Dopajul, însoţitor etern al Jocurilor Olimpice. În antichitate, se făcea cu testicule crude de animale

1

Impulsul necesar sportivilor înaintea Jocurilor Olimpice din timpuri antice nu venea, desigur, din steroizi, tablete sau seringi; dar aveau şi ei metodele lor de “dopaj” – una dintre acestea era mestecarea şi înghiţirea testiculelor crude de animale.

 

 

Problema dopajului sportivilor olimpici este veche de când sunt şi jocurile. Încă din antichitate, unii participanţi la competiţie alegeau să se ajute în performanţa sportivă cu ajutorul unor poţiuni, la fel cum cei din prezent aleg diverse medicamente sau suplimente, cele mai multe declarate ilegale. Pentru atleţii secolului 19, spre exemplu, mestecarea frunzelor de coca, cocaina şi alcoolul erau soluţii fortifiante. În 1904, Thomas Hicks a câştigat maratonul olimpic cu ajutorul ouălor crude, stricninei şi al unor guri de brandy, care i-au fost oferite la anumite intervale de timp de către antrenorul său. „Dopajul a însoţit Jocurile Olimpice dintotdeauna, însă substanţele folosite pentru dopaj nu au fost mereu considerate o problemă, ele au devenit o problemă”, susţine Martin Polley, istoric al Jocurilor Olimpice şi profesor la Universitatea Southampton din Marea Britanie.

Dorinţa de a câştiga este ceea ce, mai mult ca sigur, a împins şi sportivii antici, precum şi pe cei de acum, să aleagă dopajul. Altfel, ce i-ar fi putut convinge să mestece testicule crude de animale şi să le şi înghită? Fie această „activitate” un semn de masculinitate, pe atunci, totuşi, nu era ceva ce făceau în mod normal. Diferenţa este că, acum, „drogurile” folosite sunt mai sigure, mai sofisticate, mai greu de detectat, iar percepţia asupra trişatului s-a schimbat. La Jocurile Olimpice de la Atena din 1896, spre exemplu, atleţii nu aveau nicio problemă în a lua medicamente, stimulente şi diverse „tonice”, spune Vanessa Heggie, istoric în medicina sporturilor la Universitatea Cambridge. Injecţiile cu stricnină, tincturile cu cocaină şi „shot-urile” de alcool erau folosite în mod frecvent şi făceau parte din practica medicală normală pentru a trata durerile sau oboseala sportivilor. Scopul era ca aceştia să poată scăpa de suferinţă, la fel ca oricine altcineva.

„Atleţii luau orice lua un om normal, neimplicat în competiţie. Este simplu: atunci, sportivii erau priviţi de către societate ca oameni normali, doar puţin mai buni”, explică Heggie. Însă, pe măsură ce percepţia asupra sportivilor s-a schimbat, s-a modificat şi atitudinea faţă de ce medicamente, suplimente sau stimulenţi ar trebui să fie lăsaţi să folosească. „În timp, s-a schimbat percepţia noastră asupra drogului. Uneori este medicament, alteori este mâncare, alteori sunt substanţe ilegale, precum drogurile recreaţionale. Unele substanţe intră în toate categoriile. Alcoolul, spre exemplu, era luat de cei din epoca victoriană drept medicament, este un fel de aliment şi este categoric folosit ca drog recreaţional”, mai spune istoricul. Cum s-a schimbat percepţia? Potrivit lui Polley, momentul definitor a fost când s-a pus întrebarea cum anume astfel de substanţe afectează sănătatea sportivilor. „Moartea ciclistului danez Knud Enemark Jensen, la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960, care a fost atribuită consumului de amfetamină de către acesta, poate fi considerată punctul de turnură pentru Comitetul Olimpic Internaţional în privinţa dopajului”, declară Polley.

„Practic, acesta este văzut de istorici drept momentul în care comitetul a realizat că exista o problemă. De atunci încoace, a început lupta anti-dopaj şi s-a dezvoltat ştiinţa testării, dar lupta este adeseori privită ca o cursă în care cei care vor să trişeze sunt mereu cu un pas înaintea celor care nu vor să admită trişatul”, mai spune istoricul britanic. Odată ce interzicerea stimulenţilor şi steroizilor a început să dea roade, cei dornici să trişeze s-au reorientat spre dopajul sângelui (anii 1970 şi 1980). Metoda a fost interzisă de Comitetul Olimpic Internaţional în 1986, dar un test eficient pentru depistarea drogului EPO (eritropoietină) nu a fost valabil până în anul 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney. În prezent, sute de substanţe se află pe lista celor interzise sportivilor, iar testele care se derulează la Londra, la această ediţie a jocurilor, pot scana până la 400 de mostre, pentru mai bine de 240 de astfel de substanţe interzise, în mai puţin de 24 de ore. Însă, consideră istoricii jocurilor, „cei care se dopează vor fi mereu cu un pas înainte. Este o cursă pe care nu cred că noi (cei care luptă împotriva dopajului – n.r.) o putem câştiga”, susţine Heggie, în interviul acordat agenţiei de presă Reuters.

 

Sursa: Reuters


Un comentariu

  1. Pingback: Dopajul, insotitor etern al Jocurilor Olimpice. In Antichitate se facea cu testicule crude de animale. | Color Me News

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger