Dezrobirea romilor la Palatul Parlamentului

3

Pe drum spre Palatul Parlamentului, unde miercuri s-au sărbătorit 157 de ani de la dezrobirea romilor, văd pe o bancă doi măturători. ”Știți ce sărbătoresc romii azi?” îi întreb, iar unul din ei își lasă senvișul cu parizer la o parte, privind nelămurit. ”Să mor dacă știu.” ”Eliberarea de sub sclavie, acum 157 de ani.” ”I-auzi, Ioane, cică am scăpat de sclavie, zice domnișoara,” râde el, iar eu plec spre Casa Poporului, unde în Sala Drepturilor Omului, o masă rotundă uriașă, luminată de un candelabru opulent, găzduiește dezbaterea-aniversare.

 

de Andra Matzal

Deputatul Nicolae Păun, reprezentantul etniei rome în Parlamentul României, prezidează întâlnirea, unde participă zeci de politicieni și reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale pentru drepturile romilor. Pe rând, Mădălin Voicu începe cu ”obligația de a rămâne împreună” și cu ”mândria, care împiedică coagularea ideii de împreună,” subsecretarul de stat Aledin Amet, de etnie tătară, își declară empatia pentru o ”comunitate care nu se poate raporta la țara-mamă,” iar Codrin Scutaru, de la Ministerul Muncii, spune la microfon că ”e o zi importantă, a cărei emoție o resimt.” Cristian Cosmin, de la Ministerul Tineretului, se declară și el impresionat, dar mai ales de ”alegerea sălii și de frumusețea mesei rotunde.” Deputatul PSD Botoșani Tamara Ciofu menționează ”eforturile deosebite ale statului român pentru sprijinirea sănătății copiilor și tinerilor romi,” dar nu înainte de a felicita ”organizarea deosebită.” Remus Cernea conchide că ”bătălia pentru drepturi traversează secole” și-și reafirmă disponibilitatea de cooperare cu romii, invocându-l pe Kogălniceanu, în vreme ce un coleg de masă, deputat al Aliaței Civice, al cărui nume mi-a scăpat, citează doct din Cioran: ”Nu ne putem decât gândi cu disperare la destinul nostru, ca să ne găsim locul în istorie.”

 

 

După vreo oră și ceva de cuvântări, în minte nu-mi răsună decât cuvintele pe care politicienii le foloseau obsesiv, până la neutralizare: ”comunitate,” ”împreună,” ”valori”, ”incluziune,” ”susținere”, ”felicitări,” ”mulțumiri.” Mai nimic despre sărăcia cruntă, despre prejudecățile adânc înfipte în ADN-ul social, despre segregare și despre lipsa de reacție a oficialilor de top în cazuri precum Cuprom sau Pata Rât. Singurele aluzii la aceste probleme sunt cosmetizate, discrete și neapărat contrabalansate de asigurarea că toate organele statului fac tot ce pot, că sunt ”aproape” și gata de acțiune. În timp ce discursurile plate umplu sala pompoasă, la două străzi de Palatul Parlamentului, locuitorii din Rahova-Uranus, care urmează să fie evacuați cât de curând, habar n-au că 20 februarie e ziua marii dezrobiri. Cu atât mai puțin cei 13 membri ai unei familii din zonă care vor fi aruncați în stradă la finalul lunii, fără ca autoritățile locale să aibă vreo soluție pentru ei sau pentru cei ce le vor călca pe urme. În aerul cald din Sala Drepturilor Omului, singura intervenție pertinentă, înainte ca ONG-iștii să ia cuvântul, este cea a lui Asztalos Ferenc Csaba, de la Comisia Națională pentru Combaterea Discriminării. ”Cetățenii nu pot fi considerați o problemă,” spune Asztalos, ”ci o responsabilitate.” Tot el subliniază că legea nu rezolvă automat problemele, așa cum s-a întâmplat cu dezrobirea romilor acum 157 de ani și că, pe fondul unor decizii politice și sociale, e nevoie să ne schimbăm discursul din rădăcini, renunțând măcar la ”etnicizarea infracțiunilor.”

 

 

Abia ultima jumătate de oră a dezbaterii revine societății civile, care răstoarnă consensul senin asupra ”eforturilor susținute” pe care, cu mic, cu mare, le fac insituțiile statului pentru romi. ”Despre drepturile romilor se discută aici, într-o sală lăturalnică,” își începe poziția Gelu Duminică, de la Agenția Împreună, ”în plen se discută doar dacă ne numim romi sau țigani”. Duminică acuză formalismul proclamației lansate miericuri, prin care semnatarii cer tuturor rromilor ”să se alăture drumului nostru de unitate, credință și solidaritate,” jurându-se: ”să facem tot ceea ce ne stă în putere pentru a aduce la împlinire obiectivele acestei proclamații.” După părerea lui, România ar trebui să-și rezolve singură ”mizeriile din interior” pentru că e conștientă de importanța acestui parcurs, nu pentru că ar fi expusă criticilor și presiunilor externe. De altfel, Duminică atrage atenția că, în ciuda bunelor intenții declarate de oficiali, în ultimii zece ani, ONG-urile au făcut mereu primul pas, majoritatea covârșitoare a inițiativelor adresate romilor aparținând societății civile. Florin Motoi, de la Uniunea Națională a Comunităților de Romi, observă la rândul lui că ”oficialii vorbesc așa de frumos, încât am impresia că, dacă mâine bat la ușa ministerelor, mi se rezolvă toate problemele,” disponiobilitate care nu s-a confirmat însă în dialogurile ultimilor ani. Argumentul lui Costel Bercuș, de la Roma Education Fund, organizație finanțată de Fundația Soros și Banca Mondială, e însă de cu totul altă natură, economică: potrivit statisticilor, costul excluziunii romilor de pe piața de muncă se ridică anual pentru România la circa 900 de milioane de euro, sumă ce ar putea fi redusă prin investiții coerente în educația romilor.

 

DSCN4693

 

Ping-pong-ul de încurajări și obiecții se încheie însă odată cu anunțul dineului, în nota unei serbări, cu un grup de copii ”multiculturali” îmbrăcați în tricouri albe, pe care scrie ”cetățean european”, și care flutură stegulețe. Nu-mi dau seama însă pe ce criterii fuseseră aduși acolo, însă majoritatea păreau să fi fost aleși pentru că nu semănau deloc cu niște copii romi. În același timp, grupul venit de la o organizație neguvernamentală din Dâmbovița, de tineri romi proveniți din centrele de plasament, n-a fost decât spectator. Președintele ei, un tânăr crescut la rândul lui într-un astfel de centru, e însă foarte emoționat să se afle la Palat și ne roagă să-i facem o poză alături de bustul lui Ștefan cel Mare. Cu toate astea, stând mai mult de vorbă, ies la iveală problemele adevărate, vizitele și promisiunile electorale abandonate după rezultatele alegerilor, banii ”cheltuiți cu nemiluita” în astfel de centre, din care însă tinerii ies complet nepregătiți pentru piața de muncă ș.a.m.d.

Desigur, toate acestea sunt realități bine cunoscute, iar o manifestare oficială nu e cea mai bună scenă pentru o abordare pragmatică sau pentru elaborarea soluții, fie și pe termen scurt. Însă, dincolo de miza simbolică a aniversării dezrobirii romilor, poate ar fi inspirat ca data viitoare să afle și romii obișnuiți că sărbătoresc ceva, într-un context mai deschis decât sala bine păzită a Drepturilor Omului și ca politicienii și ONG-iștii, romi sau ne-romi să treacă la următorul pas al discuției, dincolo de declarații de intenție, felicitări călduțe, trageri la răspundere.

Puteți citi și:

Susțineți Muzeul Culturii Romilor, care își va deschide în curând porțile și dezbaterile


3 comentarii

  1. O singura remarca: tinerii prezenti acolo “pentru ca nu semanau deloc cu niste copii romi” si cei de la Dambovita fac parte din acelasi grup, constituit pe ideea de a aduce la un loc romii si ne-romii.( Motivele organizatorice pentru care cei de la Dambovita nu purtau aceleasi tricouri sunt irelevante, dar faptul ca si printre ceilalti, “vizibili”, erau copii de etnie roma nu este irelevant.)

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger