Din Bihor la Saint Denis. O zi în tabăra romilor de lângă Stade de France

0

La cinci minute de Stade de France, în Saint Denis, Franța, peste 100 de romi din România locuiesc de câteva luni în barăci improvizate. Aflu asta în biroul celor de la Médecins du Monde, o organizație neguvernamentală care încearcă să-i ajute pe străinii din Franța să primească îngrijiri medicale, chiar dacă nu au asigurare medicală.

 

sd9

de Roxana Bucată

 

În timp ce o echipă formată din medici, mediator și translator se pregătește să plece pe teren pentru o vizită de evaluare, mă uit pe harta Parisului atârnată de perete și număr acele înfipte în jurul capitalei Franței: peste 25 de tabere de romi localizate. “E doar de orientare, locurile și numărul taberelor se schimbă foarte des”, îmi spune Martin, medic la Médecins du Monde din 2008. Ne punem vestele și cizmele de cauciuc și plecăm pe teren, strada Francis de Pressensé.

Îmi dau seama după un morman de gunoaie că am ajuns în tabăra romilor. Sub un pod, pe un teren mai sus de stradă, peste 100 de romi și-au construit barăci din ce-au găsit pe stradă și la gropile de gunoi. Pentru a ajunge aici, și-au improvizat și niște scări și o balustradă. Chiar pe scări o întâlnim pe Crina, o femeie de peste 50 de ani, care trăgea un căruț cu placaje pentru foc. Dori, mediatoarea din partea Médecins du Monde, româncă, se oferă s-o ajute, dar n-are cum că s-ar rupe căruțul improvizat. Crina ne spune că maldărul de gunoaie din dreptul scării care se vede de departe a rămas de la alți oameni care au stat pe acest place și care au fost evacuați, dar francezii au lăsat aici gunoaiele, n-au venit să le ia. Ea, soțul și cei doi copii ai lor de 15 și 10 ani sunt de cinci luni aici, iar înainte au mai stat tot prin Saint Denis, dar au fost evacuați. În total, sunt de un an în Franța. “E rău în România, stăteam în Salonta, Bihor. Aici mai facem bani, mai trăim, da’ acolo nimic. N-avem de lucru. N-am învățat franceză, copiii mai știu câte ceva, nu merg la școală, nu vine nimeni după ei. Mai merem pe la pubele, găsim una alta, merem pe piață, mai le vindem. E frig, frig, foarte rău. Da unde să stăm?”, spune Crina.

 

sd1

 

Margareta Covaci e tot din Bihor, ca majoritatea celor de aici. A venit cu toți cei cinci copii și locuiesc în barăci. Am găsit-o afară, spălând niște oale, în timp ce mai mulți copii se învârteau în jurul ei. Altul se ițea dintr-o baracă, de după o perdea cu pătrățele mov. “E greu, nu-i ușor. Ne-am amenajat, facem și mâncare”, spune ea ridicând din umeri. Fiica ei locuiește cu copiii la câteva barăci mai încolo. Fata ei cea mai mare are 17 ani și un copil de trei ani. De la bunică până la nepoată, toate au respectat tradiția dinților din aur. “E mai bine, aici mai e de muncă, dacă mergem pe străzi ne aducem, da’ în România cu ce trăiești? Am fost în Saint Denis, în multe părți, dar am fost evacuați. Când vine, ne scoate”, spune fiica Margaretei.

Doi puști se apropie de mine și se uită lung râzând. “Ce e ăla?”, își face cel mai mic curaj și mă întreabă. “E reportofon”, îi spun. “Am și eu”, spune el. “Da’ câți ani ai?”, îl întreb. “7”. „Vrei să te duci la școală?”. „Da”. „Ce vrei să faci la școală?”. „Să scriu”. „Tu câți ani ai?”, îl întreb pe celălalt. “11”. „Mergi la școală?”. „Da”. „Unde?”. “În altă țară”. „Ce țară?”. “Ține pe drum două zile”, explică el. „Și aici ce faci?”. „Bani”. “Merge la cerșit”, zice puștiul de 7 ani. “Și ce faci cu banii?”. “Cumpără mâncare mama”. „Da’ franceză știi?”. „Nu știu”. „Zice bonjour”, spune băiatul de 7 ani, râzând.

Pe aleea strâmtă dintre barăci și marginea autostrăzii o fetiță aleargă de colo colo. O opresc și intru în vorbă cu ea.

Câți ani ai?

Nu știu să zici. (arată pe degete 8).

8?

Da.

Mergi la școală?

Da, și aici și la România.

În ce limbă înveți?

Ce scrie alta scriu și eu.

În ce limbă vorbești cu profesoara?

În franceză.

Îți place la școală?

Da, mai mult ca la place.

Ai prieteni?

Mulți.

Aici sau la școală?

Aici.

Cu cine te înțelegi cel mai bine?

Cu o fată, Gabriela.

Și ce faceți toată ziua?

Ne jucăm mâța.

Rozalinda mă întreabă și pe mine câți ani am. O întreb ea câți crede că am și spune că parcă aș fi de-o vârsă cu sora ei, care are 10 ani. “29,” dar nu înțelege ce înseamnă. Mă pune să-i arăt pe degete. Îi arăt o dată 10 degete, încă o dată 10 și o dată nouă. Rămâne consternată. “Și nu ești măritată?”, mă întreabă. “Fato, vino acasă la mine”, îmi zice. Sunt curioasă dacă îi place în Franța. “Era mai bine în România, că înghețata era 1 leu”, îmi spune și începe să cânte: “Buzele tale, două petale / Când le sărut, mă topesc pe picioare…”.

 

sd3

 

“Médecins du Monde are o activitate cu romii din bidonville, în principiu facem ceea ce francezii numesc veille sanitaire, adică mergi pe teren și consulți oamenii, discuți cu ei despre problemele lor de sănătate, îi orientezi în funcție de ce probleme au către structuri de sănătate sau alte structuri de drept comun”, explică Dori, mediatoare, care a numărat 43 de uși în tabăra în care ne aflam.

“Opțiuni sunt, în teorie, în practică, accesul e mai greu. Noi trebuie să ducem un pic de muncă de lămurire și de sensibilizare cu structurile de sănătate, care au o grămadă de idei preconcepute despre romi. Pentru că ei nu văd decât o masă compactă de oameni care ajung într-o zi, se instalează în bidonville și nimeni nu știe cum funcționează. Am avut tot felul de  situații – spre exemplu,  la spital nu puteau să înțeleagă de ce, când o persoană este internată, vin în vizită o grămadă, când acolo sunt condiții de securitate de respectat. Trebuie să le explici că ei sunt foarte uniți, foarte atașați și vin așa nu ca să vă deranjeze pe voi, ci consideră că asta face parte din tratamentul bolnavului”, spune Dori, care lucrează în Franța din 2005 în domeniul social și din 2008 la Médecins du Monde, unde merge pe teren cel puțin o dată pe săptămână și observă care sunt condițiile, care ar fi problemele pe care trebuie să le rezolve. “Am senzația, din 2005, de când lucrez, că nu reușim să construim mare lucru, ci doar lucrăm în urgență. În loc să tratăm o chestie, doar punem pansamente. Dacă mă refer numai la partea medicală, instituțiile fac un efort, nu pot să spun că oamenii nu sunt primiți pentru îngrijiri medicale. Acum câțiva ani era foarte greu să reușim să introducem pe cineva în circuitul de drept comun. Acum, am luat legătura cu spitalele, există servicii de asistență socială pentru persoanele care nu au asigurare medicală, care nu pot să-și plătească îngrijirile medicale în spital. Ei evaluează situația și fac o cerere de asigurare medicală de bază pentru cei care nu au absolut nimic. Pe baza acestei asigurări, spitalul este rambursat de stat”, explică Dori.

 

sd5

 

Elena Păcurar are peste 50 de ani, a venit de peste doi ani în Franța, a stat cu chirie împreună cu familia, dar băiatul și-a pierdut locul de muncă și au ajuns la barăci. “N-avem pubele unde să punem mizeria, se adună aici. Mizeria asta e de la alt place care l-a stricat și a rămas aici. Bine, au mai pus și oamenii. Unii mai caută de la déchèterie (gunoi, n.r.), alții cerșesc, dar nu sunt să fure. Ne încălzim la sobe făcute din butoaie de la benzinărie. Se ard, apoi le umpli cu pământ, apoi faci foc. Noaptea ne mai sculăm și băgăm în foc, că altfel e ca-n frigider. Dacă ne evacuează, ajungem în stradă. Unde să mă duc? Vrem să rămânem aici. Păi eu îs trecută de 50 de ani, pe mine nu mă mai angajează nimeni. Băiatul n-are decât 30 de ani, dar e slab plătit în România. Aici tot ia la negru 80 de euro pe zi. Bine, cunoaște toate, e curat, are încredere patronul în el. Să fie casa asta plină cu aur, da’ îl lasă singur. Și eu am lucrat la juifs (evrei n.r.). Sunt foarte severi, foarte pretențioși”, povestește femeia, care e conștientă că nu mai durează mult traiul lângă Stade de France, că e prea de tot să stai așa, la doi pași de turiști.

Unii au făcut deja cunoștință cu sistemul medical din Franța, la spitalul La Fontaine, din apropiere, unde pot beneficia de asigurare medicală de bază. Cei care nu știu franceză deloc îi zic La Fundeni. E și mai familiar așa.  Medicii de la Médecins du Monde sunt primiți cu bucurie de oamenii din barăci. Ei au dat o rețetă pentru otită, au consultat un bărbat care se plângea de dureri de picioare și mâini, au văzut un copil cu bube misterioase și au consultat o femeie gravidă cu risc de naștere prematură, care nu voia să meargă la spital ca să nu-și lase ceilalți copii mici singuri. Christian, medicul cel nou, care a ieșit pentru prima dată cu o echipă de la Médecins du Monde pe teren, este medic generalist pensionat, care a făcut multe acțiuni umanitare, inclusiv prin Brazilia și care a rămas impresionat de organizarea romilor din bidonville. În cele câteva luni de când s-au instalat acolo, romii și-au amenajat barăci cu acoperișuri pe care au pus tot ce au găsit ca să nu zboare, și-au pus uși, au amenajat etajere înăuntru, au încălzire, au motoare pentru electricitate și perdele la geamuri. El s-a arătat îngrijorat de pericolul de intoxicare din cauza sobelor improvizate. Oamenii aruncă ce găsesc pe foc, de cele mai multe ori materiale care emană un fum toxic. Samuel, Rozalinda, Andrei, Șanela și ceilalți copii sunt negri din cap până în picioare, dar asta nu le încurcă joaca.

 

sd6

 

“Există o lege care spune că dacă te-ai instalat ilegal într-un loc și în primele 48 de ore ai fost denunțat, poți fi evacuat imediat. Dacă au trecut 48 de ore în care nimeni n-a denunțat instalarea, ca să te mai dea afară trebuie să treacă procedura prin tribunal, asta poate să dureze câteva luni, timp în care oamenii pot să rămână pe terenul respectiv. De la schimbarea guvernului, nu văd nicio ameliorare, expulzările au fost reluate cu înverșunare fantastică. În 2005, expulzările erau destul de violente, pentru că poliția își permitea destul de multe lucruri. Acum, chiar dacă nu se mai fac cu aceeași violență, se fac cu multă virulență. Taberele sunt multe, pot fi tabere foarte mari, de peste 500 de persoane. Noi acum ne axăm pe o singură comună, pe patru terenuri, plus ăsta de aici, care este în orașul în care suntem bazați noi. Dar nu avem capacitate să intervenim peste tot. Terenurile sunt foarte multe”, spune Dori.

Médecins du Monde se ocupă din 1993 de comunitățile de romi din Saint Denis. În 2012, au avut peste 200 de ieșiri pe teren în 30 de tabere de romi. Peste 800 de pacienți din aceste tabere au beneficiat de consultații medicale. De asemenea, au făcut 40 de sesiuni de vaccinare anti-rujeolă și 60 de ședințe de mediere sanitară. Peste 40 de femei au fost ținute sub observație prenatală în 2012, toate aceste lucruri fiind posibile cu ajutorul a 14 voluntari.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger