”Dictatura” cetățenească

10

Citeam zilele trecute un sondaj despre lucrurile de care se tem cel mai tare românii, ale cărui rezultate, relativ previzibile, vorbesc despre o lume speriată la nivelul primar: oamenii se tem să nu se îmbolnăvească (iar despre ineficiența sistemului medical românesc se scrie deja, pertinent, dar în gol, prea mult), să nu se scumpească mâncarea, căldura ș.a.m.d. Potrivit aceluiași studiu, oamenii se încred, pentru rezolvarea problemelor, mai întâi în ei înșiși, apoi în familie și prieteni. Ba chiar se încred în Dumnezeu mult mai mult decât în instituțiile statului, care, deși cel puțin în teorie ar fi mandatate să se ocupe de cetățeni, abia dacă figurează în coada listei capitalului de încredere.

 

satirical-illustrations-pawel-kuczynski-2-4

 

Nici măcar nu e nevoie să fii cinic pentru a găsi imediat explicația acestui fapt, iar ultimele 48 de ore petrecute în fluxul știrilor din colțul ăsta de lume arată de ce, paradoxal, cetățenii au dreptate să se încreadă, înainte de toate, în ei înșiși și să țină ochii larg deschiși la mișcările politicienilor.

Într-o amară selecție de „best of”, nu mai departe de acum două zile îl regăsim pe Daniel Barbu, deja recunoscut pentru incompetența lui în calitate de Ministru al Culturii, care a gândit din nou cu voce tare, făcând calcule care arată că, pentru Domnia Sa, unitatea de măsură pentru bunăstarea unei societăți este festivalul. Aflând care este bugetul anual pentru prevenirea și tratarea HIV/SIDA în România, țară unde, potrivit UNAIDS, trăiesc între 14.000 și 20.000 de persoane infectate, Barbu a făcut deja celebra declarație: ”Am fost cutremurat când mi-am dat seama câte Festivaluri Shakespeare sau cât de amplu am putea face evenimentul, Festivalul Shakespeare de la Craiova, dacă nu am avea acel program sau dacă acel program ar fi la jumătate.” Presa a multiplicat mesajul, iar în virtutea unei presiuni de moment, ministrul a anunțat public că a făcut o analogie ”nefericită.” Dincolo de scuzele de complezență, Barbu, la fel ca mai toți miniștrii culturii din ultimii ani, va continua să arate, cu fiecare ocazie, că ”strategia” instituției pe care o conduce e una complet desprinsă de realitățile sociale, care perpetuează o viziune a culturii împăiate, festiviste și festivaliere. O cultură a aroganței dezinformate și a autosuficienței, unde viața oamenilor valorează mult mai puțin decât nemurirea capodoperelor. În afară de media însă și de societatea civilă, nicio instituție nu l-a tras de mânecă pe Daniel Barbu, care va continua să viseze sindrofii pe banii alocați persoanelor seropozitive, în loc să vegheze la căpătâiul culturii șchioape, animate în ultimii ani doar de proiecte independente, abonate din ce în ce mai mult la finanțări deschise, colaborative, cu adevărat publice, de tip crowdfunding.

Absurdul zilei de marți însă, care i-a lovit pe cetățeni ca o piatră de pavaj primită direct în față, nu poate fi egalat. După cum îmi scria un prieten plecat să-și facă doctoratul în SUA, a fost ”Sinistru. Azi a fost una din zilele alea în care sunt copleșit de știrile exasperante din țară și, în același timp, mă bucur (cu ceva remușcări) că nu mai sunt pe-acolo. Țin minte că obișnuiam să-i consider nesuferiți pe românii din diaspora care tot comentează de la distanță cum că România e de rahat și cât de bucuroși sunt ei c-au plecat. Dar uite că am ajuns și eu exact acolo.” De la celălalt capăt al firului, din terenul imediat, fluxul de știri catastrofale, încasat ca un furtun cu apă rece, a scos la iveală cele mai mizerabile mișcări pervers orchestrate de politicieni prin ”canalizările” intereselor proprii. Dincolo de legea minelor care, în ciuda laborioasei scenete puse la cale în Camera Deputaților (rezervarea locurilor în plen, interzicerea accesului cetățenilor în sală, comunicatul trimis de Avocatul Poporului protestatarilor care ocupaseră instituția și refuzul acestuia de a discuta cu cetățenii pe care ar trebui să-i reprezinte), n-a fost votată în urma lipsei de cvorum, a plouat cu legi grosolane, abuzive, votate la grămadă, în gașcă. Legea amnistiei, care i-ar fi eliberat pe loc pe pușcăriași ca Gigi Becali, a fost doar amânată,  probabil cu speranța adoptării într-un climat mai puțin ”tulburat” de cetățeni, și tot amânată a fost și legea ce ar fi permis introducerea profesiei de lobbyist. Probabil cel mai mare abuz al zilei de ieri a fost modificarea Codului Penal, astfel încât parlamentarii, dezlipindu-și singuri eticheta de funcționari publici, nu vor mai putea fi anchetați de către DNA pentru abuz în serviciu sau conflicte de interese. Ironia ironiilor face ca în Codul Penal să fi fost reintroduse, ca infracțiuni, calomnia și insulta, tocmai de Ziua Internațională a Drepturilor Omului, care, mai în glumă, mai în serios, e din ce în ce mai predispus să folosească forme de luptă vecine cu insulta, în contextul politic abject.

Deși mă țin departe de politică de multă vreme și, la un chestionar-fulger, probabil că nu i-aș putea numi pe toți miniștri acestei țări, în fața unor asemenea avalanșe de grosolănii cu efecte dezastruoase asupra statului de drept, revolta e mai puternică decât scârba și adăpostul neimplicării. De câteva luni încoace, de când societatea civilă din România învață, sub umbrela ”Uniți Salvăm”, ce înseamnă implicarea civică pe bune, reușind, pe cât posibil, să-și facă vocea auzită, să trezească din amorțeală și să prevină abuzuri care, altfel, ar fi cimentat nestingherit norma, mi-e clar că vremea moțăielii sedate de iluzia neputinței a trecut. E obositor și frustrant să ieși în stradă pentru a striga în gura mare că aleșii politic sunt nu doar incompetenți, ci și esențialmente nocivi, toxici, însă în absența unei alternative reale, e singurul tratament preventiv pe care îl putem concepe împreună, cu toate cunoștințele rudimentare despre democrație la firul ierbii pe care le dobândim. De-a lungul ultimelor luni, activiștii au învățat nu doar că strada poate fi ocupată, că dreptul de a-și exprima nemulțumirea poate fi respectat, chiar și la fumul de eșapament al reginelor jandarmerești, ci și că harta problemelor cronice ale României nu se rezumă la București, că protestele din Piața Universității trebuie continuate pe ulițele din Moșna sau pe coclaurile militarizate din Pungești.

Pentru asta, activiștii, adică cetățenii care, cel mai probabil, până nu demult n-aveau decât tangențe trecătoare cu sfera politică, dar care au înțeles că libertatea se câștigă, nu se primește pe tavă, au primit un halou de înjurături și mârâieli de pe margine. De ce salvează doar Roșia Montană? Dacă luptă împotriva cianurii, ce treabă au ei cu gazele de șist? Ce tratate științifice au acești oameni în spate, ca să se poată pronunța împotriva independenței energetice, vânturată ca un graal de politicorporatiști? De ce se opun cu îndârjire legii minelor și nu fac ordine în Codul Penal? etc. Pe scurt, activiștilor, adică cetățenilor ca mine sau ca voi, li se cere să joace rolul instituțiilor sau, în cel mai bun caz, să se auto-dreseze ca un câine de pază al economiei și statului de drept. Dacă furia împotriva clasei politice disfuncționale e dublată, de cele mai multe ori, de senzația impotenței, de refrenul perfid ”Așa e România, n-avem ce-i face,” cetățenilor li se cere să performeze mai bine, mai radical, mai eficient. Cum însă activiștii interesați de cauza Roșia Montană, care au reușit să dea un sens real sloganului ”Uniți salvăm”, nu sunt mai mulți de câteva zeci de mii, mă gândesc că singura soluție ar fi transformarea caselor de cultură locale, și așa abandonate între mahmurelile dintre nunți și botezuri, în centre de activism. Așa se poate extinde populația de cetățeni activi la câteva milioane, care să se coaguleze în ”gărzi” voluntare alocate parlamentarilor, pe care să-i urmărească vigilenți. Un fel de ”dictatură” a cetățenilor care nu ar investi niciodată banii publici în oița Pufulica


10 comentarii

  1. de pe scaunul meu toata galagia impotriva sistemului se intampla mai mult pe internet, iar asta nu e neaparat un lucru rau.
    nu sunt sigur cum s-ar putea organiza cetatenii in acest sistem “dictatorial” de control, dar cred prin intermediul unei platforme online se pot centraliza toate “investigatiile” si controalele.
    Mai mult decat atat, daca aceasta platforma ar putea strange o comunitate suficient de mare si 100% valida, grupul ar putea avea sanse sa schimbe cu adevarat ceva fara ca membrii lui sa iasa in strada. o forma de validare a comunitatii ar putea fi inregistrarea verificata in platforma, astfel incat sa se poata “certifica” faptul ca fiecare membru are in spate un individ, iar fiecare individ din sistem are un singur corespondent ca membru in grup (un singur user). sunt sigur ca se poate gasi o solutie pentru asta fara sa fie compromise date personale, etc..
    Pana la urma sunt foarte multi oameni care vor un soi de revolutie, dar nu vor sa picheteze cladiri sau sa blocheze circulatia prin orase. Internetul cred ca poate face asta fara ca zeci de mii de oameni sa iasa in strada in acelasi timp in mod organizat. E nevoie doar de reprezentanti (care pot fi altii de fiecare data) care sa mearga cu vocea “poporului” peste ei in parlament, senat, minister, primarie, etc…

    ceva de genu.. 🙂

  2. Mi-a placut articolul.
    Pierre Rosanvallon are o carte foarte interesanta, “Contrademocratia. Politica in epoca neincrederii” care sustine cam aceeasi idee: a “activarii” poporului, a implicarii si sporirii vigilentei sale. El trebuie sa se afle intr-o permanenta stare de neincredere (nu paranoia si teama) fata de clasa politica, dar un soi de neincredere pozitiva, mobilizatoare. E, intr-un fel, ceea ce incepe sa se nasca si in Romania.

  3. Pompieristic și plicticos. Uniți salvăm- ce ? Prostia din capul hipsteretului ? N-ați salvat și nu veți salva nimic. Ați fost lăsați să vă jucați pentru ca să nu se spună că iarăși sunt reprimați nu știu cine. Realitatea- și legalitatea- v-ar fi trimis de mult la tăiat de stuf…

  4. Miliţii voluntare care să-i ameninţe şi să-i caftească pe parlamentarii în execiţiul funcţiunii. Sună bine. Riscul meseriei. Eşti canalie, o încasezi.

  5. Despre cum ar functiona dictatura cetateneasca si comitetele (sovietele) de activisti vigilenti puteti afla din scrierile lui Bakunin si ale altor teoreticieni anarho-comunisti. Autorul nu-si mentioneaza sursele. Nu e chiar plagiat, dar nici departe…

  6. hai mai bine sa nu punem problema unei dictaturi, nici macar in ghilimele. nici in text, nici in idee. sustin activismul civic, dar ma dau la o parte de la orice tentativa de asociere cu vreo miscare dictatoriala. si nu cred ca sunt singura care gandeste asa.
    avem destul recul istoric sa invatam din greselile trecutului, sa intelegem ca ideologiile pervertesc si cele mai frumoase idei. hai sa inventam cuvinte noi, idei noi, practici noi, si mai ales sa nu mai taraim dupa noi concepte infestate de nedreptati.
    hai mai bine sa ne gandim cum am putea ocupa parlamentul.
    de ce nu o omnicratie?

  7. Felicitari pentru articol. Suntem departe de rezultate in acest sens, nici macar in tarile mai civilizate. Uitati-va la abuzurile pe care le fac acum in Danemarca impotriva fondatorului ThePirateBay. Poate or fi el vinovat in fata legii asa cum este ea, dar de ce fac abuzuri? Le e frica de schimbare, de noul val de “infractori” care de fapt nu se incadreaza clar la nicio lege. Activismul civic, rezistenta pasiva si civilizata este cheia, trebuie sa ii lasam pe ei in offsaid pana cand o sa vada lumea cine da cu bulanul si cine vine de fapt sa discute solutii.

  8. Cu permisiunea dumneavoastră pot să vă spun că am propus şi eu cândva ceva , care dacă s-ar materializa nu ar puteaface decât bine . Spuneam eu , să se găsească o minte deşteaptă care să compună un text accesibil pentru orice om , pe orice scară socială s-ar afla , text pus pe o pagină fizică , un fel de “fluturaş” ca în filmul PISTRUIATUL . O pagină on line e rece , îndepărtată , pe când o hârtie ţinută în mână are un alt acces la intelectul oricărui om . Şi sugeram eu , ca acest manifest să fie distribuit ca în filmul PISTRUIATUL în mii de exemplare , şi indiferent de conţinutul lui să se termine cam aşa : ” Dacă ai o imprimantă acasă şi eşti de acord cu conţinutul acestui manifest , fă cât de multe copii poţi şi aruncă-le în stradă “. Şi atunci , cu riscul de a acoperi România cu un munte de hârtie (pe care o vom aduna tot noi cetăţenii responsabili), poate ne vom face auziţi . Conţinutul manifestului ar trebui să fie echilibrat , să se adreseze tuturor categoriilor sociale , să prezinte o ALTERNATIVĂ LA LIPSA TOTALĂ DE ALTERNATIVĂ . Eu , personal , aş pleca de la următoarea premiză : Profesionalism şi nu amatorism . Am nevoie de un electrician , chem un electrician , am nevoie de un instalator , chem un instalator , am nevoie de un conducător de ţară PROFESIONIST , caut un profesionist . Şi acela nu poate fi un preşedinte ageamiu care vine cu traista goală cu gândul de afura într-un mandat cât pentru două că na , nu ştie de îl va mai prinde pe al doilea , iar dacă da , va fura cât pentru zece , pentru că oricum , acela este ultimul . Să mai amintesc că fiecare preşedinte vine cu camarilla lui de nesătui pe care nu i-ar sătura nici de ar avea o sută de mandate ? După mine sunt două variante : REGALITATE ce implică unconducător de profesie , vrea nu vrea , e învăţat de mic copil politică internă , externă , etcetera , eticheta va impune un limbaj altfel decât cel care mă dezgustă astăzi , am scăpa de cheltuielile alegerilor , măsurile se vor lua pe termen lung pentru a lăsa o moştenire bună dinastiei, mărog câte nu s-ar putea spune . A doua variantă , a cărei idee îmi aparţine deoarece am văzut foarte multă reticenţă faţă de regalitate , este aceea a PREŞEDINTELUI DE CARIERĂ . Adicătelea , un preşedinte care a reuşit două mandate strălucite la el , în ţara lui , să aibă dreptul să candideze cu drepturi egale , alături de neisprăviţii autohtoni . El a devenit deja un profesionist calificat la locul de muncă şi pe mine , unul , nu mă deranjează dacă mă conduce un străin competent , în locul unui autohton incompetent . Păi ce , fotbalul e mai puţin frumos cu Mircea Lucescu pe banca unei echipe străine ? . Cam atât . Priceapă cine , ce va vrea …

Reply To Alex Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger