Downshifting. Anul doi

1

Când am făcut bilanţul primului meu an de downshifting, ştiam deja că anul al doilea va aduce provocări diferite. Nu e vorba doar de rotaţia culturilor în grădină sau de condiţiile meteo, care influenţează fiecare lucrare agricolă în parte şi ne obligă să schimbăm mereu programul în funcţie de cum se poate sau nu se poate lucra pământul. Anul acesta a venit cu alte provocări: ce înseamnă să-ţi pui în ordine toate actele legate de pământ, să soliciţi subvenţii de la stat pentru faptul că ai pământ şi-l lucrezi, să înţelegi cum funcţionează sistemul (sau măcar să încerci), să decizi soarta unor contracte de arendă, să stabileşti ce beneficii doreşti de pe urma lor. În alte cuvinte, să te ocupi de pământ nu doar din perspectiva săpatului şi cultivatului, ci din cea a unui proprietar responsabil.

 

 

 

de Camelia Jula

 

Dacă nu aţi avut niciodată de-a face cu sistemul agricol din România, ceea ce scriu acum s-ar putea să vi se pară neinteresant, poate chiar puţin absurd. Cum toată lumea din satul destul de mic în care am ales să locuiesc de o vreme vorbea de APIA şi subvenţii pentru terenuri, îmboldindu-ne şi pe noi să ne depunem actele, am decis să facem acest lucru. Informarea la sursă este primul pas: am citit pe site-ul APIA documente peste documente, încercând să găsesc măcar unul care să fie ceva de tipul “APIA for dummies”, adică pentru începători în ale sistemului. Nu am găsit un astfel de document. Cu răbdare multă, le-am citit pe toate şi am început să întrezăresc luminiţele de la capătul tunelului. Îmi întrebam vecinii: “Cum de ştiţi şi aia, şi aialaltă?”. “Lasă că ştiu cei de la APIA şi îţi spun ei”. Într-adevăr, disponibilitatea pentru a oferi informaţii şi explicaţii există. Mai greu e până pricepi de ce sistemul te face să te plimbi de la Ana la Caiafa de nenumărate ori, doar pentru că stânga nu ştie ce face dreapta sau spune că nu poate face ce ar trebui să facă dreapta. Pe scurt: te plimbi între primăria comunei de care îţi aparţin terenurile şi centrul zonal APIA până îţi sar capacele dacă nu ştii ce să ceri de la bun început, dacă o hartă este greşită sau incompletă, dacă blocul fizic în care sunt terenurile tale nu corespunde cu nu-mai-ştiu-ce alte hărţi, dacă nu ştii în ce bloc fizic ai terenurile, dacă cumva vreun funcţionar neatent a greşit o cifră în numărul de hectare sau de ari de pământ (numai că tot tu eşti cel care trebuie să demonstreze că funcţionarul a greşit şi să mergi pe urma greşelii pentru a o îndrepta).

Surpriza cea mare a venit când am primit o informaţie “pe surse” că unele dintre parcelele noastre sunt deja “băgate la APIA”, deşi noi nu am depus vreodată până acum o cerere în acest sens. Drumul spre a descoperi dacă informaţia era adevărată sau nu este întortocheat: oficial, agenţia nu îmi poate spune dacă altcineva a inclus, intenţionat sau din greşeală, vreun teren de-al meu în lotul lui, dacă nu fac eu o cerere de subvenţie pentru parcelă (parcele) şi sistemul computerizat constată că există o suprapunere de cereri, moment în care ambii solicitanţi sunt chemaţi la agenţie pentru a explica, fiecare, ce drepturi au sau nu asupra terenului în discuţie. Cu rugăminţi şi politeţe, mai o pilă mică ici – colo, însă, poţi afla dacă terenul apare ca fiind deja subvenţionat (în anul anterior). Nu poţi afla cine a luat bani pentru el decât dacă ai pilă mare. Eu nu am avut pilă mare, aşa că am aflat doar că nişte parcele din proprietatea familiei apar înregistrate pentru subvenţii la APIA pe anul trecut, cel puţin. Explicaţia care mi s-a oferit a fost că, mai mult ca sigur, lucrul cu pricina s-a întâmplat din greşeală: ori cineva a greşit parcelele, ori sistemul a suprapus margini de teren unele peste altele, dar sigur nu a făcut nimeni ceva intenţionat în acest sens. A demonstra contrariul nu ar fi imposibil, dar ar lua o muncă destul de lungă de investigaţie şi parcă nu merita, în context. Am lăsat-o aşa şi ne-am văzut mai departe de actele necesare anului în curs. Din fericire, după documentarea asiduă pe internet şi ascultat toate experienţele vecinilor şi rudelor noastre cu APIA, am reuşit să trecem prin sistem mult mai bine şi mai rapid decât m-aş fi aşteptat. Desigur, vom fi chemaţi la o confruntare de suprapunere, pentru că “este posibil să fi fost trasă greşit o linie cu mouse-ul aici pe hartă şi apăreţi suprapuşi cu vecinii cu vreo 10 ari de teren”.

 

Din bucuriile lunii iunie: căpşuni sălbatice

 

Înfăţişarea aceasta “pentru suprapuneri” este pe cale să se întâmple numai dacă “centrul” (APIA naţional) consideră că problema nu este una de “mouse”, adică, mi s-a spus, s-ar putea să nu vă mai chemăm. Ca şi cu drobul de sare: poate pică, poate nu pica, aşteptaţi şi vedeţi. Până una – alta, cererile sunt înregistrate, suvbenţiile nu intră decât după lămurirea tuturor problemelor, în a doua jumătate de an (că tot auzeam anul trecut vecinii şi neamurile cântându-se că încă nu au intrat banii de la APIA, acum ştiu şi eu măcar despre ce este vorba), pământul oricum îl lucrăm, iar ce am dat în arendă este dat pe 5 – 6 ani, noi ne scoatem banii de impozit şi cei care îl lucrează, cel puţin până acum, au făcut treabă bună. Nu vă imaginaţi că avem pământ cu nemiluita: câteva parcele care însumate adună sub două hectare, din care noi lucrăm doar 30 de ari, adică grădina şi avem o păşune de 70 şi ceva de ari, pe care lăsăm pe altcineva să îşi păşuneze animalele. Pentru a demonstra asta la APIA, am primit “adeverinţă de la văcuţă”: medicul veterinar a certificat faptul că văcuţele unei familii din sat pasc pe păşunea noastră. Când am fost prima oară la APIA după informaţii şi auzeam oamenii pe hol discutând despre “adeverinţă de la cioban”, m-am amuzat în sinea mea, asocierea de termeni era hazlie. Ei, uite că eu am primit adeverinţă de la văcuţă. Şi tot mi se pare că sună hazliu.

În acest context nou pentru downshiftingul meu, care anul trecut s-a învârtit mai mult în jurul reînvăţării agriculturii, am aflat lucruri interesante: tineri din sat au făcut proiecte de mici afaceri agricole (cu albine, cu porci, cu sere, cu vaci), le-au depus pentru a primi finanţare europeană şi au primit-o. Cel puţin patru proiecte de acest fel vor demara la noi în sat, cu ajutorul fondurilor europene pentru agricultură şi, în special, pentru tineri întreprinzători. Dincolo de bucuria lor că vor începe aceste proiecte, oamenii îşi prind urechile, cum se spune, cu drumurile şi actele care trebuie făcute şi depuse, modificate, redepuse, remodificate, cu încadrarea în programul imposibil de înţeles, uneori, al instituţiilor de stat şi cu, din nou, un sistem gândit parcă să te descurajeze înainte să începi ceva. Oamenii s-au înarmat cu răbdare, pentru că ştiu că banii nu le vor veni imediat şi că merită să aştepte pentru un proiect la care au visat. Dar, despre proiectele lor şi drumul înspre a le transforma în realitate, într-un alt episod.

 

 

Lecţia acestui al doilea an de downshifting pentru mine este una extrem de pragmatică; cea de anul trecut a fost poetică, de reîntoarcere la natură, redeprindere cu munca agricolă şi cu provocările vieţii la ţară. În continuare mi se pare extraordinar faptul că deja mănânc verdeţuri din grădina familiei, că am pus dovlecei cu mâinile mele, că mă voi bucura de roşii naturale, că vine vremea dulceţurilor şi a bulionului. Tot ce am experimentat anul trecut se reia, cu alte provocări (a se vedea vremea), astfel încât nu mă pot plânge de rutină, deşi sapa e tot sapă şi plivitul tot plivit. Însă, acum, lucrurile sunt puse în alt context şi le văd din altă perspectivă, care, recunosc, anul trecut nu mă preocupa. Dacă intenţiile celor care conduc ministerul Agriculturii se vor materializa (Guvernul intenţionează să crească, din 2014, plafonul de eligibilitate pentru acordarea de subvenţii de la 1 hectar la 1,5 ha/proprietar, respectiv lotul minim pentru subvenţii de la 0,3 ha la 0,5 ha), mă voi trezi în aceeaşi situaţie ca sute de mii de alţi mici agricultori, mici fermieri, în condiţiile în care mai toate parcelele unice de teren din România au fost date înapoi oamenilor la dimensiuni mai degrabă sub 0,3 hectare. Guvernul susţine că vrea să convingă oamenii, în acest fel, să se asocieze, să îşi pună parcelele laolaltă, însă, la nivelul satului, la nivelului ţăranului care lucrează zi lumină şi chiar se foloseşte de suvbenţiile primite, chestiunea asocierii este delicată. Pentru că oamenii au mai încercat să se asocieze, de bună-voie, nu siliţi de măsuri guvernamentale şi nu au reuşit (orgolii multe şi mici, orgolii multe şi mari). Astfel, cei care vor dori să ia în continuare subvenţii, dacă se va schimba regula, vor fi nevoiţi fie să cumpere teren, dacă vor avea cu ce şi de la cine, fie să mintă în documente, cum se mai întâmplă şi acum, de altfel, că nimeni nu stă să verifice chiar fiecare parcelă în parte. Cei care nu vor putea face nici una, nici alta, vor renunţa şi le va fi şi mai greu decât acum. Iar când nu vor mai putea lucra singuri, vor vinde terenurile celor cu posibilităţi. Scenariul acesta stă pe buzele tuturor celor cu care am discutat, în ultimele luni, despre noile propuneri guvernamentale în materie de terenuri şi subvenţii. Oamenii abia s-au obişnuit cu un sistem şi cu toate neajunsurile lui, acum se văd puşi în situaţia de a face faţă altor provocări, care îi vor da din nou peste cap. “De ce nu pot lăsa lucrurile aşa prost cum sunt, nu să le facă şi mai proaste?”, m-a întrebat o mătuşă nu demult. Nu am avut ce să îi răspund.

Anul doi de downshifting nu mai este neapărat poetic, ci mai degrabă mult mai realist. Abia acum, cred, am reuşit să înţeleg cu adevărat zbaterea oamenilor de la ţară, care trăiesc din ceea ce produc şi pentru care fiecare ajutor sau câştig contează. Abia acum încep să simt că, într-adevăr, înţeleg viaţa la ţară.

Foto: Camelia Jula

 

Puteți citi și:

Downshifting. După 365 de zile


Un comentariu

Leave A Reply