Dreptul la viață privată nu este un bun economic

0

Pe 11 februarie, numeroase organizații şi publicaţii care militează pentru un Internet liber organizează un protest online global, menit să atragă atenţia împotriva spionajului în masă practicat de autorităţile americane. Această amplă mişcare îi este dedicată activistului Aaron Swartz, de la moartea căruia s-a împlinit un an pe 11 ianuarie.

1187679_be6f9fdefa_z

 

de Cosmin Dumbravă

Ţinând cont de felul în care lupta lui Swartz sau dezvăluirile făcute de Edward Snowden schimbă regulile jocurilor de putere dintre cetăţeni şi putere, e momentul să reflectăm la felul în care supravegherea, cu formele ei mai mult sau mai puţin vizibile, modelează realitatea în care trăim. Dreptul la o viață privată liberă de imixtiunile guvernului și țerților în general (right to privacy), ca și dreptul la libera circulație, dreptul la libera exprimare sau dreptul la confidențialitatea corespondenței sunt în pericol să ajungă negociabile în lumea digitală, din cauza unor greșite înțelegeri, de către guverne, ale raportului dintre libertate și securitate. Ne putem astfel întreba dacă este rezonabil ca aproape toți cetățenii să ajungă victime ale sistemelor de supraveghere datorită relațiilor interstatale?

De ce este important să ținem cu dinții de dreptul nostru la o viață privată, liberă de riscul de a ne fi diseminate datele personale, cu alte cuvinte, dreptul la privacy? Cum se ajunge datorită unui mediu internațional, care penalizează statele dacă eșuează în a-și apăra interesele vitale  (starea de anarhie), să ni se știrbească drepturile? Probabil că politicul și mass-media, încercând să contureze acest concept, ne-au lăsat în minte doar o mâzgălitură. Nu vorbim (doar) despre informațiile care reprezintă pentru bănci, magazine și piețe (on sau offline) capital statistic, oferite prin cardurile de credit. Avem în vedere informațiile pe care le lăsăm în urma noastră când ne conectăm la internet, când downloadăm, diseminăm fișiere, vorbim la telefon sau comunicăm prin mail sau într-un chatbox.

A fi feriţi de apăsarea că datele noastre pot fi furate, procesate și reinterpretate ne lasă cu o amară mulțumire față de cei care ne oferă protecție în schimbul lor. Datele personale, precum și informațiile despre oră, dată, locație și tipul de tehnologie de comunicare folosit pentru transmiterea unui mesaj (metainformații), odată stocate în bazele de date ale autorităților, pot fi de preț nu doar pentru combaterea actelor de terorism, a grupurilor infracționale și a altor chestiuni de natură să afecteze securitatea națională, dar și pentru ca guvernul să riposteze împortriva actelor de nesupunere civilă. Prostestatarii din Kiev au fost terorizați prin SMS: „Stimate abonat, ești înregistrat drept participant la o perturbare în masă”. Strategia de intimidare a fost ușor de pus în aplicație de către autoritățile ucrainene. Nu a fost nevoie pentru localizarea protestatarilor de atitudinea persoanelor din piață, ci doar de metainformațiile disponibile din Piața Indepeței, intreceptate prin telefoanele personale. Așadar, puteai să fii sau nu partizan al mișcării din piață din Kiev, dar dacă te-ai fi aflat accidental în acea zonă, pentru autorități în mod cert deveneai participant-suspect la o „perturbare în masă”.

Dreptul de a trage cu ochiul

Legile privind reținerea datelor de trafic prin serviciile de telefonie și internet și instituțiile care le promoveză și cu care operează, devin o pârghie a puterii împotriva celor pe care ar trebui să îi protejeze. După atacul terorist cu bombă din aprilie 2011 de la maratonul din Boston, monitorizarea străzilor a fost criticată drept inutilă. Suspectul ulterior capturat a fost dovada juristului american Richard Posner că sistemul de supraveghere stradal funcționează, sistem fără de care suspectul nu ar fi fost nici măcar după evenimente prins. În 1978, în articolul său „The Right of Privacy” analizează ideea de privacy din punct de vedere economic. El consideră pe cei care luptă pentru privacy niște moftangii. În 2011, în urma evenimentelor din Boston, Posner găsește prilejul să repună în dezbatere argumentul său de atunci. Din punctul lui de vedere, acest concept este unul demodat în ziua de astăzi; nimeni, în final, nu are ceva de ascuns față de celălalt, decât dacă dorește să-l manipuleze. Teoriștii ar profita. Dreptul la privacy este doar o modalitate de-a noastră de a ne reprezenta și menține imaginea mai atrăgătoare din punct de vedere economic și care ne-ar impiedica să prevenim atacurile la adresa securității naționale.

Ce implică acest argument al lui Posner din perspectiva relațiilor internaționale? O stare de alertă continuă împotriva potențialilor inamici sau teroriști – sirena războiului perpetuu din anul 1984. În urma dezvăluirilor lui Edward Snowden din cadrul Agenției Naționale de Securitate (NSA), a fost limpede ce secrete dețin serviciile secrete. SUA și toate celelalte țări care spionează în secret propriii cetățeni și guvernele aliate doar confirmă starea de anarhie la nivelul relațiilor dintre state, ar spune un realist din domeniul relațiilor internaționale. Teoria realiștilor se poate rezuma astfel: atât timp cât intențiile celorlalte state nu pot fi prezise cu exactitate, statele ar trebui să fie preocupate de putere și securitate. Starea de anarhie modelează relațiile internaționale, iar statele sunt sensibile la costurile pe care le presupune. Este nevoie de pragmatism, mai ales pentru că sancțiunile nu sunt ușor de impus statelor care nu se supun acordurilor. Este adevărat că există colaborări, cum sunt cele pe care mizează alți teoreticieni în relațiile internaționale, neoliberalii: relații durabile care oferă încredere doar în timp (cum ar fi relația China – SUA). Dar dacă un guvern ar dori să monitorizeze și să spioneze pe celălalt din relație pentru mai multă certitudine în afaceri, din nou va confirma că relațiile interstatale sunt guvernate de anarhie și nu pentru colaborările profitabile, care sunt, dealtfel, marginale. Dezvăluirile lui Edward Snowden confirmă mai degrabă teoria realiștilor.

Prin spionarea (paradoxală?) inclusiv a guvernelor aliate, a lasat de înțeles că monitorizarea nu va înceta și că nu a ținut vreodată cont de statut și granițe, decât dacă faci parte din cei Cinci Ochi ai Inteligenței Anglo-Americane. Această situație, poate, e o „ușurare” pentru Angela Merkel, dar scandalul supravegherii generalizate nu ar fi indignat pe nimeni dacă vizate erau doar guvernele. Mai primejdios pentru democrații este că, dacă securitatea națională depinde de politici atât de extreme, avem de a face cu o gravă neînțelegere a legitimității statului de drept. Linia argumentativă a lui Posner se întemeiază pe un sofism. Dreptul la viață privată nu este un bun economic. Într-adevăr, el poate fi un mijloc prin care s-ar obține un bun economic; gândiți-vă ce ar fi dacă cumpărătorii ar prețui informațiile care reprezintă capital statistic pentru o companie, de altfel foarte valoros pentru a realiza predicții de marketing. Acest drept, de fapt, asigură respectarea persoanelor ca posesori ai propriilor gânduri, funcționează în corelație cu dreptul nostru la libera exprimare, dreptul la libera circulație ș.a.m.d. Ar trebui oare ca problemele de securitate națională să primeze în fața grijilor față de monitorizarea generalizată? Aceasta este un alt sofism. Conflictele dintre state pot justifica o îngrijorare pentru actele de terorism, dar nu și supravegherea tuturor cetățenilor.

Se trage o linie. Discontinuă

Barack Obama, în declarațiile sale din data de 17 ianuarie 2014 a spus, după un elogiu de 15 minute al serviciilor de spionaj, că va reconsidera cu ajutorul unui panel de experți activitatea serviciilor secrete în legătură cu guvernele partenere. Interceptările vor viza doar cazurile în care va fi atinsă securitatea națională, dar și remodelarea politicilor de monitorizare ale NSA pentru o mai mare transparență a procedurilor de reținere și procesare a datelor.

Cazul Snowden dus la negocieri pentru societatea civilă, nu se știe cu cât mai favorabile. Este un moment de răcire a entuziasmului pentru americani, care se manifestă prin proteste în Europa și SUA.

Cosmin Dumbravă este masterand al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, unde studiază Etica Aplicată în Societate, Afaceri şi Organizaţii. 

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger