În evoluționism nu noi sîntem vedeta acestui film, genele sînt. Iar scenariul nu e despre noi și fericirea noastră, e despre multiplicarea și perpetuarea fără sens a acelor molecule nesimțitoare. Nu specia și nu individul sînt pe primul loc, genele sînt, dragele de ele.
Dacă mecanismul fundamental al lumii e reproducerea genelor, de ce nu ne clonăm? De ce am alergat atîtea milioane de ani unii după alții ca să transmitem mai departe, de fiecare dată, numai jumătate din genele noastre, în loc să ni le dăm pe toate mai departe prin clonare?
Originea cuplării sexuale e explicată printr-o teorie care se numește Regina Roșie și presupune că evoluția e o luptă continuă cu paraziți care se dezvoltă și ei în paralel.
Paraziții se reproduc mai rapid decît gazdele, ceea ce le face mai tari decît acestea, le pot manipula mai ușor, le pot ataca și le pot face rău. Cea mai bună strategie pentru un organism să-și treacă mai departe genele în cea mai bună condiție e să se combine cu alt organisme. În același timp, paraziții nu stau degeaba, se combină și ei, ceea ce determină fiecare generație de gazde să-și recombine genele deja vulnerabile la efectele paraziților cu altele ale altor organisme și tot așa. Practic, e o luptă între alianțe de paraziți și alte alianțe de paraziți (pentru că organismele sînt combinații de paraziți).
Ceea ce duce la implicația crudă că bărbații și femeile, adică ultima versiune de alianțe, să se paraziteze între ei. Bărbații și femeile au interese reproductive diferite și fiecare și-a dezvoltat un sistem de manipulare a celuilalt.
Există agende individuale, și ale bărbaților și ale femeilor și există cooperare între indivizii de același sex, ca în culturile patriarhale sau în cele matrilocale, unde clanurile sînt formate pe interesele genetice ale femeilor. În cele din urmă însă numai indivizii beneficiază din aceste cooperări, unii mai mult, alții mai puțin. Și, cum știm deja, nici măcar indivizii – genele.
Alianțele dintre un bărbat și o femeie, cuplul clasic (parazitarea reciprocă), sînt construite pentru beneficiul reproductiv al ambelor părți, întotdeauna însă una dintre părți iese mai cîștigată.
Sistemele reproductive masculine și feminine sînt echipate de selecția naturală să contracareze efectele negative ale strategiilor celuilalt sex, ale dușmanului cu care împărțim patul.
Războiul se duce în primul rînd la nivel molecular. Sperma conține proprietăți chimice care influențează funcțiile psihice și fiziologice ale femeilor. Femeile au dezvoltat un sistem de obstacole și paznici naturali pentru a filtra spermatozoizii.
Războiul se duce și la nivel psihologic dar despre asta ne-au spus deja totul experiența, literatura și filmele. Știm care sînt metodele de manipulare ale bărbaților și femeilor, evoluționismul vine doar să le confirme și să le explice sensul. Singura noutate e teoria lui Robert Trivers despre autoînșelare, care sună cam așa: cînd manipulăm pe alții și sîntem conștienți de manipulare, există o mică disonanță între conștiință și acțiune, pe care ceilalți o detectează, uneori doar semiconștient. Cea mai bună strategie de manipulare este deci naivitatea, credința personală în intențiile cele mai curate. Inocentul își simulează – cu convingere – inocența pentru a obține ce vrea. Practic, își ascunde jumătate de adevăr pentru a-l convinge pe celălalt. Îndrăgostirea e deci cea mai bună strategie evoluționistă și funcționează pentru ambele tabere. Versiunea evoluționistă a relațiilor e aceeași ca a hiphoperilor de la Paraziții: Vreți atenție, bani și să vă ținem de mînă/ Noi vă dăm promisiuni și pămînt pe lună. Autoînșelarea vine însă cu un preț, după Trivers – în primul rînd unul de sănătate. Minciuna ne bruiază sistemul imunitar, ne obosește. Și după ce autoînșelarea pică, ne simțim derutați: unde s-a dus pasiunea ce-o simțeam așa fierbinte? Soluția pentru cupluri ar fi ca perioadele de autoînșelare să fie scurtcircuitate de perioade de onestitate crudă, pe care să nu le percepem, panicați, ca pe decese ale dragostei, ci doar ca pe reîncărcări ale bateriilor.