Drăgălășenie cu efect garantat: De ce ne ”topesc” imaginile cu animale

3

Pozele cu pui de arici care dorm liniștiți sau privesc inocenți din cine știe ce unghi găsit cu inspirație de fotograf sunt deja un mit în redacția TOTB.

 

de Andra Matzal

 

În doar două ore, obțin mii de Like-uri pe Facebook, mai mult decât oricare alt articol, fie el despre cinauri, gaze de șist, proteste sau orgasme. Ba chiar în zilele mai cenușii, ne trece prin cap că poate n-ar fi rău să-i momim pe cititori într-o lungă și aridă invesigație folosind imagini înduișătoare cu suricate sau căprioare cu botic catifelat.

Indiferent de problemele arzătoare care ne asfixiază cu fumul lor mediatic, indiferent de crize, atentate, scandaluri și accidente, mulți dintre noi nu vom ezita să ne lăsăm pentru câteva secunde topiți de privirile duioase ale puilor de animale surprinși în posturi amuzante ori neajutorate. Așa-numitul ”factor de drăgălășenie” nici nu prea ține cont de vârstă, gen sau etnie, iar cercetătorii evoluționiști susțin că în fața imaginilor cu animăluțe sau bebeluși mai toți cedăm unor resorturi ancestrale.

Veverițe somnoroase, pisicuțe în cele mai ingenioase ipostaze sau tigri tandri fotografiați poate la siesta după o masă sângeroasă – stimuli suficienți să smulgă suspine, priviri îndulcite, interjecții sau declarații spontane de dragoste. Până și cei mai obosiți sau nervoși dintre noi se pot trezi apăsând ”Like” sau ”Share” la fotografii sau filmulețe cu animale amuzante sau pur și simplu considerate ”drăguțe”, făcând să circule unele dintre cele mai populare specii virale ale acestui ev media.

”Programați” să reacționăm în fața bebelușilor

Nu e nici măcar vorba de reacții de natură estetică, pe care le putem înregistra în fața unor lucruri sau ființe pe care le apreciem drept frumoase. Deși evoluționiștii spun că atât aceasta din urmă, cât și drăgălășenia, sunt produse colaterale ale selecției naturale, cele două categorii nu sunt nici pe departe sinonime. Prin ”drăgălaș” ne referim la ființe obiecte care determină reacții afective din partea
privitorului, care se trezește dintr-o dată pătruns de sentimente calde de apropiere și al cărui comportament începe să semene cu cel pe care îl avem în preajma copiilor mici. Studiind reacțiile oamenilor în fața animalelor sau lucrurilor considerate drăgălașe, etologul Konrad Lorenz a creat în anii ’40 o schemă a trăsăturilor care alcătuiesc în viziunea generală o figură drăgălașă. Variantele prezentate în partea stângă stârnesc, susține Lorenz, răspunsuri afective și comportamentale din partea privitorului, în vreme ce trăsăturile din partea dreaptă, mai degrabă realiste și asociate exemplarelor adulte, nu stârnesc niciun zâmbet și nici nu ”topesc inima”.

Potrivit celui care a fondat etologia modernă, ar exista opt atribute care stau la baza conceptului de drăgălășenie, citit în cheie evoluționistă: capul mare și lat, raportat la corp; fruntea proeminentă și lată, în raport cu capul; ochii mari, situați pe linia mediană a capului; membrele scurte, butucănoase, cu palme și picioare durdulii; corp rotunjit, grăsuț; suprafețe corporale moi și elastice; obraji rotunzi și plini; neîndemânarea. Toate acestea trăsături ar configura, după părerea lui Lorenz, portretul-robot al creaturii drăgălașe care generează automat din partea adulților așa-numitele ”mecanisme de eliberare afectivă înnăscute”.

Specialiștii în estetică darwinistă, care încearcă să explice de ce am ajuns să considerăm ca atare lucrurile frumoase, respectiv pe cele urâte, subliniază că figura astfel consituită după regulile drăgălășeniei este asociată, de altfel, cu lucrurile pe care ni le inspiră nou-născuții: vulnerabilitate, inofensivitate și nevoie. De fiecare dată, de pildă, când vedem o imagine cu un pisoi greoi, incapabil să-și ducă singur cine știe ce sarcină la bun sfârșit, sau cu un urs panda rotund și pufos, s-ar presupune că adultul din noi e programat să ofere susținere și răspuns afectiv creaturilor neajutorate. ”Detectorul de drăgălășenie la oameni este atât de sensibil,” spune Natalie Angier într-un articol din The New York Times, ”încât găsește drăgălaș aproape orice se aseamănă vag cu un bebeluș uman, ajungând astfel să includă aproape toți puii de mamifere, păsări cu capete pufoase, omizi grăsuțe și frumos colorate, baloane bombate sau un pietroi rotund așezat pe o piatră mai mică, poate chiar o succesiune de paranteze rotunde.” După cum arată unele cercetări, s-ar părea că, atunci când vedem ființe sau lucruri drăgălașe, ni se activează în creier aceiași centri ai plăcerii pe care îi stimulează sexul, o masă pe cinste sau drogurile precum cocaina.

Evoluția speciei, educația individului

Stând de vorbă despre reacțiile garantate pe care le au imaginile cu iepurași înghesuiți în sertare sau cățeluși îmbrăcați haios, aflăm de la psihologul Valentina Andrei că ”în general ce e mic, rotund și drăgălaș strânge Like-uri multe. Formele rotunde sunt cele care ne atrag, fiind primele forme pe care le recunosc copiii. Cățeii, pisicile mici, puii au forma rotundă, copiii mici au capul rotund, ochișorii rotunzi. Ne atrag inconștient. De asemenea, și blănița atrage, prin senzația implicită de moale.” Această atracție însă nu poate fi pusă exclusiv pe seama rotunjimii, iar după cum atrag atenția și mulți cercetători ai sociobiologiei, foarte importanți sunt și factorii culturali, straturile dobândite: ”Dacă am avut o experiență neplăcută cu un animal, cu un câine de pildă, chiar și un pui mic îmi poate produce un atac de panică. Este vorba despre experiența anterioară, de lucrurile care s-au întâmplat, de educație. Dacă părinții reacționează în momentul în care un copil se apropie de un animal, copilul consideră că animalul este periculos și nu va mai percepe animalul ca fiind drăgălaș. În concluzie, e  o reacție inconștientă la un stimul, dar care poate avea în spate o întreagă suită de experiențe.”

 

 

Aceiași factori care ne-au ajutat să evoluăm ca specie și să distingem, de-a lungul șirurilor de experiențe, ”frumosul”, ne-au condus și spre consolidarea unui cod vizual prin prisma căruia decretăm anumite creaturi ca fiind ”urâte”. Într-un articol intitulat ”O capodoperă a naturii? Bleah”, aceeași Natalie Angier ia ca exemplu cârtița cu botul stelat (foto sus) care, deși este o specie cu o anatomie foarte complexă, este invariabil catalogată drept urâțenia întruchipată. După părerea autoarei, motivul pentru care nu i-am putea vedea vreodată drăgălășenia ar fi protuberanțele ei care, asociate figurilor umane, ar indica probleme grave de sănătate sau defecte genetice. Standardele pe care le aplicăm însă semenilor noștri sau, prin extensie, animalelor, sunt însă departe de a fi înnăscute, ci mai degrabă exersate și elaborate în sânul societăților din care facem parte: dacă nouă, oamenilor, un mascul de cârtiță cheală ne poate părea respingător, unei femele din aceeași specie îi poate părea partenerul de vis.

O istorie cu pisici de tot râsul

Drăgălășenia și implicațiile ei depășesc însă cu mult relația strictă dintre oameni și animale: odată cu prelungirea tinereții și cu idealizarea copilăriei la care participăm de la mijlocul secolului XX încoace, așa-zisul cuteness factor a pătruns peste tot – de la desene animate, la publicitate și business. Înainte chiar ca celebrele lolcats (de la LOL, prescurtare pentru laughing out loud – a râde în gura mare – și cat – pisică) să invadeze internetul și să bombardeze ecranele cu mesaje scrise în limba lor stângace și stâlcită, un fotograf britanic de la sfârșitul secolului XIX se apucase de cărți poștale cu pisici și mesaje amuzante. Pisica este, după câte s-ar părea, câștigătoarea la capitolul drăgălășenie, iar popularitatea imaginilor realizate de utilizatorii de net, în care felinele ajung să ceară cheezburger sau să-l susțină pe Julian Assange spune mai mult decât că oamenii sunt sensibili la forme dolofane și neajutorate.

 

 

Maru, de altfel, considerată cea mai faimoasă pisică din lume, după ce stăpânul ei și-a petrecut ultimii ani postând filmulețe despre aventurile irezistibile ale partenerei sale blănoase, duce drăgălășenia mai departe. În Japonia, țara de unde Occidentul ”s-a contaminat” de cultura kawaii (cuvânt care înseamnă tot drăgălășenie) și de unde a importat în anii ’70 o altă pisică celebrissimă, a cărei imagine a ajuns între timp imprimată pe umbrele, chiloți, prosoape, bijuterii ș.a.m.d. din toată lumea: Hello Kitty. Personajul lansat pe piață de compania producătoare de jucării Sanrio e considerată o emblemă a drăgălășeniei și, deși a fost concepută pentru copii, a devenit între timp un icon al tinerilor, în special în rândul femeilor. Are, de altfel, toate atributele necesare: căpșorul rotund și ochii uimiți, o fundiță bonus la ureche. Biografia ei oficială arată că e, de fapt, o fetiță bună la suflet, căreia îi place să facă prăjiturele și să colecționeze obiecte drăguțe. Nu-i de mirare că produsele imprimate cu Hello Kitty au adus de-a lungul timpului, în schimbul unui semn discret al eternei copilării la purtător, profituri de miliarde. Indiferent care ar fi secretul din spatele acestei figurine, oamenii de știință n-au întârziat să-i atașeze teorii și explicații. Brian J. McVeigh, de la Universitatea din Arizona, crede că întregul fenomen kawaii se justifică prin efectul nivelator pe care-l are într-o cultură puternic ierarhizată, cum este cea japoneză. ”Drăgălășenia e folosită pentru atenuarea unei societăți verticale, pentru atenuarea relațiilor de putere și prezentarea autorității astfel încât să nu pară o amenințare,” spune McVeigh.

O pisică drăgălașă are nevoie de un șoricel pe măsură

După cum ne putem imagina, pisica nu vine niciodată singură. Și cine altul ar fi putut să facă față acestor feline de notorietate decât Mickey Mouse, șoricelul ieșit din studiourile de creație Disney? După câte susțin cercetătorii, și acest personaj de desene animate respectă proporțiile de aur care garantează reacțiile emoționale specifice drăgălășeniei. Într-un eseu foarte interesant, “A biological homage to Mickey Mouse”, pe care-l puteți citi gratuit online, Steve Gould a analizat transformările pe care Mickey le-a traversat în cei peste 50 de ani de existență. Dacă inițial șoricelul Disney arăta ca un animăluț relativ normal, treptat acesta a început să preia chipul și asemănarea exemplarului juvenil: capul i-a crescut și s-a rotunjit, ochii s-au mărit, respectând gustul publicului pentru personaje drăgălașe, antropomorfizate. Mickey Mouse celebrează, potrivit lui Gould, copilăria prelungită, o valoare extrem de apreciată de segmentul din ce în ce mai extins al tinerilor din toată lumea. De altfel, dacă ne uităm la reclamele care ne înconjoară, la designul unor mașini ca Beetle sau la numele simpatice ale unor giganți ca Google sau Yahoo, ne dăm seama că asistăm la transformarea multora dintre lucrurile cu care interacționăm în jucării pentru adulți.

 


3 comentarii

  1. O posibila alta explicatie partiala, este nevoia de protectie, grija, dragoste, samd, pe care cei mai multi dintre noi o resimt, si transferul catre copii sau animale (pui sau adulti), este o rezolvare, mai mult sau mai putin reusita.

  2. Pingback: Frăţia puilor de broaşte ţestoase | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Pingback: De ce e bine să ne uităm la poze cu animale drăgălașe când suntem la muncă | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger