Pentru că sînt ăla din redacție cu poeziile, mi s-a cerut să scriu ceva pentru Sfîntul Valentin, de parcă poezia m-ar face mai specialist în dragoste. Mi-am dat seama că n-am nici o idee, ceva coerent, așa că am făcut cam o oră un joc de asociații mentale cu poezii pe care mi le-am amintit și le-am legat cu un fir eseistic, totul ca pretext să-mi public și eu niște versuri.
de Dan Sociu
Mii au trăit fără dragoste dar niciunul fără apă, zice Auden într-un vers. Prefer formularea lui Wittgenstein: Nu sîntem siguri că am iubit pe cineva dar sîntem siguri că am avut o durere de dinți. Sigur că simțim așa după ce s-a terminat, după ce conjuncția minților a fost mai slabă decît opoziția stelelor (Andrew Marvell), dar cum l-ar convinge Wittgenstein pe unul care e îndrăgostit acum? Prezentul și prezența sînt mai puternice decît analiza retroactivă, pentru că degeaba peste drum te simţi detaşat simpla prezenţă/ schimbă totul ca o chimicală picată pe hîrtie/ şi toate gândurile dispar într-o emoţie stranie şi plăcută/de nimic nu-s sigur în afară de asta, înteţită de respiraţie (Frank O Hara). Dar e îndrăgostitul atît de sigur de consistența dragostei? Nu presimte în unele momente adevărul nemilos al viitorului? Poate de aia nu există poezii bune de dragoste la prezent sau, cînd există, au un nucleu de tristețe sau își declară deschis imposibilitatea expresiei, să te compar cu-o zi de vară? tu ești mai dulce și mai temperată, zice Shakespeare într-un sonet construit pe mărturisirea acestei neputințe artistice: n-am ce zice despre tine mai mult decît că te iubesc, orice floricică poetică ți-ar scădea splendoarea și aș minți (cînd știe însă că dragostea e damnată, ca-n Romeo și Julieta, nu-l mai poți opri din poetizare).
Cele trei momente ale dragostei, anticiparea, împlinirea și despărțirea sînt prinse perfect în Litania lui Carolyn Creedon: Tom, o să vii în apartamentul meu bej nemobilat și o să mă ajuți să-mi instalez patul?/ Da, și n-o să strîng șuruburile de tot, astfel că mai tîrziu, cînd o să ne mișcăm în el/ să se legene și să știi astfel că ești bebelușa mea. Poemul continuă în aceeași manieră – femeia își roagă fostul iubit să refacă în viitorul apropiat scene intime reale din trecutul lor comun – și se termină cumva ca la Wittgenstein: Cum o să știu în ce fel mă iubești? Te-am părăsit. Așa o să știi.
Dar cum se poate să dispară ceva atît de puternic și profund ca dragostea dintre doi oameni? Psihologii și sexologii și revistele ne dau o mie de explicații așa-zis realiste, dar poeții știu că numai intervențiile supraomenești sînt în stare de o astfel de distrugere. Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea/Eu și frumoasa Annabel Lee/Cu-o iubire pe care serafii cu aripi din ceruri/Ne-o pizmuiau, mie și ei, zi de zi. Edgar Poe știe că numai invidia îngerilor și demonilor poate face praf iubirea. Aceasta-i pricina pentru care, demult,/În țara ce lîngă mare-nflori,/Un vînt din nouri suflă, înghețînd-o/Pe frumoasa mea Annabel Lee. La Holderlin e invers, dragostea e o forță supranaturală și omenescul din noi o alungă: Am vrut amîndoi despărțirea? Așa am crezut că e bine? / Atunci de ce, ca de-o crimă, se cutremură fapta? / Ah, puțin cunoaștem /Căci un zeu stăpînește în noi / Iar noi să-l trădăm?. Dragostea e o oficiere religioasă, e sacrificiu pentru zei și, ca la psihologi, sexologi și reviste, și la romanticul neamț banalitatea noastră, obișnuința, meschinăria strică mistica: Ci altă greșeală mereu uneltește al omului cuget / O altă, aspră supunere, și un alt privilegiu/ O, deprinderea-și cere/Zilnic partea de suflet din noi.
Oamenii nu sînt demni de dragoste, spune Holderlin, așa că piară inima-n cei ce iubesc. Dar ce e deprinderea altceva decît marca timpului, dușmanul dragostei, cel ce face ca ultimele sărutări să nu le simți ca primele (Swinburne) și după vremurile de credință în dragoste, cînd Aud vocea ta, cum zic unii că se-aude cînd iubești / ca pe un Da enorm (Philip Larkin), vine ura: Altcineva îi simte pizda și sînii/altcineva se îneacă în privirea ei / și eu cică să mă fac că nu știu /sau să rîd sau să nu-mi pese. Același Larkin a ezitat ani de zile să lase versul final din poezia sa An Arundel Tomb, și tot ce rămîne e dragostea. L-a scos din unele ediții, l-a pus la loc în altele, l-a comentat anxios în scrisori, l-a înjurat și l-a prețuit și l-a înjurat sau l-a prețuit nu pentru valoarea lui artistică (nu e nimic memorabil, doar merge cu restul poemului) dar pentru valoarea lui de adevăr. Uneori credea, alteori nu. E o problemă pe care n-o aveau romanticii, în schimb modernii au ezitat mereu între onestitate și cerințele artei lor (ce poet e ăla care nu crede în dragoste). Samuel Beckett a rezolvat-o în 4 versuri: ele vin /diferite și la fel /cu fiecare absența dragostei e diferită /cu fiecare absența dragostei e la fel.
Dar înainte de romantici, poeții aveau alte griji. Problema nu era dacă există sau nu dragostea, ci cînd. În To His Coy Mistress, Marvell încearcă să-și convingă adorata să nu mai amîne momentul mult-așteptat. Dacă am fi nemuritori, spune el, n-am avea de ce să ne grăbim. Un secol ți-aș lăuda strălucirea /ochilor și fruntea și privirea /Două secole sînii, fiecare / treizeci de mii de ani pîn-la picioare. Cea căreia îi era adresat poemul era un caz dificil și cerea argumente extreme: În cripte-i atîta intimitate /dar nicio-mbrățișare, din păcate. Marvell combină formule trubadurești, pre-pubertare, pre-sexuale (deși unele cîntece ale trubadurilor numai pure nu erau; dar acestea nu erau performate de față cu femeile), formule preluate mai tîrziu și de romantici, cu cele ale poeziei moderne, în care dragostea e livrată cu tot ce înseamnă ea, cu tot cu biologic sau social și e tratată și cu umor sau scepticism. Aici aș putea să dau atît de multe exemple dar o să mă rezum la o vorbă a lui Auden, cel cu care am și început textul: O să te iubesc mereu, jură poetul. Mi se pare ușor să faci așa un jurămînt. O să te iubesc și la ora 4 și un sfert dup-amiaza, marțea viitoare – parcă nu mai e atît de ușor de zis, nu?
În spiritul – și cumva stilul, numit și light verse, adică poezii pentru reviste de citit la stomatolog – aceluiași Auden, am scris și eu un sonet de dragoste contemporană tristă, și cu asta închei și vă urez un Sf Valentin fericit:
Poveste din Barcelona
Bea cu turiștii, poate prinde iar microbul
orașului vrăjit unde-a adus-o jobul
orașului cu bani, palmieri și soare
cînd restul Europe-i sub ninsoare
și-n Estul Europei cineva se-agață
de viața ei, o dragoste din altă viață
căruia nu are curaj să-i spună
că n-ar mai vrea să fie împreună.
Bea cu turiștii, să se simtă încîntată
ca ei de orice, cum se simțea prima dată
cînd a coborît în orașul vrăjit
și încă nu bănuia cît de greșit
își apreciază sufletul, cîtă speranță
greșită-și pune în iubirea la distanță.