sex la care dacă ar fi asistat Sharon Stone, ar fi lăsat spărgătorul de gheață, și-ar fi pus dracului chiloții pe ea și ar fi luat notițe. Dacă banchetele de Dacie ar vorbi…
Instructorul japonez nu vorbește de femei. E om serios și are răbdare cu călcatul ambreiajului când nu trebuie. Abia după o oră am reușit să-l scot din sărite. După încă una, a zis ajunge. Mergi tu la examen și vezi acolo. Nu cred că-l iei, dar nu-i nimic, mai facem niște ore.
Recunosc, conduc prost. N-am făcut niciun accident până acum, dar nici nu simt vreo mare bucurie la volan, nu văd nicio virilizare în actul în sine de a șofa. Cea mai mare performanță a fost că la 21 de ani am reușit într-o noapte să fug de poliție cu un Trabant și nu m-au prins. Nici la mașini nu mă pricep, pentru mine e doar o chestie care te duce din punctul A în punctul B. Dar carnetul e un rău necesar, așa că mă mobilizez.
La traseu, secretul e să joci rolul șoferului responsabil ca într-o telenovelă. Să belești ochii în oglindă, după care să te întorci cu tot corpul și să te asiguri, să fii tot un freamăt de siguranță și de prudență. Eu am plusat și am zis cu voce tare, cum am văzut la conductorii de tren când intră-n tură: Migi, yoshi! Hidari, yoshi! Termin scena, opresc mașina și aștept verdictul. În Japonia e cu suspans. Abia după ce dau toți afli rezultatul.
Prima oară când am dat traseul în România era iarnă. Tipa care dădea înaintea mea n-a observat un pieton la colțul străzii, polițistul a călcat brusc frâna (nu ca nea Chiriță) și a înecat motorul. Ce faci, domnișoară, omul ăla n-are dreptul la viață? Ești picată. Următorul. Când am trecut eu, deja motorul nu mai pornea, după ce-a pornit, hâcâia, o frumusețe. În prima intersecție, nici n-am pișcat bine frâna, că mi-a murit pe linia de tramvai. Panică. Dă-i chei, nimic. Iar chei, pedale, pornește. Greșesc elementar și plec cu a doua de pe loc. Mulțumesc, sunteți respins. Cu a doua de pe loc? Nțțț. Încerc să mă apăr: am avut probleme cu mașina, ați văzut… Polițistul pufnește. Și ce, io am venit să vă repar mașinile? Io am venit să dau examen.
Futamatagawa. Aștept cu ceilalți candidați. O tipă din Brazilia care dădea a opta oară, un tailandez care dădea a treia, un indian care clătina sceptic din cap de două ori pe secundă de parcă luase un metronom în gură, chinezi, coreeni, trecuți și ei de mult de emoția primului examen. Vin rezultatele și de la traseu. Ne împart la ghișeu în două cete, admișii și respinșii. Respinșii sunt trimiși la reprogramare. Admișii merg la pozat, mai așteaptă câteva minute, după care fiecare primește în sfârșit bucata de plastic. Am primit și eu una. După 20 de ani nu mi-a mai murit motorul.
Acest text a fost preluat de pe blogul lui George Moise.