“Destine Incrustate. Tara Lapusului”. Fotograful care si-a propus sa conserve satul romanesc

1

Dupa ce a calcat pe urmele unui fost locuitor al Tarii Lapusului, Razvan Voiculescu a realizat un proiect fotografic de conservare a zonei pe care a pretuit-o pentru lipsa ei de modernitate. Un loc inca autentic, o descrie el, unde oamenii sparg nuci pentru malai sau pentru untdelemn, fiind feriti in schimb de angoasele, stresul sau de „preocuparile artificiale” ale citadinilor. „Cat am hoinarit acolo, privirea mi s-a convertit la un alt ritm, in care eram lasat sa starui, sa inteleg, sa ma confund cu ce vad, sa vad…”, scrie fotograful in prefata albumului „Destine Incrustate. Tara Lapusului”. „Sa ajung pana la fibra culorilor, a cutelor, a brazdelor, a tacerilor”.

de Ionut Dulamita

„M-a apucat un fel de isterie cand mi-am dat seama ca, asa cum in anii ’50, in tarile de vest, a inceput sa dispara concret satul lor, asa a inceput si la noi, cu niste pasi enormi”, spune Razvan Voiculescu (foto), pentru care fotografia reprezinta o extensie a picturii impresioniste si care considera ca satul trebuie lasat asa cum a fost el din buni strabuni, nealterat de modernitatea betoanelor si a termopanelor. „Tinerii au plecat in Spania si trimit bani, iar taranul roman isi face o casa asa-zis moderna si distruge complet toata samanta arhitecturala a unui sat. Tarile mult mai evoluate ca noi, cum e Franta, cum e Germania, au conservat lucrul acesta”.

Asa ca, in ultimii 10 ani, fotograful s-a decis ca o data la doua proiecte sa aiba si unul legat de satul romanesc si de taranul roman, „cat inca mai prinzi spiritul”. Albumul „Destine Incrustate. Tara Lapusului” e cel mai recent dintre ele si va fi lansat luni, 22 noiembrie, de la ora 19.00, in Sala Constanta a Hotelului Mariott din Bucuresti, fiind insotit si de un scurtmetraj a carui coloana sonora este semnata de emblema muzicala a Lapusului, Grigore Lese. Eroii acestui proiect sunt lapusenii, intinsi pe 17 comune si „nemiscati de 100 de ani”, oameni tonici, cu mintea limpede, din cate ii descrie Razvan Voiculescu, care traiesc din pamant si din negotul marunt cu lapte si legume, care isi menajeaza bivolii  si au tot felul de „combinatii” – „Ia doua baterii, tu da-mi aia”…

Cum ati descrie satul romanesc in acest moment?

Intr-o groaznica transformare. Din cauza lipsei banilor, tinerii au plecat, foarte multi in strainatate, batranii au ramas cu nepotii si, nu in ultimul rand, este problema constructiilor. Nu apare nimic care sa conserve bruma noastra de arhitectura traditionala, distrusa prin daramarea caselor vechi, in special a celor din lemn. Ii inteleg cumva. Chiar daca el, [taranul], zice in sinea lui ca o casa batraneasca e foarte frumoasa, e prea scump s-o refaca. Mai usor e sa-si construiasca una din BCA, cu tigle de metal si termopane albe. Lucrul acesta ma doare.

De ce ati ales Tara Lapusului? Stiati ceva de aceasta zona inainte de proiect?

Concret, nu stiam nimic, pana la intalnirea cu un personaj pe care l-am denumit generic Adrian. Cand mi-a vazut lucrarile a zis ca vrea sa ma ajute financiar sa fac un album despre Tara Lapusului, album pe care voia sa-l dedice tatalui sau raposat, Vasile, nascut acolo. Vasile a fost tot timpul foarte legat de Tara Lapusului. Adrian m-a invatat cum si ce sa fac. Lapusenii sunt nemiscati de 100 de ani. Pentru mine, ca fotograf, a fost o mare bucurie sa realizez ca, nevenind turismul peste ei, in detrimentul lor cumva, pentru ca orice turist aduce bani, aveam o plaja deschisa in care sa gasesc lucruri inca nemoderne, autentice. In doi ani si jumatate am fost de vreo sapte-opt ori acolo, cate doua-trei saptamani, sa prind mai multe culori, mai multe sate, sa cunosc oameni. Am fost in toata Tara Lapusului, care are vreo 17 comune. [In album] predomina totusi un sat, Costeni, unde s-a nascut Vasile.

Ati urmarit povestea lui Vasile?

Sigur ca da. O stiu pe dinafara, dar trebuie sa fiu discret. Am urmarit casa in care s-a nascut, care e atestata la 1780 si se afla la Muzeul Satului din Baia Mare. Apoi am urmarit unde a invatat. A invatat in biserica veche a satului, atestata pe la 1790, o biserica clasica din lemn, de tip maramuresan, unde duminica se tinea slujba si in restul saptamanii copiii invatau de la preot, care era si invatator, la inceput de secol XX. Dupa care am urmarit cateva rude de-ale lui, cu care a avut relatii, de la petreceri pana la munca campului. Vasile a fost un personaj care, contrar anilor comunismului, a reusit sa faca niste lucruri laudabile la Bucuresti, incepand cu anii ’50. De fiecare cand se ducea in sat, era ca un Mos Craciun.

Albumul e ca o poveste?

Nu. Cand il deschizi, exista un dialog stanga-dreapta intr-o oarecare masura, o contradictie sau o asemanare, dar nu urmareste povestea acestui domn Vasile. Imaginile sunt pe o strucutra sinusoidala, pe care am urmarit: cimitir, portret, biserica, munca pamantului, portret, traditie. Am avut foarte mult portret, putin directionat catre fotoreportaj. Cand ma duceam la o inmormantare, de exemplu, stateam cu un obiectiv foarte puternic la zeci de metri distanta, astfel incat [oamenii]sa se simta bine, sa vorbeasca de-ale lor. E clar ca daca stai aproape de un om, involuntar el actioneaza altfel. Am incercat sa gasesc, in general, cimitire parasite, care sa arate ca timpul a trecut peste ele si le-a marcat intr-un anumit fel.

La biserica am cautat elemente unde omul care a construit biserica si-a lasat un semn, am o serie intrega de elemente din biserica ce nu reprezinta decat 20/20 cm patrati. La munca pamantului, m-am directionat mai intai catre relationarea dintre taran si pamantul ca peisaj. M-a mai interesat relatia dintre bivol si ei, de exemplu. Bivolul e foarte special. Pare foarte ascultator, dar daca nu te place, chiar daca vrei sa-l mangai, o sterge cu caruta cu tot. [Lapusenii] ii apreciaza foarte mult laptele, care e de vreo sapte-opt ori mai gras decat cel de vaca, dar si de sapte-opt ori mai putin. Dar e bun, bun, bun, asa ca ii menajeaza, foarte rar ii folosesc pentru tractiune. Ii lasa sa se bage in balti, sa le fie bine si sa produca cat mai mult lapte.

Am fost foarte bucuros cand mi s-a spus unde gasesc valtori. Valtorile sunt un fel de masini de spalat taranesti. Sunt produse printr-un sistem de ghidare a apei. Toata lumea din sat care avea covoare sau cergi pe care nu le putea baga in masina de spalat, le baga in valtori. Am vrut sa prind si obiceiuri, bineinteles. De exemplu, razboiul de tesut covoare. N-am fotografiat razboiul in intregime, ca sunt sute de astfel de fotografii, ci niste detalii. Mi-a placut foarte mult cum apasa femeile cu picioarele pe clape, care sunt prinse si ele cu niste sarme. Apoi horincia (n.r. – procesul de preparare al horincii), care era un spectacol.

Horincia lor e un fel de loc de pelerinaj. Cand se aude ca cineva are o cantitate mai mare, ca-s mere, ca-s pere, ca-s prune, trec pe-acolo, mai gusta, mai vorbesc ceva. Cei care „pazesc” horincia – toarna apa si vad de foc – , fac cu schimbul, de obicei, pentru ca o data la patru ore se cam abtiguiesc si se duc la culcare si alti doi ii schimba (rade). Auzi toate povestile satului acolo (n.r. – la horincie). Batranii mi-au aratat case ce aveau o camera pentru de toate si o alta camera, parasita intre timp, de 25-30 de metri patrati, unde imi povesteau ca in anii ’50-’60 se adunau tinerii satului si jucau. Erau vreo 15-18 perechi. Ma uitam la camera aia si ziceam: „Unde, aicea?”. „Da, tot timpul”, ziceau, „ne frecam intre noi si mai cadeam”. Pe-atunci, tinerii satului aveau o traditie bine respectata. Acum nu mai joaca nimeni, nu mai e nici un fel de intalnire, decat cand sunt anumite sarbatori si mai are loc cate o hora, dar foarte rar.

Am vazut ca in scurtmetrajul care insoteste albumul ati numit niste personaje-cheie: Grigore de sub coasta, Ana lui Ispas, Nea Pavel si Nelita.

Grigore de sub coasta se numeste asa pentru ca are casa la baza unui deal, unde e coasta dealului, cum o numesc ei. E un tip extrem de amuzant, la vreo 80 si ceva de ani, foarte tonic. Ce mi-a placut la el este ca desi traieste intr-o saracie semi-lucie – pamant pe jos, o camera, si aia vai de capul ei, o casa in care nu stiu cum de nu ploua inauntru, toata e carpita cu fel de fel de plasticuri, e vesel tot timpul. Radea tot timpul, ma intreba ce e la oras, tot el raspundea si nu simteai apasarea aia. Am o fotografie cu natura moarta [la el in casa]in care sunt o pita vai de mama ei, o bucatica de slana, un cutit pe care clar il foloseste de vreo 40 de ani – era atat de tocita lama, incat se curbase rau de tot – si niste ochelari pe care ii are de la bunicul lui si pe care ii tot lega cu o sfoara, sa nu cada. Te intrebi pentru ce se bucura. Pai se bucura pentru ca e bine cu el, n-are nevoie sa mearga cu un 4×4.

Ana lui Ispas. Am foarte multe fotografii cu ea. Cand am intrat prima oara la ea in casa, era iarna si tocmai adusese noua iezi, care aveau doua sau trei zile si pe care ii mangaia, in bucatarie, care e si living, si dormitor, si debara. Cand s-a uitat la mine, am vazut doi ochi albastri fabulosi, erau asa de vii…Ea, cum am spune noi la oras, era cool. De altfel, cu mainile ei curatand cartofi de pamant incep si albumul.

Nea Pavel (foto) este punctul trei ca importanta in aceast album. Un om care la vreo 60 si un pic de ani arata ca la 80. Are un nas mare, semn al unei boli, arata ca un fel de Pinochio, e mucalit, mult mai linistit, mai obosit de viata. Am aflat ca maica-sa a avut grija de el pana la 50 de ani. A fost tot timpul singur si era clar ca era apasat de ideea ca trebuia sa tina casa singur. Facea mici munci si primea mancare in schimb. Vara, spargea nuci cu ciocanul si pentru asta primea malai, sare, untdelemn. Toata ziua, zdraaang, zdraaang. Era concentrat, fuma foarte rar cate o tigara. Cand ma duceam iarna, avea tot timpul lemnele foarte ordonate pe prispa. Lua cate doua-trei si le baga in cuptor. Avea si o pisica. Viata lui erau cerul, pisica si casuta.

Nelita. Adrian m-a directionat catre o verisoara de-a lui, Nelita, o doamna pe la vreo 70 si ceva de ani, profesoara in Costeni, care a predat la clasele I-VIII si care a fost „ghidul meu de suflet”. Ea mi-a deschis portile unor oameni care poate ca ar fi zis: „Dumneata ce faci cu lampile astea, esti nebun? Ne consumi noua curentul…”. Mi s-a mai intamplat. Mi-a deschis usile unor oameni foarte frumosi. Fiind profesoara multi ani de zile, a pastorit multi copii, si din alte sate. Era tot timpul „doamna profesoara”, nu Nelita. Era scolita, destul de citita si foarte respectata pentru ca, din cate am inteles, si-a facut cu foarte mult drag meseria. N-a trebuit sa explic eu de fiecare data de ce vin, de ce am scule, pentru ca taranul, in general, primul lucru care ma intreaba este cat il costa, iar cand vede luminile crede ca sunt de la televiziune. Cateodata folosesc aparatul meu mai mare, un fel de namila, iar pentru ei e o camera de luat vederi. „Mata esti de la televiziune si vrei sa ma dai la televizor. Nimica!”.

Spuneati ca la inceput nu stiati nimic despre Tara Lapusului. Ce ati invatat dupa aceasta experienta?

Nu pot sa va spun la nivel general, pentru ca nu am judecat-o. Stiu doar ca am gasit cativa oameni care sunt aproape neatinsi de tot ce ni se intampla noua, citadinilor, de stres, de angoase, de frustrari, de procupari artificiale – ce facem peste doua minute, peste 15 minute, ce facem maine s.a.m.d.. Am gasit niste oameni care, in saracia lor, au o minte minunanta, pentru ca este lipsita de orice astfel de preocupari. Parca au preocupari pur ancestrale. Ies seara si stau pe un sezut facut dintr-o buturuga si admira cerul pur si simplu, se gandesc la spatiul cerului care este deasupra. Cateodata e vai de capul nostru. E minunat ca avem Teatrul National Bucuresti, e minunat ca vine Paco de Lucia sau mai stiu eu cine, dar nu stiu daca ajunge in comparatie cu mintea foarte limpede, inte doua horinci (rade), cu care, in simplitatea lor, [lapusenii]au timp sa judece niste profunzimi ale vietii.

Razvan Voiculescu a studiat la Institutul de arte plastice din Copenhaga, sectia fotografie si design, si a expus atat in strainatate, cat si in Romania. Printre proiectele sale dedicate satului romanesc si taranului roman se mai numara „Tinuta umila a splendorii” sau „Dobrogea. Inceputul lumii”. O lista cu principalele sale creatii gasiti aici. A avut si lucrari mai controversate, cum ar fi un album de nuduri. „N-am cautat niciodata femei frumoase cu funduri rotunde, am cautat numai expresivitatea”, spune el. „Au fost niste voci care s-au aratat foarte necajite ca domnul Patapievici a semnat cuvantul inainte. Noi nu avem cultura fotografica in general, nu pot sa acuz pe nimeni”. Proiectele sale fotografice sunt insotite de fiecare data de un scurtmetraj, care combina making of-ul cu reportajul video.

Ce proiecte mai pregatiti?

Pe viitor, vreau sa fac o „unificare romaneasca”, proiect pe care l-am si inceput acum aproape un an de zile, cu o serie de invitati care stiu sa gateasca, dar nu sunt bucatari. Au maini de aur si stiu sa faca mancare buna, creativa. Nu sarmalute, creaza ce vor ei. Cate o tura de 4-5 zile prin diverse zone ale tarii, batem la usa taranilor si le spunem ca avem noi ingredientele, sa ne lase sa gatim la ei. Gatim niste lucruri care nu au nici o legatura cu zona respectiva, sunt fusion total, intr-un cadru foarte romanesc. Vreau sa fac povestea omului care ne-a primit in casa, fac povestea mancarii. Ma sustine TVR2, cu care am facut deja niste reportaje pentru aceasta „bucatarie hoinara”, cum se va numi albumul viitor, si imi place sa cred ca prin aceasta ciudatenie de a gati lucruri atipice in anumite locuri pe care altii le regasesc ca fiind tipice locurilor lor voi reusi sa fac niste intersectii in tara. Albumul nu se vrea unul gastronimic, ci unul intercultural si gastronomic. Am fost si la unguri, am fost pana si la Mircea Dinescu si am gatit la el la cetate, am fost in Dobrogea la niste lipoveni si am iesit la Portita, la marginea apei, unde am pus o masa si am gatit spaghete cu niste scoici bune pe care le-am gasit acolo, pe jos. Sper ca in noiembrie anul viitor sa-l am scos pe piata.

Mai multe detalii despre Razvan Voiculescu si despre proiectele sale puteti gasi pe blogul personal.

 


Un comentariu

  1. Pingback: VIDEO Bucătăria Hoinară – călătorii şi emoţii culinare cu Răzvan Voiculescu | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger