Două portocale şi o Măgura. Crăciunul la azilul de bătrâni

Mirosul de portocale se răspândeşte cu repeziciune şi acoperă cât de cât aerul îmbâcsit al azilului. Pe holul de la primul etaj se adună câţiva bătrâni care ascultă emoţionaţi colindele. Un grup de tineri talentați cântă despre vestea minunată, iar voluntarii Fundaţiei Principesa Margareta împart pungi cu câte două portocale şi o prăjitură. Bradul e împodobit, platoul cu fursecuri şi pahare cu Fanta e pregătit, Crăciunul a venit.

 

de Roxana Bucată

 

Locatarii azilului au în spate câte 70, 80 sau chiar mai multe Crăciunuri, farmecul s-a mai dus, azi tot ce deosebeşte sărbătoarea de o zi de marţi sunt două portocale şi o Măgura.

Complexul de servicii socio-medicale al municipiului Bucureşti este, pe hârtie,  un centru de îngrijire şi asistenţă medicală  pentru persoane cu dizabilităţi, dar singura dizabilitate a celor mai mulţi dintre “pacienţi” este singurătatea. Voluntarii şi colindătorii sunt avertizaţi de doamna psiholog a centrului, fostă asistentă, că bătrânii vor profita de prezenţa lor şi le vor cere telefonul pentru a suna o rudă. Li se pun la dispoziţie şi motive cu care să îi refuze: “nu am credit”, “s-a terminat bateria”, “sună ocupat”, “nu răspunde”. Un tânăr din grupul de colindători ignoră lecţia şi îi dă unui domn telefonul să-şi sune fiul. Dom’ Profesor, cum îi spune toată lumea, apucă telefonul cu mâinile tremurânde şi spune răspicat: “Florine, tată, te aştept pe aici!”.

După convorbire, se aşează mulţumit pe canapea, alături de colegii de palier şi aşteaptă cadoul. Dom’ Profesor are cămaşă şi cravată şi o postură elegantă. Şi doamna Elisabeta şi-a pus o rochie mai deosebită, din catifea albastră. Cei mai mulţi, însă, sunt îmbrăcaţi ca de obicei, în treninguri ori capoate şi papuci de casă. Una dintre doamne e apostrofată de colegele sale că cere două pungi. Pungile sunt, însă, numărate. Donaţiile nu sunt aşa generoase, cu atât mai puţin de când cu criza.

Voluntarii continuă împărţirea cadourilor şi în saloane pentru bătrânii imobilizaţi sau prea amărâţi de viaţă să se mai bucure. Ei sunt cei care mulţumesc pentru cadou, dar au şi un gest de lehamite.  “Ce mai contează”, par să spună. Voluntarii mai vechi ştiu că e şi un strop de cinism în a-i consola pentru soţii şi soţiile pierdute, pentru copiii pe care nu-i mai văd, sau pentru casele pe care le-au lăsat în urmă cu două portocale şi o prăjitură. Dar mulţi au ochii în lacrimi de bucurie, e singura vizită pe care o primesc în luni de zile. Alţii au rămas corpuri care nu mai văd, nu mai aud. Ultimul lucru posibil pentru ei este un Crăciun fericit.

Doamna C. a ieşit până în pragul salonului, să audă colindele. E de aproape patru ani la centru, iar de trei n-a ieşit nici măcar până în grădină. Abia ajunge până la baie. La 86 de ani ai săi, diabetică şi cardiacă, are puţine lucruri de care să se bucure. Doar amintirile îi mai aduc zâmbetul pe buze. Dar colindele i-au adus lacrimi în ochi. Iată punctul sensibil al fostei juriste care nu se plânge de nimic şi nu vrea ca fiul ei să ştie că ar vrea să vină să o vadă. Luat cu propriile griji, acesta nu şi-a făcut drum până la centru de acum trei ani.

 

 

Vecina sa de salon, doamna M., este imobilizată la pat de peste un an. Mă apucă de mână şi mă trage spre ea cu toată puterea. Are cel mult 40 de kilograme şi nu reuşeşte să mă clintească de pe loc, dar am senzaţia că m-a smuls de pe lumea asta şi m-a dus în întunericul ei în care trăieşte zi de zi. “E multă amărăciune, mamă”, îmi spune, fixând un punct de pe perete cu ochii ei mari, care se mişcă încontinuu căutând lumina. Și-a pierdut vederea treptat, până n-a mai distins nici umbrele. Cel mai de preţ lucru pe care îl are este numărul de telefon al fiului ei, scris pe o hârtie în portofel. Portofelul e ascuns într-o husă roşie cu elastic la gură, pe care o găsesc în fundul sertarului, în spatele unor tuburi cu gel şi al unor cârpe. Îl apelez şi îi pun telefonul la ureche doamnei. “Alo, aici mama”, apucă să spună doamna M. şi se îneacă în lacrimi. “O să vin, o să vin…” se aude de la celălalt capăt la telefonului. Promisiunea, însă, nu se realizează de ani de zile. Doamna M. îşi aminteşte cu plăcere de Crăciunul din familie. Soţul ei era de aur, o ajuta cu de toate, s-a înţeles şi cu soacra care a ajutat-o cu copilul, pentru că ea a fost mai mereu bolnăvicioasă. Sărbătorile erau frumoase acasă, dar de când a murit soţul, a fost tot mai greu. Nu mai avea cine să o îngrijească, aşa că baiatul a adus-o la centru. Dacă avea fată, poate era altfel.

Cea de-a treia persoană din salon este o doamnă cu probleme psihice, care vorbeşte fără noimă. Câteodată şi noaptea. Celelalte două femei nu au fost încântate de situaţie, dar până la urmă s-au obişnuit. Te obişnuieşti cu toate în viaţă. De la locuinţa din Piaţa Romană şi excursiile în Europa, doamna C. a trecut la azil şi gândaci pe pereţi, dar s-a obişnuit. Printre cei 260 de locatari din cele două corpuri ale centrului din cadrul spitalului Sfântul Luca din Berceni se numără şi persoane cu dizabilităţi psihice care sunt, însă, îngrijite la un loc cu persoane care, pur şi simplu, nu mai au pe nimeni. Banii sunt puţini, îngrijirea pe măsură.  Aşa cum informează cei de la Direcţia Generală de Asistenţă  Socială a Municipiului Bucureşti, care administrează centrul, persoanele imobilizate la pat beneficiază de scutece de unică folosinţă în funcţie de doi indicatori, în aceeaşi măsură importanţi: rata de umplere şi disponibilitatea bugetară.

La fel ca toată lumea, persoanele cu probleme psihice primesc acelaşi cadou de Crăciun. Se bucură şi fredonează alături de colindători. Doamnele asistente îi laudă că sunt cuminţi şi ne povestesc despre pasiunile lor de parcă şi-ar lăuda copiii. “Adrian e pasionat de aparate foto, radio, toate astea ştie”, spune o doamnă asistentă despre pacientul ei, mângâindu-l pe cap. Tânărul stă cu alţi doi bărbaţi în cameră, de asemenea, cu probleme psihice. Doamna asistentă îi aranjează pentru fotograf: “Aşa, mami, staţi cuminţi la poză”. Pacienţii zâmbesc şi arată cadourile spre cameră.

 

 

La unul dintre etaje e salonul unui cuplu căsătorit. Singurul caz din centru. Şi-au aranjat salonul în stilul lor de acasă, încercând să recreeze cât de mult atmosfera de cămin. De Crăciun, au împodobit icoanele cu luminiţe. E special. Şi alţii îşi aduc o bucăţică de casă la azil. Un domn are cărţile după el şi cravatele pe care le ţine toată ziua aranjate pe pernă. Cele mai multe paturi au un adevărat altar din poze cu copii, nepoţi, fraţi, surori, poze de la căsătorie, botezuri sau din vacanţe. Dacă întrebi de poze, vei avea parte de o simfonie de oftaturi, zâmbete, lacrimi, râsete şi poante. Iar alţii nu vor să renunţe la “luxurile” de acasă. Trei doamne dintr-un salon şi-au făcut reputație de cochete pentru că cer mereu o manichiuristă.

Colindătorii au plecat, cadourile s-au terminat, prăjituri nu mai sunt. Au rămas luminiţele din brad care clipocesc, liniştea obişnuită şi mirosul de bătrâneţe. Holul s-a golit, publicul s-a retras în camere, unde îşi continuă activitatea permanentă, aşteptarea. Cobor etajele, trec pe lângă morgă şi ies în stradă, unde oamenii pe care i-am lăsat în urmă nu există. Dacă vreţi să faceţi câteva momente din viaţa lor să conteze, contactaţi Fundaţia Principesa Margareta, care abia aşteaptă voluntari.