Dezbatere: Să dăm sau nu bani la cerșetori?

În fața supermarketului din cartierul unde locuiesc, cerșește mai mereu o bătrână ca vai de ea. Într-o zi ploioasă, i-am luat niște covrigi, altădată i-am dat un leu și probabil că i-aș mai fi dat, dacă n-aș fi surprins momentul în care un puști a venit să-i ceară partea lui. Femeia a scos puținii bani câștigați și i-a împărțit cu tânărul. Pentru mulți dintre noi, un astfel de indiciu e suficient pentru a spune nu cerșetoriei, refuzând astfel să alimentăm circuite care ni se par suspecte – ne simțim înșelați, manipulați, actori involuntari de ”Filantropica”.

de Andra Matzal

Însă, în același timp, putem ajunge la un prag de cinism care ne împiedică să-i mai ajutăm pe cei cu adevărat disperați, pentru care cerșetoria este, poate, soluția ingrată, dar necesară supraviețurii. Pentru bătrânelele cocoșate, care se adăpostesc în vreo scară de bloc, cerșind după pâine, ori pentru unii oameni ajunși în stradă, cei câțiva lei primiți pot însemna uneori un ceai cald sau o masă frugală.

Am început să mă gândesc mai serios la povestea cerșetoriei acum câteva luni, când m-am trezit acasă cu o tânără a cărei poveste, aveam să aflu din nenumărate mărturii, a reușit să strângă mulți bani de-a lungul anilor, prin combinația perfectă de dramatism și joc actoricesc, demn de un autentic teatru invizibil. Tânăra se dădea drept străină, jefuită în plin București, pe deasupra și orfană și diabetică, aflată în mare nevoie de bani pentru a ajunge la Iași, unde să-și întâlnească grupul de lucru. Nu i-am dat bani, știind că povestea ei era o fabulație, însă nici n-am rămas cu conștiința împăcată și periată de propria perspicacitate: era clar de la o poștă că femeia avea, într-adevăr, probleme, chiar dacă altele decât cele declarate cu patos. Avea un ochi vânăt și mulți dinți lipsă, iar paloarea feței nu putea trăda decât o sănătate precară.

La scurtă vreme după ce am întâlnit-o, am revăzut-o pe tânără și am confruntat-o, în împrejurări despre care aș vrea să scriu cu altă ocazie, vrând să aflu care e ”adevărata” ei poveste și ce anume o face să bată străzile, dându-se drept slovenă ajunsă la mila românilor nesimțitori. Iar istoria ei povestită, dacă nu reală, cel puțin plauzibilă, era mult mai tristă decât cea livrată potențialilor samariteni. Dacă e să o credem pe cuvânt și judecând după câteva semne vizibile, femeia avea o îndelungată dependență de droguri, care o scosese demult din circuitul social și profesional. De câțiva ani, ieșea la cerșit – chiar dacă savant, cu scenariu persuasiv și joc de improvizație – în slujba concubinului ei, ”care stă toată ziua la televizor și așteaptă să vin cu banii acasă.” Prețul rebeliunii ei era, spunea femeia, bătaia, iar pleoapa vânătă și umflată stătea drept mărturie. Fără ajutor specializat, fără asistenți sociali sau consilieri care s-o ajute împotriva dependenței, exclusă de pe piața muncii, tânăra a rămas la mâna unui bărbat violent, pe care-l întreține din cerșit. Desigur, pentru a-i convinge pe trecători, a fost nevoită să pună la punct o poveste lacrimogenă sofisticată, căci altfel cine i-ar fi dat bani de mâncare, știind că o parte din ei ar fi mers direct pe droguri? Cu toate astea, povestea ei așa-zisă ”reală” e mult mai dramatică și mai neagră, scoțând la iveală bube sociale greu de vindecat într-un sistem în care cei slabi sunt împinși cât mai la margine. Și, chiar dacă participarea la un lanț al slăbiciunii prin a oferi bani cerșetorilor nu e soluția eficientă, ne putem întreba dacă răspunsul just din partea noastră poate fi, pe alocuri, un banal gest de solidaritate. Mă încăpățânez că cred că, oricât de multe tentacule ar avea caracatița de tip Filantropica, oamenii ajunși în postura de a îngheța pe străzi pentru mila trecătorilor au, într-adevăr, nevoie de ajutor.

Exemplul de mai sus este unul perfect pentru a ilustra totodată argumentele principale împotriva cerșetoriei: dând bani cerșetorilor, putem spune că încurajăm nu doar rețele invizibile de interese, în care cerșetorii sunt simple marionete, ci și un model comportamental defectuos. Încurajăm submisivitatea și pasivitatea, slăbiciunea profesionalizată, în defavoarea unui discurs care promovează împuternicirea, autodeterminarea ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, încurajăm lenea și complacerea în sărăcie acceptând să dăm bani cerșetorilor care, altfel, în absența ajutorului nostru, și-ar putea găsi căi ”onorabile” de a face bani. Într-un astfel de scenariu, un cerșetor care nu va primi multă vreme niciun leu și-ar lua inima-n dinți și, odată ajuns la oficiul pentru recrutarea forțelor de muncă, ar fi gata să-și înceapă o nouă și solidă carieră, pentru care să mulțumească în gând tuturor necunoscuților care au refuzat să-i dea bani. Teoretic, ar suna încântător. Practic, însă, o fantasmă care să ne facă să adormim mai ușor.

Totodată, argumentul principal din campaniile de descurajare a cerșetoriei mizează pe faptul că cei care scot bani din buzunar încurajează traficul de persoane și exploatarea acestora de către șefii rețelelor. Desigur, atunci când dai doi lei unei bătrâne gârbovite care ți-a atins punctul slab cu privirea pierdută, iar apoi o vezi dându-i partea de contribuții unui tânăr în putere, nu-ți poți reprima furia că ai fost tras pe sfoara compasiunii. Totodată însă, nu cred că cetățenii obișnuiți sunt cei care întrețin rețelele de cerșetorie, ci autoritățile care nu-și fac treaba și care, fără îndoială, sunt unoeri în strânsă legătură cu verigile lor principale. Nu cetățeanul ar trebui să ducă la dezintegrarea grupurilor mafiote, refuzând paranoic să mai dea vreun leu amărâților, ci polițiile, jandarmeriile și toate celelalte instituții care ar trebui, în principiu, să prevină astfel de abuzuri.

Fără doar și poate, cerșetoria nu e o soluție de supraviețuire pe care s-o încurajăm în masă, însă nici un flagel pe care să-l cultivăm cu fiecare bancnotă. Printre sutele de persoane invizibile pe lângă care trecem zilnic pe stradă, se numără mulți pentru care un minim gest de atenție, fie el sub forma unei donații în bani sau a unei porții de mâncare, poate fi vital. De altfel, cred că, pentru a fi generos și solidar cu cei defavorizați, nici nu e neapărată nevoie să așteptăm până vedem un cerșetor. Doar sunt nenumărați alți oameni nevoiași care, deși locuiesc în stradă, refuză să întindă mâna, fără a refuza însă și ajutorul venit ca din senin. În același timp, nici n-ar trebui să uităm morala deja clișeului ”mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”. Calea cea dreaptă în jungla urbană e una găsită pe cont propriu, după reguli, legi și principii morale pe care fiecare în parte le elaborăm în funcție de experiențe.

În ceea ce mă privește, nu pot da bani tinerilor care, aparent, nu au nicio problemă care să-i împiedice să muncească: femei tinere cu copii purtați ostentativ în brațe, bărbați în floarea vârstei care preferă să lălăie ani la rândul aceleași cântece dezlânate prin autobuze, decât să se angajeze undeva. Însă, când vine vorba de bătrâni care ajung să-și vândă și cele mai prăfuite și jigărite obiecte personale, pentru a face un ban de pâine, sau de copii trimiși de cine știe ce părinți la cerșit, prefer să le ofer ceva de mâncare sau de băut. Asumându-mi riscul naivității, nu vreau, totodată, să-i privesc invariabil pe toți acești oameni ca pe niște potențiali infractori.

Foto: Pbase.com