Dezbatere: Să fie pedepsită prin lege pasivitatea martorilor la încălcări ale legii?

Nu o dată ni s-a întâmplat să asistăm la acte de violență sau la infracțiuni, cum ar fi furtul din genți sau din buzunare, în timpul unei călătorii banale cu autobuzul, fără ca vreunul dintre ceilalți din jur să nu ridice un deget pentru a preveni sau reclama acest gest. Nu degeaba, când așteptăm metroul sau mergem cu autobuzul, se mai aud din când în când mesajele înregistrate prin care autoritățile ne roagă să nu rămânem pasivi la actele antisociale care se consumă și prin complicitatea noastră.

Dezbaterea de astăzi, propusă de prietenii de la Closer 2 Oxford, pornește tocmai de la această lipsă de reacție a martorilor în fața comiterii unor infracțiuni, aducând în discuție ipoteza unei sancțiuni prevăzute prin lege pentru martorii care rămân pasivi, fără să denunțe sau să se implice în vreun fel în rezolvarea ei sau pedepsirea infractorului. Ar putea o astfel de lege să ducă la o societate mai unită și mai implicată, cu mult mai mulți buni samariteni, gata să-și apere semenii sau să ajute autoritățile la pedepsirea infractorilor?

 

Pasivitatea dăunează grav societății

de Mihaela Buzec

“Societatea omenească nu este o sumă de indivizi care se găsesc laolaltă, fără a avea vreo legătură între ei; societatea omenească este o unitate spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei.” (Petre Andrei, Sociologie generală)

Comform tradiţiei analitice, vom defini în primul rând termenii cheie ai moţiunii: prin pasivitate înţelegem lipsa de activitate/reacţie, de interes, iar martorul este persoana care asistă sau a asistat la un eveniment, în mod voluntar sau involuntar (în mod conştient, evident). În continuare, voi pleda în favoarea constrângerii individului ce prezintă un comportament pasiv în faţa unei încălcări a legii, considerând aceasta măsură ca fiind necesară în vederea armonizării vieţii sociale.

A fi martor activ la o încălcare a legii implică existenţa unei acţiuni pe care ar trebui să o desfăşori. Aceasta ar putea fi privită din 3 perspective: 1) intervii activ pentru împiedicarea infracţiunii; 2) denunţi actul, dar nu intervii; 3) mergi la proces să dai declaraţie. Echipa guvernului se situează într-un univers de discurs în care vom vorbi despre ultimele două variante, excluzând-o pe prima deoarece nu putem obliga prin lege un om să îşi rişte viaţa. Plecând de la această premisă şi considerând refuzul manifestat de individ, în cadrul societăţii actuale, (ce are atât cauze naturale, cât şi de ordin civic) în ceea ce priveşte cooperarea cu autorităţile, echipa afirmatoare îşi va susţine demersul prin două argumente, unul social-psihologic şi unul ce are la baza criteriul utilităţii.

1. Criteriul social-psihologic: Disiparea responsabilităţii reprezintă un comportament antisocial, ce necesită a fi combătut.

Înainte de a începe, aş dori să clarific nişte termeni pe care îi vom folosi în acest argument: spiritul civic constă în a respecta legile şi a face tot ceea ce stă în puterea unei persoane pentru a contribui la buna funcţionare a societăţii, iar prin conştiinţă civică înţelegem un ansamblu de concepţii, mentalităţi ale unei colectivităţi umane, care reflectă condiţiile de existenţă ale acesteia, precum şi psihologia socială a oamenilor.

În anul 1964, în SUA, Kitty Genovese a fost înjunghiată până la moarte în apropierea casei ei de către Winston Moseley. În ciuda faptului că aproximativ douăzeci de oameni au fost martori la această crimă, niciuna nu a acţionat în aşa fel încât să anunţe poliţia sau să dea declaraţii. Acest caz s-a transformat curând într-un scandal media, cetăţenii fiind revoltaţi de indiferența societăţii, lucru ce a ucis-o pe Kitty. Studiind acest eveniment la nivel psihologic, cercetătorii au elaborat o teorie denumită ‘difuziunea responsabilității’ sau ‘sindromul Genovese’. Această teorie vorbeşte despre faptul că în situaţii de urgenţă, prezenţa celorlalţi oferă individului posibilitatea de a transfera responsabilitatea de a acţiona sau de a nu acţiona. Aşadar, individul nu intervine, considerând că “e treaba altuia” să acţioneze. Aşa consideră şi un alt individ, şi următorul, astfel ajungându-se în final la un cerc în care fiecare crede că este de datoria celuilalt să intervină, în final nu mai intervine niciunul dintre ei. Chiar dacă acest comportament este involuntar, rezultat al înclinaţiei primordiale spre autoconservare, el nu este benefic societăţii, iar corectarea lui prin exercitarea unor pedepse din partea statului este o soluţie cel puţin eficientă. Sigur, se poate presupune prezenţa unui sofism, ab baculum, în sensul că statul impune prin forţă. Însă, acest lucru nu este adevărat deoarece școala educă indivizii în spiritul civic, în acord cu conştiinţa civică ce are la bază anumite valori pe care societatea este clădită. Aşadar, indivizii sunt motivaţi pozitiv să aibă un comportament pro-social, însă au parte şi de o motivaţie negativă care are rolul de a fundamenta şi mai bine acest comportament, prin aplicarea pedepsei. În aceeaşi ordine de idei, putem considera îndemnul pe care școala îl promovează împotriva furtului, însoţit de pedeapsa stabilită prin lege pentru nerespectarea acestuia.

În societatea în care trăim se simte nevoia unei cooperări intre stat şi individ, aşadar este impetuos necesar să gândim cum am precizat anterior. Societatea actuală prezintă, prin atitudinea indivizilor, o indiferenţă în fata încălcării legilor ce nu face deloc bine colectivităţii. De aceea, avem nevoie de o motivaţie negativă, pentru a stimula implicarea şi aderarea la spiritul civic.

2. Criteriul utilităţii: Denunţarea răului în societate reprezintă un lucru util pentru aceasta.

Măsura pentru care pledam are rolul de a corecta, aşa cum am vorbit şi în primul argument, anumite atitudini antisociale. De asemenea, aceasta are şi rolul de a stimula cooperarea cu organele statului, în sensul denunţării răului din societate. Statul, în mod evident, dispune de resurse limitate (personal, fonduri, etc.), iar un ajutor din partea societăţii, chiar şi prin simpla semnalare a ilegalităţii ar fi de mare folos. Motivaţia pozitivă (promovarea valorilor în şcoală) s-a dovedit până acum a fi insuficientă, iar aplicarea corecitiei ar completa-o, acţiunile statului fiind mult mai eficiente. Utilitatea o regăsim atât la nivelul autorităţilor, cât şi la nivelul societăţii, indivizii putând beneficia de o intervenţie mai eficientă din partea statului.

 

 O astfel de lege s-ar baza pe speranțe nerealiste

de Dan Sima jr.

În acest prim discurs negator, prin care vom demonstra suficient caracterul inacceptabil al moțiunii potrivit căreia pasivitatea unui martor la o încălcare a legii ar putea deveni sancţionabilă în termeni legali, vom începe printr-o raportare critică la abordarea afirmatorului, apoi, vom prezenta și propriile noastre argumente.

Vom observa, așadar, că moțiunea, în partea ei definițională, este prezentată corect, acceptabilă, pentru o discuție rațională. Restrângerea operată de afirmator asupra sensurilor termenului de „martor activ” este și ea binevenită.

Există însă, în această parte introductivă a discursului afirmator, o precizare cu caracter retoric, în privința căreia trebuie să reacționăm critic. Afirmatorul susține că în fundalul celor două argumente avansate stă prezumția că „refuzul manifestat de individ, în cadrul societăţii actuale, … în ceea ce priveşte cooperarea cu autorităţile” este cumva o stare de fapt. Atragem atenția că dacă interpretăm orice pasivitate drept un „refuz manifestat”, dezbaterea nici nu mai are rost. Guvernul asumă ca pe un fapt dovedit tocmai ceea ce trebuie să demonstreze. Este esențial, pentru a putea justifica moțiunea, să probăm că pasivitatea are în spate un refuz, fie el și latent.

În ceea ce privește primul argument al echipei afirmatoare, avem următorul comentariu: cazul Genovese este folosit de către afirmator într-o manieră excesivă, jurnalistică, care a și declanșat, la acea vreme, cercetările de natură psihologică ce au generat teoria și descrierea „sindromului Genovese”. Dar chiar dacă pasivitatea martorilor ar fi la fel de reală și de șocantă precum a descris-o presa vremii, trebuie să spunem ferm că asasinul lui Kitty Genovese a fost Winston Mosley și nu pasivitatea martorilor. Apreciem de asemenea că, pentru o dezbatere reglată rațional, cantitatea de conținut retoric din discursul afirmatorului este excesivă.

În termeni generali, apoi, trebuie să respingem în întregime demersul echipei afirmatoare de a întemeia o lege care pedepsește pe o teorie psihologică. Teoriile psihologice au, în genere, două probleme mari: A) au întotdeauna un grad de incertitudine; B) sunt folosite, de regulă, pentru construirea unor circumstanțe atenuante pentru inculpați. Este neuzual, împotriva spiritului dreptății, și chiar periculos, de a da posibilitatea acuzării să se servească de o lege fundată pe o teorie incertă.

Dar cea mai nefericită opțiune argumentativă a afirmatorului este utilizarea analogiei dintre educația antipasivitate și cea antifurt. Furtul este un rău în sine (malum in se). În toată istoria omenirii nu există nici o formă de civilizație care să nu-l fi condamnat. De cealaltă parte, avem pasivitatea care, în registrul propus de moțiune, ar trebui să fie considerată rea. Ea nu este rea în sine. Ea se naște dintr-o interdicție (malum prohibitum). Este un cu totul alt gen de rău. Primul este în afara oricărei dezbateri, al doilea este integral discutabil. Confuzia dintre cele două planuri trebuie evitată într-un discurs rațional.

În fine, argumentul utilității avansat de afirmator are, în opinia noastră un caracter extrem de nerealist. Astfel, acestuia, sancționarea martorilor ar stimula cooperarea cu autoritățile (cooperare = operare împreună liber consimțită deci inconsistentă cu motivarea negativă). Apoi ni se spune că statul ar trebui să sancționeze pasivitatea din lipsă de fonduri , ceea ce ne poate crea o imagine ciudată în care statul nu are suficiente fonduri pentru a proba infracțiunile directe dar are suficiente fonduri pentru a ancheta, proba și sancționa pasivitatea martorilor.

În ceea ce ne privește, împotriva viziunii asupra justiției pe care moțiunea o propune, avem două argumente care, amândouă, vorbesc despre inaplicabilitatea practică a moțiunii: argumentul proporționalității dintre sancțiune și faptă și argumentul inutilității.

Argumentul inaplicabilității proporționalității dintre sancțiune și faptă: există un principiu de drept (Principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor sociale lezate şi sancţiunile penale) care, considerăm noi, nu se poate aplica în pronunțarea hotărârilor ce ar sancţiona, odată constatată, pasivitatea martorilor. Gravitatea unei fărădelegi grave se stabilește în funcție de felul în care este ea comisă, de mobilul ei, de starea psihică a inculpatului, precum și în funcție de alți factori prin care ea poate fi cuantificată în ceea ce privește gravitatea ei. Credem că atitudinea pasivă nu poate fi cuantificată în același fel. Fără această cuantificare, este ca și cum am încerca să tratăm o boală fără a ști cât de gravă e;

Echipa negatoare are de asemenea îndoieli serioase asupra utilității sociale a acestei măsuri. În primul rând, între anumite limite, dacă ești citat ca martor într-un proces trebuie oricum să te prezinți la proces (chiar dacă acolo declari că nu ai nimic de declarat). Apoi, moțiunea nu are nici un rol preventiv direct. Dimpotrivă, poate fi chiar periculoasă. Speranțele legate de faptul că unii infractori, știind că sunt urmăriți de toți martorii posibili, își vor reduce activitatea infracțională nu sunt realiste. O altă reacție a mediului infracțional ar putea fi, dimpotrivă, dezvoltarea sa în direcția unor tentative de control al martorilor, acțiuni ce presupun organizare și dezvoltare a mediului infracțional și nu reducerea lui.

Aici puteți urmări toate meciurile acestei moțiuni de dezbatere, propusă de Closer 2 Oxford.