Din şcoală scapă cine poate

0

Nu mi-a plăcut niciodată la școală. Din cei 18 ani pe care i-am petrecut stând în diferite bănci, mulți i-am petrecut învățând de frică, apoi am ajuns să învăț, selectiv, de plăcere. De curând, m-am întors la școală și, împreună cu colegii mei, am lucrat cu 15 elevi de școală generală și de liceu, la câteva ateliere de jurnalism.  După ce le-am ascultat tuturor poveștile, nu mă gândesc decât că am avea mare nevoie de un parlament al copiilor.

de Andra Matzal (articol publicat iniţial pe site-ul proiectului nostru “Jurnalist în curtea şcolii”)

Indiferent unde învață, la școli din Ferentari sau la colegii naționale din centrul Bucureștiului, elevii pe care i-am cunoscut se plictisesc la școală. Pentru cei mai mulți dintre ei, școala e un fel de rău necesar, pe care, de bine, de rău, trebuie să-l accepte, în speranța că promisiunile despre viitoruri împlinite vor fi adevărate. Ca să înțelegem unde se înfig rădăcinile plictiselii, e nevoie doar să deschidem un manual, la întâmplare, să ne imaginăm cât mai fidel poveștile cu profi spuse de copii și apoi să purtăm o discuție pe bune, despre ce-i interesează pe fiecare dintre ei. Între paginile manualelor și mintea elevilor se cască aproape invariabil un hău.

În rândul celor de la licee cu ștaif, cărțile se încăpățânează, în limbajul lor de lemn greoi, să astupe cu informații și clișee orice colțișor de memorie prin care ar putea intra lumina, în timp ce adolescenții, cu setea lor updatată, vorbesc liber și viu despre lumea pe care vor s-o cunoască și altfel decât teoretic. Presați de părinții care-i vor fabrici de note bune, presați de profesori cocoșați de birocrație, presați de testări și simulări, ei învață pe bandă rulantă și așteaptă ca totul să se termine, ca să-și poată vedea cu adevărat de viață. În cele mai multe cazuri, indecizia și ezitarea răspunsului la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” sunt păcate capitale. Degeaba elevii de la Coșbuc sau Mihai Viteazul vorbeau despre feminism, discriminare, apărarea drepturilor, educație alternativă sau scriere creativă, dacă, în afara câtorva profesori-excepții, restul se feresc să iasă din tipare ca de zona crepusculară. Așa că viața acestor copii este în cu totul altă parte.

În ceea ce-i privește pe copiii de la școlile generale din Ferentari, cu care eu am lucrat îndeaproape, relația cu manualele indică cel mai bine felul în care sistemul actual de învățământ îi tratează pe copiii din zone defavorizate, cu probleme grave legate de segregare și sărăcie. Deși merg la școală, aproape niciunul dintre ei nu apucă vreodată să se bucure de asta: școala e unitatea de măsură a decalajului lor. Cei de la Clubul de Educație Alternativă, unde vin după ore copiii cu care am lucrat, nici măcar nu citesc cerințele exercițiilor din manuale, fiindcă sunt obișnuiți să nu înțeleagă ce li se spune în clasă.  Voluntarii de la Club investesc toată energia de care dispun pentru a-i ajuta pe elevi să reducă acest decalaj. Materia grăbită nu ține cont de nevoile fiecărui copil în parte, iar mașinăria preferă să producă repetenți și corijenți pe bandă rulantă decât să găsească alte căi de a le explica mai bine.

***

– Doamna, vrei să-ți spun ce temă am avut la română?, mă întreabă o fetiță cu mintea brici.

– Ce temă?

– Ne-a pus să scriem de 200 de ori întrebările la care răspunde SPAC.

– Da’ cine-i SPAC ăsta?

– Subiect, Predicat, Atribut, Complement.

– Și ai înțeles ce-i cu ele?

– Nu prea.

Citiţi restul articolului pe “Jurnalist în curtea şcolii”.

Citiţi şi:

Lecţia de plictiseală

Profa în maro


Leave A Reply