Ne-am obișnuit deja cu polemicile pe marginea emisiunilor televizate și a valorilor pe care le promovează, iar cazuri precum cel al Ioanei Tufaru la Acces direct nu au făcut decât să încununeze tendința tot mai vocală. România e țara unde chiar instituția care ar trebui să reglementeze practicile media, CNA, a ajuns să lanseze petiții pentru “curățarea” audiovizualului, inițiativă analizată foarte interesant aici de jurnalistul Costi Rogozanu.
Pe de altă parte, pasul de la democrație la cenzură poate fi uneori foarte mic, după cum scria colegul nostru Dan Sociu într-un un text mai vechi. Într-un astfel de context, e cât se poate de legitimă întrebarea despre o eventuală misiune educațională a televiziunilor private – atâta vreme cât, cel puțin teoretic, această reponsabilitate e inerentă activității unei televiziuni publice. Partenerii noștri de la Closer 2 Oxford au dezbătut această temă, la care vă invităm să reflectați și să răspundeți.
Educație prin televiziune: Win-win pe termen lung
de Raluca Ciocian Ardeleanu
Televiziunea privată este definită, conform Legii Române a Audiovizualului, ca un furnizor de conţinut media cu sediul în România, altul decât Societatea Romană de Televiziune, excluzând televiziunea online. Noţiunea de responsabilităţi educaţionale va fi înţeleasă, prin comparaţie cu legislaţia SUA, ca emiterea, pentru o durată de câteva ore, a unor programe cu conţinut educativ, concepute special în acest scop. Prin public vom înţelege adulţii şi copii din audienţa televiziunilor private.
Contextul actual este următorul: în România, există o televiziune naţională, TVR, şi mai multe televiziuni private. Legea ce reglementează TVR, nr 41/2004, stipulează cele trei nevoi ale publicului pe care televiziunea publică trebuie să le acopere: informarea, educarea şi divertismentul. Televiziunile private funcţionează pe baza Legii Naţionale a Audiovizualului, care prevede următoarele scopuri: „promovează pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului”, dar fără un mecanism de aplicare. Aceeaşi lege stipulează că instituţiile statului nu au dreptul să intervină în grila de programe a furnizorilor de servicii media. Aşadar, televiziunile private sunt încurajate să aibă programe educative, dar nu au o obligativitate expresă de a o face. Astfel, majoritatea s-au canalizat pe rolurile de divertisment şi informativ. O analiză a grilei de programe a postului Pro TV, din perioada 3-9 noiembrie 2010, releva următoarele cifre (în număr de emisii): filme şi seriale 48, ştiri 38, emisiuni de divertisment 26 , horoscop 5, emisiune educaţională 5, talk-show politic 4, altele 9. Cele 5 emisii de program educaţional durează, fiecare, 5 minute. Comparativ, horoscopul, tot cu 5 emisii săptămânale, durează 10 minute. Deci, scopul educaţional este ignorat de televiziunile private.
O altă stare de fapt este rolul televizorului în activitatea zilnică a romanului. Un studiu efectuat în 2010 de către GfK arăta că în acel an, românii au petrecut în medie 6 ore la televizor zilnic. Canalele favorite ale românilor erau ProTV şi Antena 1. Este evident că televizorul poate fi folosit ca o unealtă pentru a influenţa nivelul de educaţie al românilor.
Pentru a stabili actualul nivel de educaţie al românilor, am cercetat două studii: rezulatele testului PISA şi rezultatele studiului privind cunoaşterea ştiinţifică a românilor. La testul PISA, de cunoștințe academice generale, în 2006, România s-a clasat penultima din Europa, relevând un nivel foarte scăzut al actualului sistem educaţional. Al doilea studiu, efectuat în 2009, a concluzionat că „80% din populaţie nu dispune de cunoștințe ştiinţifice elementare şi de un vocabular ştiinţific activ” şi că 80% dintre români nu înţeleg metoda de cercetare experimentală. O altă concluzie este că, pentru acelaşi număr de ani de şcolarizare, românii au rezultate mai proaste la asemenea teste decât restul europenilor.
Ambele studii citate indică un nivel precar al educaţiei, parţial din cauza eşecului sistemului şcolar. Din acest motiv etic, este momentul oportun ca televiziunilor private din România să li se atribuie responsabilitate educativă.
Această atribuire se poate concretiza prin directive guvernamentale care să explice punerea în practică a secţiunii din legea audiovizualului mai sus citată. Astfel, toate posturile private să emită un număr egal de ore de programe educative, pentru a nu crea dezavantaje competitive între ele.
Bineînţeles, se pune problema eficienţei. Diverse studii relevă că expunerea la un conţinut TV adecvat poate influenţa pozitiv atât performanţele academice ale elevilor, cât şi comportamentul lor social, inducându-le noţiuni de altruism, ajutorare, voluntariat, etc. Anumite emisiuni ţintesc să atace stereotipiile rasiale şi de clasă sau să promoveze atitudini ecologice. În schimb, un conţinut neadecvat (violent, cu stereotipuri de gen, cu situaţii sociale neadecvate vârstei) are efecte negative asupra dezvoltării copilului, a educaţiei şi a imaginii de sine.
Bineînţeles, întrebarea este: ce ar câştiga televiziunile private din asumarea acestor responsabilităţi? Răspunsul este: un public mai educat. Numeroase studii relevă relaţia directă dintre nivelul educaţiei şi venit. De asemenea, numeroase campanii investesc în educaţie pentru a transforma în bine viitorul economic şi social al beneficiarilor.
Concluzionând, un public mai educat înseamnă un public mai bogat. Un public mai bogat înseamnă un public mai atractiv pentru companiile care cumpără timpi de reclamă. Astfel, rolul educaţiei prin televiziune generează o situaţie win-win pe termen lung, atât din punct de vedere etic cât şi din punct de vedere comercial.
Emisiuni educative există, publicul nu optează pentru ele
de Ștefania Heler
Ne declarăm de acord cu definiţiile textului precedent, cu excepţia termenului de “responsabilitate educaţională” , întrucât definiţia acordată de echipa afirmatoare este mult prea vagă.
Conceptul de “program educativ” nu este definit de afirmator, ceea ce ne duce la o discuţie ambiguă. În momentul în care discutăm despre acest program educativ, putem foarte bine să ne referim şi la buletinele informative ce oferă informaţii din domenii diverse: economic, social, politic, ştiinţific ș.a.m.d., astfel că o punerea la dispoziția telespectatorilor a unor informaţii diverse, sintetizate pe înţelesul publicului larg, poate fi considerată o manieră de educare. Acest fapt ar face inutilă ideea echipei afirmatoare de a impune un număr fix de ore de program educativ şi, implicit, aceste televiziuni private îşi indeplinesc şi scopul educativ menţionat în statutul CNA, fără a mai fi necesară obligarea televiziunilor să aibă astfel de programe.
Mai mult decât atât, dorim să aducem următoarea completare: în momentul de faţă, în România există posturi TV private care au un program educativ, întrucât grila lor de programe este alcătuită aproape în exclusivitate din emisiuni ştiinţifice şi culturale. În acest sens vă oferim exemplul posturilor National Geographic ,Discovery (cu numeroasele sale variante, Science, History, Travel etc.), Animal Planet etc.
Astfel, publicul larg are o varietate largă de opţiuni în ceea ce priveşte educarea prin intermediul emisiunilor TV, însă vizionarea acestor programe ține de opţiunea fiecărui telespectator în parte.
Ceea ce vrea echipa negatoare să vă prezinte este faptul că telespectatorul român are la dispoziţie o gamă largă de emisiuni cu profil educativ pe teme variate, însă este o problemă de opţiune personală dacă telespectatorul respectiv va urmări sau nu aceste emisiuni. Aşadar, pentru educarea publicului român prin intermediul televiziunii nu trebuie să acţionăm la nivelul propus de echipa afirmatoare (şi anume obligarea prin lege a televiziunilor să emită emisiuni educative într-un număr fix de ore), întrucât problema nu se găseşte la acest nivel. Problema o identificăm la nivelul telespecatorului care preferă să urmărească show-uri de divertisment în detrimentul unei emisiuni ştiinţifice, horoscopul în detrimentul unui film istoric, telenovele în detrimentul unui concert de pian şi exemplele pot continua.
Dacă, prin absurd, am recurge la implementarea acestei metode, efectele ar fi nule, chiar negative, pentru că vorbim de o măsură ce prevede o obligare, ceea ce ar însemna ca instituţiile statului, respectiv organul de control al televiziunilor, să intervină în grila de programe, fapt ce se află în contradicţie cu Legii Naţională a Audiovizualului.
În cazul în care am implementa această propunere, există posibilitatea ca televiziunile să difuzeze aceste emisiuni în intervale orare cu audienţa scăzută, tocmai datorită lipsei de interes a publicului faţă de acestea. Aşadar, efectul ar fi nul, programele fiind neaccesibile.
Dorim să menţionăm că studiul PISA este absolut irelevant în cazul de faţă, întrucât chiar dovada adusă de afirmatori menţionează că : ”Testul PISA este un studiu comparativ internaţional, pretestarea lui nu urmăreşte ierarhizarea şcolilor şi a elevilor, iar rezultatele nu sunt făcute publice. Scopul testului este de a identifica problemele în felul în care sunt evaluaţi elevii. Domeniul principal al evaluării PISA 2009 este citirea/lectura. În 2006, testul a urmărit evaluarea cunoştinţelor elevilor la ştiinţe (chimie, fizică, ştiinţe naturale şi economie)”. Aşadar, problema educaţiei românilor este la nivel de şcolarizare şi lipsa de cultură nu se datoarează nicidecum televiziunilor, cu atât mai puţin celor private.
Echipa afirmatoare vorbeşte despre o corelaţie între veniturile pe care le au televiziunile şi programele educative, întrucât există o legătură între venituri şi educaţie, conform dovezii oferite de către afirmator, însă dovada respectivă referă la educaţia dobândită prin şcolarizare şi nicidecum prin cea obţinută în urma privitului la televizor. Acestea fiind două lucururi diferite, echipa afirmatoare nu ne dovedeşte în niciun fel beneficiul televiziunilor, dacă s-ar pune în practică această măsură de obligare.
În concluzie, în momentul de faţă, televiziunile de larg consum au anumite emisiuni educative şi impunerea existenţei lor ar fi inutilă şi ar fi împotriva Legii Audiovizualului, întrucât instituţiile statului ar interveni în grila de programe a televiziunilor private. Problema este la nivelul telespecatorilor care nu optează pentru emisiunile educative şi acolo ar trebui intervenit.
Aceste două texte reprezintă doar două pledoarii din meciul câștigător al dezbaterii pe această temă, organizată de Closer 2 Oxford. Pentru a urmări toate celelalte meciuri, puteți accesa acest link.