Dragostea – încă un articol

Nu știm nimic sigur despre dragoste și dovada e acest articol, al 123456789-lea pe subiect. Dacă răsfoiești revistele din anticamera dentistului, în cîteva săptămîni cît îți termini o lucrare, poți citi de zeci de ori aceleași opinii și rețete de obținut și păstrat dragostea în aceleași publicații, uneori cu același text. Totuși, se citesc, ceea ce înseamnă că lumea nu s-a săturat sau că n-a aflat nimic. Dragostea e subiectul inepuizabil. Dar ce e dragostea? Definiția simplă spune că dragostea e un sentiment. În realitate, dragostea e și un stil de viață, un scop, o valoare, o aspirație.

 

 

Nu numai că nu există nici o rețetă pentru dragoste, fiecare experiență fiind diferită și unică, dar nu putem nici să o descriem simplu, într-o formulă. Dragostea romantică – pentru că despre asta e vorba, nu despre dragostea părinților pentru copii sau dragostea pentru țară – e între un bărbat și o femeie dar și între doi bărbați, între două femei, între un bărbat și mai multe femei, ca în cultura islamică sau între o femeie și mai mulți bărbați, ca în societățile matriarhale, puține, dar existente.

Dragostea e asociată cu sexul, dar sunt destule cupluri asexuate, care merg.

Un alt criteriu de validare ar fi rezistența cuplului. Marx spunea că dragostea adevărată e pe viață sau nu e deloc și atunci știm că o relație a fost dragoste doar la sfîrșitul ei, ceea ce e cam idealist și nedrept. Dacă nu avem nici o posibilitate de a defini dragostea, putem să vedem cum funcționează și ce face.

Dragostea și chimia

În anii 90, cercetătoarea Helen Fisher a dat o dimensiune nouă studiilor despre dragoste, arătînd cum funcționează creierul îndrăgostit.

Munca ei a pornit de la studiile pe șoareci de cîmp versus șoareci de munte. Pe biologi i-a fascinat multă vreme faptul că numai 3% dintre specii sunt monogame, cea umană fiind printre ele. Pînă recent însă nu au avut însă nici o metodă satisfăcătoare de a rezolva problema. Odată cu descoperirea neurotransmițătorilor, s-au creat noi ipoteze explicative.

Șoarecii de cîmp seamănă mult cu cei de munte și totuși primii sunt monogami, iar ceilalți poligami. Șoarecii de munte se cuplează numai pentru perioade scurte, cît se reproduc, iar mamele își țin puii aproape foarte puțin timp. La suprafață, nimic nu explica această diferență. Neuro-explorările au scos la iveală un element nou: oxitocina, hormonul atașamentului. Cînd facem dragoste, în momentul orgasmului, acest hormon e eliberat și creează atașament între parteneri. Același hormon e eliberat după naștere, creînd o legătură între mamă și copil.

Șoarecii de munte au receptorii de oxitocină mai șterși și de aceea sunt mai independenți, incapabili să creeze atașamente, în afara celor de scurtă durată dintre mamă și pui. Vasopresina, un hormon antidiuretic, e un alt element care contribuie la formarea atașamentului. În timpul îndrăgostirii, al pasiunii, dopamina și serotonina au un rol important (aceasta din urmă scade). Cînd vasopresina și oxitocina intervin, se crează atașament dar scade pasiunea. Aceasta e faza a doua a dragostei, considerată de unii inferioară primei, pentru că în locul senzațiilor intense apare relația mai prozaică dar mai solidă. În această fază, simțind că se duce strălucirea, unele cupluri se despart, cînd de fapt abia atunci ar trebui să înceapă.

Să fie atunci problemele noastre în dragoste doar niște diferențe între creiere? Oameni cu receptori diferiți se cuplează și unii sunt făcuți pentru atașament, alții mai mult pentru senzații tari. Cei care iubesc cel mai intens nu sunt neapărat și cei care iubesc pe o perioadă mai lungă. Și de aici dramele, de care nu sunt vinovate decît arhitecturile înnăscute ale minților noastre.

Evoluționiștii dau vina pentru nefericirile sau reușitele în dragoste pe compatibilitatea sau incompatibilitatea genetică. Unii oameni pot să nu aibă multe în comun din punct de vedere social sau de alt fel dar să simtă că între ei există o atracție neobișnuită. Aceștia sunt compatibili genetic, în sensul că din uniunea lor pot ieși copii optimi. Din acest punct de vedere, orice alt fel de criterii de împerechere sunt greșite. Așa s-ar explica senzația de neîmplinire pe care o simt perechi care altfel se înțeleg bine, la multe niveluri.

Gînditori umaniști precum Raymond Tallis resping toate aceste teorii deși le acceptă fundamentele. Sigur, spune Tallis, toate acestea au un rol dar importantă nu e decît alegerea noastră. Suntem construiți într-un fel dar avem conștiință și ne determinăm viața. Chiar și cînd suntem forțați să ne cuplăm cu cineva, ca în căsătoriile aranjate, reușim să manevrăm situația în beneficiul nostru.

Întrebarea e – funcționează dar suntem cu adevărat fericiți?

Dar trebuie neapărat să ne găsim fericirea în dragoste?

Dragostea și fericirea

Într-unul dintre cele mai mari studii făcute vreodată, studiul Grant, au fost urmăriți de-a lungul vieții 237 de absolvenți de Harvard și un grup de control format din 332 de indivizi provenind din medii mai puțin privilegiate dar nu delincvenți.

Studiul a făcut cîteva descoperiri și a confirmat multe lucruri deja știute. Unul dintre acestea a fost faptul că între fericire și viața de familie există o legătură directă. Dragostea pentru parteneri și pentru copii, ca și pentru celelalte rude, asigură un tip de confort emoțional care ar putea fi numit fericire.

Discursurile dominante contemporane ne asigură că dragostea e cea mai bună cale spre fericire. În realitate, sunt mai multe căi și dragostea e doar una dintre ele. Nu se poate spune că oamenii care își sacrifică relațiile pentru muncă sau pentru pasiunile lor mai puțin erotice sunt nefericiți sau greșesc. Despre unul ca Michelangelo, care n-a avut niciodată o relație erotică, nu se poate spune că nu și-a găsit fericirea în creație.Despre călugări se poate spune același lucru.

Pe un cu totul alt nivel, studiile științifice, literatura și experiența demonstrează că stiluri de viață alternative pot fi la fel de satisfăcătoare. Primul studiu de acest gen arată că o actriță porno poate fi la fel de mulțumită de viața ei și uneori și mai mulțumită decît o femeie obișnuită.

Și atunci, dacă nu există o rețetă, care e răspunsul? Nu avem unul, dar scriitoarea Iris Murdoch ne-a dat un indiciu: Dragostea e înțelegerea extrem de dificilă a faptului că altceva decît sinele e real.